Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1991/2020 AI generated

Administrator liability for contract interpretation error and damages calculation within cassation limits of review

Case Number Decizia nr. 1991/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania rejected the appeals of both the company-appellant and the defendant-administrator, thereby upholding the Court of Appeal’s final decision that ordered the administrator to pay the company approximately 32,000 RON in damages. The dispute centered on the civil liability of a company administrator for breaches of duty, including the overvaluation of mechanized agricultural services, the incorrect interpretation of a service contract regarding fuel costs, and the allegedly negligent management of company resources. The Court held that the appellate court did not exceed its jurisdictional limits or violate procedural norms by relying on a new accounting expert report to reassess the damage, nor did it unlawfully modify the factual basis of the claim, as the reinterpretation of the service contract (finding that the agreed price implicitly included fuel) remained within the scope of the original allegations and the judge's active duty to ascertain the truth. Key legal principles applied include the distinction between legal and merits review at the cassation level (Art. 488, 496 CPC), the limits of appellate jurisdiction and the prohibition against expanding the scope of claims (Art. 478 CPC), the judge's active role in determining legal qualification and facts (Art. 22 CPC), and the rules for interpreting contracts based on common intent and general civil code provisions (Art. 977-983 Civil Code 1864) alongside the standard of negligence in management (Art. 1540 Civil Code 1864).

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ, art. 502 din C. proc. civ, art. 481 din C. proc. civ, art. 501 alin. (3) din C. proc. civ, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ, art. 478 alin. (3) din C. proc. civ; Administrator liability for contract interpretation error and damages calculation within cassation limits of review: The dispute centered on the civil liability of a company administrator for breaches of duty, including the overvaluation of mechanized agricultural services, the incorrect interpretation of a service contract regarding fuel costs, and the allegedly negligent management of company resources. The Court held that the appellate court did not exceed its jurisdictional limits or violate procedural norms by relying on a new accounting expert report to reassess the damage, nor did it unlawfully modify the factual basis of the claim, as the reinterpretation of the service contract (finding that the agreed price implicitly included fuel) remained within the scope of the original allegations and the judge's active duty to ascertain the truth. Key legal principles applied include the distinction between legal and merits review at the cassation level (Art. 488, 496 CPC), the limits of appellate jurisdiction and the prohibition against expanding the scope of claims (Art. 478 CPC), the judge's active role in determining legal qualification and facts (Art. 22 CPC), and the rules for interpreting contracts based on common intent and general civil code provisions (Art. 977-983 Civil Code 1864) alongside the standard of negligence in management (Art. 1540 Civil Code 1864).

Keywords

AI generated
fiduciary contract calculation of damages breach of duty basis of liability scope of review in cassation accounting error

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 din C. proc. civ.

This provision provides the legal basis for the Supreme Court to reject the appeals as unfounded, as explicitly cited in the dispositive section immediately preceding the final order.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 31 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub numărul x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., asociat şi administrator al societăţii, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 63.500 RON - prejudiciu cauzat prin supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate, 960.795,26 RON - prejudiciu generat de obţinerea unor recolte mai mici decât media locală; 215.712 RON - prejudiciu produs prin ţinerea în mod defectuos a evidenţelor contabile ale societăţii; 32.159,10 RON - prejudiciu generat prin vânzarea autovehiculului marca x fără emiterea facturii fiscale, x.000 de RON - contravaloare a combustibilului utilizat pentru autovehiculul x, fără ca acesta să fi fost folosit de reprezentanţii societăţii şi 258.146 RON - sume retrase fără drept din contul societăţii, sub formă de restituire aport.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 7 mai 2013 pe rolul Judecătoriei Botoşani, secţia civilă, sub numărul de dosar x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 7.500 euro, reprezentând daune produse până la data de 30 octombrie 2010, prin activitatea desfăşurată de pârât în calitate de administrator al societăţii.

Prin încheierea din data de 31 octombrie 2014 pronunţată de Judecătoria Botoşani, secţia civilă în dosarul nr. x/2013, cererea formulată de reclamantă a fost trimisă, în vederea conexării, dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, prin încheierea din data de 3 februarie 2015,Tribunalul Botoşani a conexat dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Botoşani, secţia Civilă la dosarul nr. x/2013.

Prin sentinţa nr. 255 din 23 februarie 2015, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului B., referitoare la capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 7.500 euro, în echivalent în RON, reprezentând daune produse de pârât la data 30 aprilie 2010, prin activitatea de administrator al reclamantei.

A admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei, cu titlu de daune, următoarele sume: 63.500 RON - prejudiciul cauzat prin supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate în perioada 2010-2011, 4.000 RON - contravaloarea combustibilului utilizat pentru autovehiculul x în perioada iulie - septembrie 2010 şi 7.718,18 RON - prejudiciul cauzat prin vânzarea autovehiculului x.

A respins, ca nefondate, restul pretenţiilor şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 5.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâtul B., ambii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 414 din 20 octombrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelurile, a anulat în tot sentinţa nr. 255 din 23 februarie 2015 a Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a reţinut cauza spre rejudecare, stabilind termen de judecată la 20 noiembrie 2015.

Prin decizia nr. 459 din 26 noiembrie 2015, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., referitoare la capătul de cerere având ca obiect obligarea acestuia la plata sumei de 7.500 euro.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi l-a obligat pe pârâtul B. la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 63.500 RON, cu titlu de daune produse prin supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate, a sumei de 4.500 RON, reprezentând contravaloarea combustibilului utilizat pentru autoturismul x şi a sumei de 7.718 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin vânzarea autoturismului x.

A respins restul pretenţiilor reclamantei, ca nefondate, şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 5.800 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

A compensat cheltuielile de judecată din apel.

Prin decizia nr. 2031 din 6 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 459 din 26 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, reţinând, în esenţă că, instanţa de prim control judiciar, soluţionând fondul cauzei în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, a reţinut dosarul în pronunţare la primul termen de judecată fixat, ignorând cu desăvârşire cererea apelantului-pârât, formulată prin memoriul de apel, de încuviinţare a unei contraexpertize tehnice contabile care să cuantifice în mod real prejudiciul pretins produs reclamantei.

A mai reţinut că instanţa de apel, în soluţionarea fondului, a pronunţat o soluţie identică cu cea pronunţată la fond, fără a pune în discuţia părţilor cererea apelantului-pârât privind administrarea unei contraexpertize contabile şi fără să argumenteze înlăturarea criticilor acestuia privind concluziile raportului de expertiză contestat, întocmit cu ocazia judecăţii în primă instanţă.

A constatat instanţa de recurs şi faptul că, evocând fondul, instanţa de apel s-a pronunţat în baza aceluiaşi probatoriu ca cel administrat de tribunal şi a antrenat răspunderea civilă a recurentului-pârât în baza raportului de expertiză efectuat în cursul judecăţii fondului la prima instanţă, deşi în considerentele deciziei prin care a admis apelurile şi a anulat sentinţa de fond apreciase ca vătămătoare luarea în considerare doar a concluziilor acestui raport.

Totodată, Înalta Curte a stabilit că instanţa de apel nu a analizat şi nu a motivat înlăturarea susţinerilor apelantului-pârât privind temeiurile de drept în considerarea cărora acestuia i-a fost reţinută răspunderea patrimonială în cauză şi nu a arătat dacă a cumulat cele două tipuri de răspundere civilă - contractuală şi delictuală - ori dacă a aplicat, pentru fiecare faptă imputată dedusă judecăţii, una sau alta din cele două forme de răspundere.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. x/2013*, instanţa de apel ordonând efectuarea unei expertize contabile de către doamna expert C. .

Prin decizia nr. 200 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 31.998,68 RON, cu titlu de daune şi, totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 888 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, rezultate în urma compensării.

Împotriva deciziei mai sus menţionate au formulat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâtul B..

În cadrul recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., s-a arătat că decizia nr. 459 din data de 26 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a fost atacată doar de pârâtul B., motiv pentru care, în pagina 3 alin. (4) din considerentele deciziei recurate, se reţin ca aplicabile în speţă prevederile art. 481 şi art. 502 din C. proc. civ.

Astfel, s-a precizat că, ulterior casării primei decizii pronunţate în apel, Curtea de Apel Suceava, învestită cu reanalizarea fondului cauzei, a dispus efectuarea unei noi expertize, prin care părţile, prin obiectivele solicitate, au urmărit clarificarea prejudiciului existent şi stabilirea valorii reale a acestuia.

A susţinut recurenta-reclamantă că rezultatul expertizei contabile efectuate de expertul C. nu a contrazis, contrar aşteptărilor pârâtului-recurent B., concluziile expertizei efectuate în primul ciclu procesual de către expertul D..

Astfel, atât timp cât concluziile celor doi experţi sunt identice, hotărârea instanţei de apel casată a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la natura prejudiciului şi valoarea lui.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de apel rejudecând după casare, nu şi-a întemeiat reaprecierea sa asupra prejudiciului pe vreo probă, astfel fiind încălcate limitele stabilite de instanţa de recurs în ceea ce priveşte rejudecarea fondului.

A susţinut recurenta-reclamantă, în raport cu cele mai sus-menţionate, că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privind limitele rejudecării cauzei după casare, fapt care conduce la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A precizat că o apreciere diferită asupra prejudiciului, fără modificarea situaţiei de fapt rezultată din probe, conduce la concluzia ca orice hotărâre poate fi modificată arbitrar, chiar dacă, cum este cazul în speţă, în urma completării probatoriului nu s-a ajuns la o constatare diferită a prejudiciului, faţă de situaţia iniţial stabilită.

A menţionat că, aspectele reproşate instanţei de apel în primul ciclu procesual - şi corectate de instanţa de apel în rejudecarea fondului, prin dispunerea contraexpertizei - nu puteau să conducă la soluţii diferite, aspect ce se deduce din interpretarea per a contrario a principiului invocat de instanţă, al neagravării situaţiei în propria cale de atac, principiu prevăzut de art. 502 şi art. 481 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, din interpretarea per a contrario a principiului mai sus menţionat, prin raportare la prezenta speţă, se înţelege că nu se poate realiza nici îmbunătăţirea situaţiei apelantului în propria cale de atac, câtă vreme, ca urmare a completării probatoriului, nu s-au răsturnat concluziile raportului de expertiză contabilă cu privire la prejudiciul real produs (probă pe care pârâtul-recurent şi-a întemeiat cererea de modificare a hotărârii instanţei de apel din primul ciclu procesual).

Faţă de aceste argumente, recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de apel după casare a pronunţat o soluţie nelegală, deoarece a constatat existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre faptele pârâtului şi existenţa acestuia, iar argumentele interpretative care au condus la o altă soluţie vizează raportul de expertiză iniţial, ale căror concluzii au fost întărite de noul raport de expertiză, astfel nejustificându-se o nouă interpretare a prejudiciului bazată pe aceleaşi probe.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel a încălcat limitele rejudecării prevăzute de art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., prin aceea că a înlăturat, în mod nelegal, constatările din hotărârea casată care au dobândit autoritate de lucru judecat, deşi prejudiciul confirmat prin contraexpertiză a fost acelaşi.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii atacate şi admiterea celor trei capete ale cererii de chemare în judecată ce au făcut obiectul rejudecării după casare, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

La rândul său, recurentul-pârât B. a susţinut, în recursul formulat, că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a reţinut un temei faptic al angajării răspunderii sale contractuale diferit de cel invocat de reclamantă în cererea introductivă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. şi ale art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

A precizat recurentul că, în privinţa prejudiciului în sumă de 63.500 RON, rezultat din supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate, respectiv a serviciilor de recoltare, prin înregistrarea dublă a consumului de motorină aferent acestora (atât în preţul facturat pentru prestarea serviciilor de recoltare de către societatea E. S.R.L., cât şi prin întocmirea de bonuri de consum de motorină din stocul propriu al reclamante), instanţa de apel a reţinut că se justifică angajarea răspunderii contractuale a recurentului-pârât în limita unei sume de 28.048 RON, reprezentând contravaloarea consumului de combustibil din stocurile proprii ale reclamantei.

Cu referire la considerentele instanţei de apel, prin care s-a reţinut că pârâtul ar fi interpretat şi aplicat greşit clauzele contractului de prestări servicii încheiat între reclamantă şi societatea E. S.R.L., în sensul că preţul de 65 euro/ha pentru prestarea serviciilor mecanizate nu includea şi valoarea motorinei necesare pentru îndeplinirea obligaţiei asumate de prestator şi că, în acest mod, recurentul-pârât ar fi efectuat un act de gestiune imprudent, neglijent, în detrimentul intereselor reclamantei, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a modificat temeiul de fapt al pretenţiilor analizate, reţinând că răspunderea sa contractuală este întemeiată pe împrejurări de fapt invocate din oficiu de instanţă şi nepuse în discuţia contradictorie a părţilor (interpretarea greşită de către pârât a contractului de prestări servicii încheiat cu societatea E. S.R.L.), nu pe împrejurările de fapt invocate de reclamantă (dubla decontare a consumului de motorină pentru lucrările de recoltare).

Astfel, a menţionat că, deşi reclamanta a pretins că prejudiciul în sumă de 63.500 RON ar fi fost cauzat prin dubla înregistrare şi decontare a consumului de motorină, atât prin plata facturilor emise de prestator, despre care s-a reţinut că ar fi inclus şi consumul de motorină aferent lucrărilor de recoltare, cât şi prin folosirea, pentru aceleaşi lucrări, a unor cantităţi de combustibil din stocurile proprii ale reclamantei, instanţa de apel s-a raportat la faptul că motorina consumată pentru lucrările de recoltare ar fi provenit exclusiv din stocurile proprii ale reclamantei, o astfel de împrejurare justificând angajarea răspunderii contractuale a recurentului deoarece acesta ar fi interpretat greşit contractul de prestări servicii şi nu ar fi solicitat prestatorului să asigure combustibilul necesar lucrărilor de recoltare, ci a pus la dispoziţie prestatorului, în acest scop, combustibilul din stocurile proprii ale reclamantei.

A făcut referire la textul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care stabileşte că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, recurentul-pârât considerând că aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în ipoteza rejudecării fondului de către instanţa de apel.

Menţionând că motivele de fapt ale cererii, materializate în acele împrejurări, fapte şi circumstanţe pe care se sprijină pretenţia dedusă judecăţii, reprezintă cauza juridică a cererii de chemare în judecată, recurentul a afirmat că instanţa nu poate soluţiona cauza pe alte temeiuri de fapt decât cele invocate de reclamantă, întrucât acest lucru ar conduce la depăşirea limitelor investirii sale şi la nesocotirea textului art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

A arătat că judecătorul, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., are posibilitatea de a stabili calificarea juridică exactă a pretenţiilor reclamantului, însă doar în privinţa motivelor de drept ale cererii şi doar în faţa primei instanţe, iar nu direct în apel sau în recurs.

Recurentul-pârât a considerat că exigenţele impuse de textul art. 22 alin. (6) C. proc. civ. au fost nesocotite de instanţa de apel, în contextul în care, reclamanta a invocat ca temei al pretenţiei privind plata sumei de 63.500 RON o pretinsă dublă decontare a consumului de motorină pentru lucrările de recoltare, iar instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că obligaţia de reparare a prejudiciului invocat de reclamantă îi incumbă recrentului-pârât pe considerentul că acesta ar fi interpretat greşit contractul de prestări servicii şi că ar fi dispus, contrar clauzelor contractuale, folosirea combustibilului din stocurile proprii ale reclamantei, împrejurare de fapt care nu a fost invocată de reclamantă şi nici nu a fost reţinută de instanţa de fond.

Recurentul pârât a evocat dispoziţiile art. 174-175 din C. proc. civ., potrivit cărora actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, este lovit de nulitate, dacă prin nerespectarea cerinţelor legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia şi a susţinut că vătămarea ce i-a fost cauzată prin nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. este materializată în aceea că, temeiurile de fapt invocate prin cererea de chemare în judecată nu erau de natură să justifice angajarea răspunderii sale contractuale, iar soluţia de admitere în parte a acţiunii a fost adoptată exclusiv în considerarea unor temeiuri diferite de cele indicate de reclamantă.

Astfel, în raport cu constatările expertizei contabile efectuate în rejudecare, necontestate de reclamantă, recurentul a susţinut că se impune concluzia că nu a existat o dublă înregistrare a consumului de motorină, aşa cum a susţinut reclamanta, întrucât consumul de motorină efectuat cu ocazia lucrărilor agricole mecanizate nu a fost evidenţiat în facturile emise de societatea E. S.R.L. (facturi în care serviciile au fost cuantificate în raport cu numărul de ore efectuate sau cu suprafaţa pe care s-au efectuat lucrări agricole), ci acest consum a fost efectuat doar din stocurile proprii ale reclamantei şi a fost evidenţiat doar în bonurile de consum întocmite de aceasta şi înregistrate în contabilitate ca atare (consum din stocuri proprii).

Aşa fiind, în speţă nu s-a confirmat ipoteza faptei ilicite invocate de reclamantă, constând în dubla decontare a consumului de motorină (prin plata serviciilor facturate de prestatorul E. S.R.L. şi prin înregistrarea consumurilor din stocuri proprii), după cum nu s-a confirmat nici existenţa vreunui prejudiciu în contextul în care documentele contabile (bonurile de consum) justifică întreaga cantitate de combustibil utilizată din stocurile proprii ale reclamantei, pentru lucrările agricole şi pentru cele efectuate în regie proprie.

În aceste condiţii, recurentul-pârât a susţinut că soluţionarea cauzei pe temeiurile de fapt indicate de reclamantă ar fi condus, în mod neechivoc, la o soluţie de respingere a acţiunii.

În cea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material atunci când a interpretat contractul de prestări servicii încheiat între reclamantă şi E. S.R.L. şi a concluzionat că, în temeiul acestui contract, obligaţia de a asigura combustibilul necesar pentru efectuarea lucrări de recoltare incumba prestatorului, iar nu reclamantei.

În acest sens, recurentul-pârât a precizat că dispoziţia contractuală referitoare la obligaţia prestatorului de a efectua lucrările descrise ca obiect al contractului a fost interpretată cu aplicarea greşită a regulilor de interpretare consacrate de prevederile art. 977 şi următoarele din C. civ. din 1864, texte legale care, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, guvernează actul juridic dedus judecăţii.

A arătat că în cuprinsul contractului sus menţionat nu există nici o clauză prin care prestatorul să se fi obligat să asigure motorina aferentă lucrărilor agricole mecanizate, obligaţiile acestuia, astfel cum sunt ele descrise la art. 6.1 din convenţie, vizând doar efectuarea lucrărilor contractate, întocmirea devizelor de lucrări şi transmiterea lor către beneficiar. Totodată, a menţionat că nici o altă clauză a contractului nu poate fi interpretată în sensul că prestatorul s-ar fi obligat să asigure motorina pentru executarea lucrărilor mecanizate/de recoltare întrucât, atunci când s-a intenţionat ca prestatorul să folosească propriile resurse pentru prestarea serviciilor, acest fapt a fost menţionat expres în convenţie (de exemplu, la art. 2.1 s-a stipulat că lucrările agricole mecanizate vor fi efectuate de prestator cu personal propriu).

A susţinut că din modul de redactare a clauzelor contractuale nu transpare o presupusă intenţie comună a părţilor contractante, iar clauza potrivit căreia beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziţia prestatorului terenul pe care urmau a se efectua lucrările nu poate fi interpretată în mod izolat, ca fiind o prevedere contractuală ce limitează obligaţiile beneficiarului la îndeplinirea acestei obligaţii, deoarece, potrivit art. 982 C. civ. din 1864, toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.

Recurentul-pârât a arătat că, în aplicarea regulii de interpretare sus menţionate, instanţa de apel trebuia să observe faptul că, în capitolul referitor la obiectul contractului s-a stipulat că prestatorul va efectua lucrările mecanizate cu personal propriu, iar în capitolul referitor la obligaţiile părţilor a fost indicată obligaţia prestatorului de a efectua lucrările "descrise la obiectul contractului", adică lucrările agricole mecanizate, cu personalul său propriu.

Totodată, în condiţiile în care nici o clauză contractuală nu face referire la combustibilul necesar efectuării lucrărilor agricole mecanizate, respectiv la partea căreia îi incumbă obligaţia de a pune la dispoziţie combustibilul, regula de interpretare aplicabilă era cea prevăzută de art. 983 C. civ. din 1864, care impunea interpretarea clauzelor îndoielnice în favoarea celui care se obligă, adică în favoarea prestatorului, concluzia fiind că beneficiarul trebuia să asigure combustibilul, aşa cum s-a şi întâmplat în fapt.

Deşi instanţa de apel şi-a argumentat concluzia şi prin prisma naturii contractului, cu referire implicită la dispoziţiile art. 981 C. civ. din 1864, recurentul-pârât a susţinut că acest text de lege nu justifică interpretarea clauzelor contractuale în sensul reţinut de instanţa de apel, deoarece, prin natura sa, contractul de prestări servicii presupune desfăşurarea de către prestator a unor activităţi în favoarea beneficiarului, contra unui preţ, fără a implica, în mod necesar, în lipsa oricărei înţelegeri între părţi, asigurarea de către prestator a materiilor prime sau materialelor necesare îndeplinirii obligaţiei sale.

Referitor la clauza referitoare la preţul convenit de părţi pentru lucrările agricole mecanizate, a considerat că nu se justifică interpretarea dată de instanţa de apel, întrucât diferenţa dintre preţul convenit (275,15 RON fără TVA/ha) şi preţul de piaţă la care a făcut referire experta D. (245 RON fără TVA/ha) este infimă (doar 30 RON/ha) şi nu este de natură să acopere consumul de combustibil necesar pentru efectuarea lucrării, plus că valoarea indicată de expertă (245 RON fără TVA) nu a fost stabilită prin raportare la preţurile efectiv practicate pe piaţă la epoca faptelor deduse judecăţii, ci a fost stabilită, potrivit explicaţiilor expertei, doar în mod teoretic, respectiv prin deflatarea preţurilor de la data efectuării expertizei cu indicii de creştere a preţurilor de consum pentru servicii, indici care nu sunt specifici tipului de servicii contractate în cauză, ci reprezintă medii ale creşterilor de preţuri în perioada 2010-2014, pentru toate tipurile de servicii.

Recurentul-pârât a arătat că, faţă de toate aceste aspecte, aplicarea corectă a regulilor de interpretare a contractelor, respectiv a dispoziţiilor art. 981, 982 şi 983 C. civ. din 1864, impuneau concluzia potrivit căreia obligaţia de a asigura combustibilul necesar pentru serviciile de consultanţă şi pentru lucrările agricole mecanizate incumba reclamantei, în calitate de beneficiar, aşa încât, folosirea în acest scop a combustibilului din stocurile proprii ale reclamantei, potrivit documentelor justificative prezentate în raportul de expertiză întocmit de expert C., nu materializează vreo faptă ilicită săvârşită de pârât în exercitarea mandatului de administrator.

În subsidiar, a arătat că, în ipoteza în care interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor contractuale ar fi corectă, răspunderea pentru acoperirea prejudiciului reţinut de instanţa de apel derivă din nesocotirea obligaţiilor presupus asumate de prestatorul de servicii E. S.R.L. şi incumbă acestuia din urmă, iar nu pârâtului.

Cum, în interpretarea instanţei de apel, obligaţia de a asigura combustibilul necesar pentru efectuarea serviciilor de consultanţă (pentru care a fost folosit autoturismul x) şi a lucrărilor agricole mecanizate ar fi aparţinut E. S.R.L., în măsura în care prestatorul nu a furnizat el însuşi acest combustibil, acesta este culpabil pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, astfel cum au fost ele delimitate de instanţa de apel.

Cu alte cuvinte, pretinsul prejudiciu, constând în contravaloarea combustibilului, a fost generat de fapta ilicită şi culpabilă a prestatorului de servicii de a nu fi procurat şi folosit cantităţile necesare de combustibil, iar reclamanta avea posibilitatea de a formula împotriva acestuia o acţiune în răspundere contractuală pentru recuperarea prejudiciului cauzat, nejustificându-se angajarea răspunderii recurentului-pârât, în calitate de administrator, pentru acest prejudiciu.

A afirmat recurentul-pârât că, în ceea ce îl priveşte, împrejurarea că a dispus folosirea combustibilului din stocurile proprii ale reclamantei, în contextul în care prestatorul de servicii nu a asigurat combustibilul necesar nu este de natură să contureze o faptă ilicită, săvârşită cu imprudenţă sau lipsă de diligenţă întrucât, în măsura în care nu ar fi procedat în acest fel, lucrările agricole nu ar fi putut fi realizate, iar reclamanta ar fi fost grav prejudiciată, fiind pusă în imposibilitatea de a exploata suprafaţa deţinută, peste 700 ha teren .

S-a mai arătat că răspunderea administratorului faţă de societate este o răspundere întemeiată pe culpă, iar în această materie, interesele societăţii sunt protejate prin dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea administratorului pentru neglijenţă şi fraudă, nu şi pentru riscurile inerente ale afacerilor.

Pe cale de consecinţă, a considerat că, în condiţiile în care administratorul acţionează cu bună credinţă şi cu convingerea că hotărârile sale sunt în interesul societăţii, fiind în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează conform interesului social, nu se poate vorbi despre o nesocotire a obligaţiei de prudenţă şi diligenţă în afaceri pe care o implică exercitarea atribuţiilor de administrare.

Pe de altă parte, a arătat recurentul-pârât că modul în care a acţionat in calitate de administrator, în perioada în discuţie, nu a fost prejudiciabil pentru reclamantă, ci, dimpotrivă, i-a adus acesteia profit.

Astfel, la data la care acesta a preluat atribuţiile de administrare a societăţii (respectiv sfârşitul lunii martie 2010), reclamanta înregistra o pierdere în valoare de 161.664 RON, însă culturile înfiinţate în vara anului 2010, întreţinute şi recoltate de prestatorul de servicii au adus societăţii reclamante un profit în sumă de 211.842 RON, iar în anul 2011, profitul de producţie înregistrat în balanţele contabile ale reclamantei a fost în sumă de 179.134 RON, corespunzător contravalorii produselor recoltate şi depozitate în silozuri în toamna anului 2011.

Prin urmare, recurentul-pârât a precizat că pe durata exercitării de către acesta a funcţiei de administrator, societatea reclamantă a obţinut profit din activitatea agricolă, aşa încât nu i se poate imputa îndeplinirea defectuoasă a mandatului încredinţat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii sale contractuale pentru îndeplinirea pretins necorespunzătoare a mandatului încredinţat de societate.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, solicitând şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată achitate de recurentul-pârât în toate fazele procesuale.

Prin precizările înregistrate la 18 septembrie 2019, recurentul-pârât a menţionat că nu este de acord cu soluţionarea cauzei de către completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursurile declarate ca fiind admisibile.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 privind instituirea şi, respectiv, prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le va respinge, ca nefiind fondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., instanţa de recurs reţine, în primul rând, că prin decizia atacată, instanţa de apel a stabilit, în temeiul prevederilor art. 481 şi 502 din Noul C. proc. civ., că în ceea ce priveşte rejudecarea apelului este incident principiul neînrăutăţirii situaţiei recurentului-pârât în propria cale de atac.

A mai reţinut instanţa de apel că doar pârâtul a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual, astfel încât, având în vedere ambele aspecte evocate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat corect atunci când a stabilit că va rejudeca cauza exclusiv prin prisma elementelor contestate de recurentul-pârât, respectiv cele trei capete ale cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit instanţa.

În aceste condiţii, văzând împrejurarea că, astfel cum impun dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel a procedat la completarea probatoriului administrat în primul ciclu procesual şi, potrivit celor stabilite prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, a dispus efectuarea unei contraexpertize contabile, Înalta Curte constată că nu se confirmă susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat limitele fixate de instanţa de recurs în privinţa rejudecării fondului.

De altfel, această critică a recurentei reclamante este motivată prin prisma faptului că, rejudecând după casare, instanţa de apel nu şi-ar fi întemeiat reaprecierea sa asupra prejudiciului pe vreo probă administrată în cauză.

Or, împrejurarea evidenţiată de recurenta-reclamantă, aceea că rezultatul contraexpertizei contabile efectuate de expertul C. în rejudecare nu a contrazis concluziile expertizei efectuate în primul ciclu procesual de către expertul D., nu echivalează cu pronunţarea deciziei recurate fără ca aceasta să se sprijine pe probatoriu şi nici cu dobândirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei de apel casate, sub aspectul naturii prejudiciului şi a valorii acestuia.

Dimpotrivă, urmare deciziei pronunţate de Înalta Curte în recurs, în primul ciclu procesual, hotărârea instanţei de apel a fost casată, urmând ca reaprecierea asupra prejudiciului să se realizeze ulterior completării probatoriului.

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a devenit aplicabilă speţei doar în privinţa aspectelor de temeinicie reţinute prin decizia dată de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual.

Între elementele care au intrat sub incidenţa autorităţii de lucru judecat se numără şi situaţia de fapt reţinută a fi incidentă în cauză, prin decizia recurată fiind stabilite, cu caracter definitiv, elemente factuale ce includ natura şi valoarea prejudiciului.

În accepţiunea C. proc. civ., recursul este o cale de atac prin intermediul căreia se realizează controlul legalităţii deciziei recurate, astfel că, această cale de atac nu poate viza modul în care instanţa de apel a interpretat şi analizat probele administrate în cele două cicluri procesuale şi nu poate supune controlului instanţei supreme motive ce ţin de temeinicia hotărârii atacate, aşa cum este critica analizată, referitoare, în esenţă, la greşita stabilire a cuantumului prejudiciului.

Aşadar, deşi această critică este întemeiată, formal, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu o poate analiza, deoarece, din perspectiva argumentelor prezentate de recurenta-reclamantă în susţinerea criticii, în realitate, nu se invocă pronunţarea deciziei cu nerespectarea normelor de procedură ce conduc la nulitate, ci critici de netemeincie în raport cu probele administrate, argumente ce nu se încadrează în modalitatea de control permisă de lege instanţei de recurs, restrânsă la verificarea elementelor de legalitate ale hotărârii atacate.

Prin urmare, recursul declarat de recurenta-reclamantă va fi respins, ca nefondat.

În privinţa recursului declarat recurentul-pârât B., cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta a invocat, în esenţă, împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat în baza unui temei faptic al angajării răspunderii sale contractuale diferit de cel invocat de reclamantă în cererea introductivă.

A precizat că temeiul de fapt nou, analizat de instanţa de apel, a constat în împrejurări de fapt invocate de instanţă, din oficiu, nepuse în discuţia contradictorie a părţilor (interpretarea greşită de către pârât a contractului de prestări servicii încheiat cu societatea E. S.R.L.), cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. şi ale art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul făcând trimitere, deopotrivă, la dispoziţiile art. 174-175 din C. proc. civ., pe care le-a considerat incidente.

În materie civilă, instanţele sunt ţinute a respecta principiul disponibilităţii (art. 9 din C. proc. civ.), în baza căruia părţile stabilesc obiectul şi limitele procesului, prin cererile şi apărările pe care le formulează, judecătorul fiind ţinut să cerceteze procesul, respectiv să judece, doar în aceste limite. Totodată, conform textului art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Textul art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, prin impunerea regulii conform căreia în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Verificând critica formulată de recurentul-pârât, în raport cu temeiurile de fapt invocate prin cererea introductivă, instanţa de recurs reţine că acţiunea introductivă a avut ca obiect atragerea răspunderii contractuale a recurentului-pârât, administrator al recurentei-reclamante şi, deopotrivă, al prestatorului E. S.R.L., pentru supraevaluarea serviciilor agricole mecanizate contractate cu prestatorul, prin înregistrarea dublă a consumului de motorină, atât în preţul facturat pentru prestarea de servicii de recoltare, cât şi prin întocmirea de bonuri de consum pentru motorină din stocul recurentei-reclamante.

Din considerentele deciziei atacate rezultă, contrar argumentelor recurentului-pârât, că instanţa de apel s-a raportat la aceleaşi împrejurări de fapt invocate de recurenta-reclamantă în cadrul acţiunii introductive:

"reclamanta pretinde că prestatorul S.C. "E." S.R.L., trebuia să efectueze lucrările de recoltare la preţul de 65 euro/hectar, ce includea motorina aparţinând acestuia din urmă, preţ care însă a fost majorat artificial, serviciile de recoltare fiind supraevaluate, prin înregistrarea dublă a consumului de motorină aferent acestora, respectiv atât în preţul facturat pentru prestarea serviciilor de recoltare de către S.C. "E." S.R.L., cât şi prin întocmirea de bonuri de consum de motorină din stocul propriu al reclamantei."

Instanţa de apel a mai observat, în considerentele deciziei, că:

"pretenţiile reclamantei supuse rejudecării în prezentul ciclu procesual, în valoare de 65.000 RON, sunt subsumate doar decontării duble de către aceasta a motorinei aferentă lucrărilor de recoltare efectuate în anul 2010, instanţa fiind ţinută în mod strict şi evident de limitele învestirii."

Astfel, nu se confirmă modificarea de către instanţa de apel a temeiului de fapt avut în vedere de recurenta-reclamantă, din cel referitor la dubla decontare a consumului de motorină pentru lucrările de recoltare, în acela vizând interpretarea şi aplicarea greşită a clauzele contractului de prestări servicii încheiat între reclamantă şi societatea E. S.R.L., câtă vreme în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului.

Acest text prevede că:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. ".

Instanţa de apel a procedat corect prin analizarea cererii recurentei-reclamante şi a împrejurărilor de fapt invocate de aceasta, în raport cu clauzele contractului de prestări servicii, deoarece ambele părţi şi-au întemeiat pretenţiile, respectiv apărările pe acest contract, astfel că, desluşirea situaţiei de fapt necesita examinarea voinţei părţilor contractante şi raportarea acestei voinţe la elementele stabilite prin intermediul probelor administrate în cauză.

Ca atare, nu se poate susţine că soluţia instanţei de apel ar fi fost adoptată exclusiv în considerarea unor temeiuri diferite de cele indicate de reclamantă, nici că instanţa de apel ar fi depăşit limitele judecăţii în apel, prevăzute de dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. (prin schimbarea cauzei juridice).

În plus, motivele de fapt ale cererii, materializate în acele împrejurări, fapte şi circumstanţe pe care se sprijină pretenţia dedusă judecăţii, nu sunt echivalente noţiunii de cauză a cererii de chemare în judecată, care, în speţă, este reprezentată de raporturile juridice stabilite între părţi, în temeiul calităţii recurentului-pârât de administrator (răspunderea fiind întemeiată pe prevederile art. 72 şi 155 din Legea nr. 31/1990), nici noţiunii de cauză a prezentei acţiuni civile, ce constă în încălcarea de către recurentul-pârât a obligaţiilor decurgând din calitatea sa de administrator al societăţii recurente-reclamante, dublată de intenţia reclamantei de a obţine repararea prejudiciul produs ca urmare a acestei încălcări.

Astfel cum s-a arătat mai sus, nu se confirmă critica recurentului-pârât referitoare la încălcarea regulilor stabilite de textul art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., deoarece dispoziţiile art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ permit instanţelor:

"cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă", să ceară părţilor:

"să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare".

În consecinţă, critica va fi respinsă, ca nefiind fondată.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora recurentul a susţinut că instanţa de apel ar fi realizat o greşită aplicare a regulilor de interpretare a contractelor prevăzute de dispoziţiile art. 977- 983 C. civ. din 1864, Înalta Curte reţine că, astfel cum se precizează în decizia atacată, instanţa de apel a procedat la stabilirea situaţiei de fapt incidente speţei, arătând că:

"deşi în cuprinsul contractului de prestări servicii disputat între părţile litigante, nu există vreo clauză expresă prin care prestatorul S.C. "E." S.R.L. să se fi obligat să asigure motorina necesară executării lucrărilor mecanizate, obligaţiile acestuia constând în efectuarea lucrărilor şi întocmirea devizului aferent, Curtea consideră că tocmai asumarea acestei obligaţii de efectuare a lucrărilor mecanizate de pregătire, cultivare, recoltare şi altele necesare obţinerii recoltelor, în totalitatea lor, coroborată cu cea asumată de reclamanta - beneficiară, de plată a preţului conform devizului şi de a pune la dispoziţia prestatorului terenul asupra căruia se vor efectua serviciile, sunt de natură a contura intenţia comună a părţilor contractante în sensul că respectivele lucrări să fie executate de prestator cu motorina proprie, preţul acesteia din urmă fiind subînţeles în preţul contractului.".

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a procedat la aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor statuate în dispoziţiile legale amintite de recurent, în concordanţă cu natura contractului.

Contrar argumentelor recurentului-pârât, instanţa de apel nu a realizat o interpretare izolată a clauzei potrivit căreia beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziţia prestatorului terenul pe care urmau a se efectua lucrările, ci, astfel cum prevede textul art. 982 C. civ. din 1864, voinţa părţilor a fost determinată în raport cu restul clauzelor contractului, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.

În plus, ipoteza (neconfirmată în speţă) că instanţa de apel ar fi interpretat eronat clauzele contractului de prestări servicii, invocată de recurent, echivalează, sub aspectul consecinţelor, cu eventualitatea - analizată de instanţa de apel - ca pârâtul să fi considerat, în mod justificat, că din contract reieşea faptul că preţul de 65 euro/hectar nu includea valoarea motorinei necesare pentru îndeplinirea obligaţiei contractuale.

Pentru această ipoteză, instanţa de apel a recurs la principiul de apreciere asupra culpei in abstracto, prevăzut de textul art. 1540 din C. civ. din 1864 (după modelul de referinţă al omului prudent şi diligent), conchizând că, şi într-o asemenea potenţială (dar nedovedită) situaţie, actul de gestiune efectuat de recurrent a fost imprudent, acesta dând dovadă de neglijenţă, în detrimentul intereselor societăţii pe care o administra, deoarece în baza contractului de mandat îi revenea: "obligaţia de a eficientiza activitatea societăţii, respectiv de a maximiza profitul acesteia, cu reducerea aferentă a cheltuielilor şi de a o proteja de riscurile curente desfăşurării activităţii comerciale".

Nu pot fi verificate de către instanţa de recurs alte aspecte învederate de recurentul-reclamant, referitoare, pe de o parte, la greşita stabilire a culpei sale prin prisma activităţii profitabile desfăşurate în folosul societăţii recurente, iar pe de altă parte, la greşita angajarea a răspunderii sale, motivat de faptul că răspunderea incumbă prestatorului, întrucât astfel de susţineri vizează temeinicia hotărârii instanţei de apel, dar şi cadrul procesual fixat de recurenta-reclamantă, care nu mai poate fi schimbat în recurs.

În consecinţă, având în vedere atât corecta aplicare a regulilor de interpretare a contractului de către instanţa de apel, prin prisma probatoriului administrat în ambele cicluri procesuale, cât şi împrejurarea că recurentul-pârât nu a criticat, în recursul formulat, interpretarea dată de instanţa de apel normei de drept material prevăzute de art. 1540 din C. civ. din 1864, Înalta Curte va respinge critica analizată, ca nefiind fondată.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 200 din 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 200 din 20 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.