Mortgage loan: abusive variable interest clauses and undefined bank commissions under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv şi să se dispună anularea art. 4.1, art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x din 31 august 2007, art. 2.2 din actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010, actul adiţional nr. x din 30 ianuarie 2012, actul adiţional nr. x din 27 iunie 2013, actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2014 prin care banca a stabilit o marjă fixă de 8%, art. 4.11 lit. a) şi b) din contract, să se dispună restituirea tuturor sumelor încasate fără temei cu titlu de comision de administrare, comision de acordare şi dobânda excedentară faţă de dobânda stabilită iniţial în contract, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF -leu la momentul încheierii contractului, să se dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B.Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 5784 din 29 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 teza a II-a din contractul de credit ipotecar nr. x 14660 din 31 august 2007:

"După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale Băncii". S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x 14660 din 31 august 2007:

"Pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă". S-au respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Motivele de apel invocate de reclamanţii A. şi B. vizează modalitatea în care tribunalul a soluţionat capetele de cerere care priveau comisioanele de acordare şi administrare a creditului, precum şi caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Motivul de apel invocat de către pârâta S.C. C. S.A. vizează modalitatea în care instanţa de fond a apreciat ca fiind abuzivă clauza 4.1 teza a II-a şi art. 4.3 din Contractul de credit ipotecar nr. x 14660 din 31 august 2007, privind aspectele dobânzii variabile şi dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1772 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5784 din 29 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

E. Considerentele instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

Băncile au posibilitatea de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit potrivit dispoziţiilor alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor:

"în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţă a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".

Din analiza acestor dispoziţii legale se poate observa că acele clauze referitoare la dobândă nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Cu privire la comisioanele de acordare, respectiv procesare, acestea sunt prezentate într-un limbaj accesibil, fără a avea caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii acestora. Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, la care se referă art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu se raportează la dimensiunea economică a prestaţiilor şi nici la raportul de proporţionalitate dintre prestaţie şi contraprestaţie, contrar motivelor expuse de apelanţii-reclamanţi. Nu există nici un element în cauză care să ateste că acestea reprezintă o dobândă ascunsă, scopul fiind diferit, respectiv acela de a acoperi costurile generate de operaţiunile de analiză a dosarului de credit. Nicio dispoziţie legală nu impune operatorului economic să detalieze fiecare componentă a costurilor contractuale din perspectiva motivaţiei perceperii lor, susţinerile contrare ale reclamanţilor, excedând cadrului legislativ în materia protecţiei drepturilor consumatorului.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-leu, la momentul semnării contractului, Curtea de Apel a reţinut că posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul, pe perioada derulării contractului nu poate fi considerată o situaţie imprevizibilă.

Posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar a fost asumată implicit de reclamanţi la momentul contractării creditului într-o monedă străină, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă, generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părţi, deoarece fluctuaţiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre ele, într-un grad mai mare sau mai mic.

Nu s-ar putea impune băncii, în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-leu, în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului, deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Pentru aplicarea impreviziunii ar fi fost necesar ca reclamanţii să indice momentul la care raportul contractual, valabil încheiat a fost dezechilibrat prin apariţia unor evenimente exterioare conduitei lor.

Solicitarea ajustării prestaţiilor, la momentul încheierii contractului, când un eventual dezechilibru nu putea fi invocat, nu poate fi legal justificată.

Cu privire la motivul de apel invocat de către pârâta S.C. C. S.A., Curtea a constatat că prima instanţă a argumentat în mod judicios modalitatea în care a soluţionat acest aspect.

Dezechilibrul a fost prezent în contract încă de la data încheierii acestuia şi s-a datorat posibilităţii băncii de a schimba în mod unilateral condiţiile de rambursare, în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului.

Instanţa de fond nu a ridicat un alt mecanism de stabilire a dobânzii, ci a constatat nulitatea absolută şi, implicit, caracterul abuziv al clauzelor, care reglementează modul de calcul al dobânzii, precum şi factorii în raport de care aceasta se poate modifica.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta S.C. C. S.A..

Reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, criticând decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000. În situaţia în care banca acordă un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligaţia să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită să adopte o decizie în cunoştinţă de cauză.

Oferta de creditare în franci elveţieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă, oferta fiind cosmetizată prin instituirea unor costuri la o primă analiză mult diminuate faţă de alte produse existente pe piaţă la momentul respectiv.

În calitate de profesionist, banca trebuie să prezinte riscurile unui astfel de contract şi nu să inducă în eroare consumatorii prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comporta riscuri.

Stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului se impune în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost previzibilă, iar reclamanţii nu au cunoştinţe de specialitate care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF.

Denominarea în moneda naţională a plăţilor se impune în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Relativ la comisionul de administrare şi comisionul de acordare, acestea nu au fost negociate cu consumatorii.

Nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport de care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înţeles să perceapă aceste comisioane. Acestea trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului precum şi la serviciile efectiv prestate de bancă şi care ar putea justifica perceperea lor.

Caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punctul de vedere al modului de calcul al comisionului la care face referire dar şi raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisionului perceput.

Relativ la dobândă, odată cu apariţia O.U.G. nr. 50/2010, banca a majorat în mod unilateral dobânda aplicabilă creditului, prin majorarea marjei băncii. Recurenţii consideră că marja băncii urmează să fie fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

Se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, invocându-se dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pârâta C. S.A. a formulat recurs criticând decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

În raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se apreciază că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privesc aspectele dobânzii variabile şi dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului.

În cauză nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acestei clauze. Motivele cuprinse în convenţia de credit conferă băncii dreptul de a revizui unilateral structura ratei dobânzii şi acestea sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Nu este îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului întrucât în convenţia de credit este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare.

Soluţia instanţei prin care s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei în tot, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că în cauză soluţia instanţei de apel reprezintă o modificare a contractului de credit, soluţie dată cu încălcarea jurisprudenţei CJUE în materia clauzelor abuzive.

G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este fondat şi urmează a fi admis, iar recursul declarat de pârâta C. S.A. este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi-consumatori, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CEE:

"O clauză contractuală va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

În cauză, comisionul de administrare şi comisionul de acordare nu au fost definite. Aşadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii acestora, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Curtea de Apel a apreciat în mod greşit faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi existenţa relei-credinţe din partea băncii. Astfel, instanţa de apel nu a ţinut seama de jurisprudenţa CJUE care a apreciat că în ce priveşte existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşa fiind, instanţa de apel are de efectuat astfel de verificări şi să arate care sunt serviciile furnizate de bancă pentru care sunt solicitate comisioanele.

Serviciile băncii, respectiv informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit sunt specifice activităţii bancare şi se efectuează şi în situaţia în care solicitarea de credit este respinsă.

Criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutaţi, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nici o dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF - LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului, deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Este de reţinut soluţia pronunţată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că în această privinţă, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

În cauză nu este aplicabil art. 1271 din noul C. civ. care reglementează impreviziunea având în vedere că în cauză, contractul de credit a fost încheiat în anul 2007, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

În ceea ce priveşte stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la momentul încheierii contractului nu există nici un temei de drept care să susţină o astfel de măsură. Cursul de schimb al monedei în care a fost acordat creditul nu este stabilit de pârâtă fiind cunoscut faptul că acesta se stabileşte pe piaţa financiară ca urmare a tranzacţiilor în baza cererii şi a ofertei, situaţie în care instanţa nu poate stabili un curs de schimb fix, valabil o anumită perioadă având în vedere mecanismul de stabilire a acestuia.

Regulamentul BNR nr. 4/2005 referitor la riscul valutar prevede la art. 3 că plăţile, încasările, transferurile şi orice operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi se fac în moneda naţională, cu anumite excepţii cuprinse în anexa 2. În situaţia de faţă a existat însă un acord al părţilor cu privire la moneda de acordare a creditului şi a plăţilor, situaţie în care recurenţii-reclamanţi sunt ţinuţi de respectarea acestei obligaţii asumate în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului.

Criticile referitoare la dobândă sunt nefondate. Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că marja băncii trebuia să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului. În realitate, prin actul adiţional nr. x din 29 ianuarie 2010, semnat de împrumutaţi, marja fixă a dobânzii a fost indicată a fi 8%. Aceasta a fost prestată şi prin actul adiţional nr. x din 30 ianuarie 2012 şi prin actul adiţional nr. x din 27 iunie 2013, de asemenea semnate de către împrumutaţi. Prin actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2014, semnat şi el de împrumutaţi, formula de calcul a dobânzii a fost indicată ca fiind LIBOR 6M+marja fixă.

Aşadar, modificările ratei dobânzii şi a formulei de calcul a acesteia este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.

În ceea ce priveşte recursul declarat iniţial de pârâta C. S.A., însuşit ulterior de către D. S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauza care dă posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii în raport de indicele de referinţă al băncii care se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe lista bancară din România este o clauză ilicită întrucât nu conţine criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzei şi modul de aplicare efectivă a clauzei de către bancă.

Anexa Legii nr. 193/2000 statuează la alin. (1) lit. a) că sunt clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Aşadar, banca în calitate de profesionist este obligată să informeze despre motivaţia întemeiată care determină modificarea ratei dobânzii plătibile de către consumator, iar acesta din urmă are libertatea de a rezilia imediat contractul.

În lipsa vreunui criteriu indicat în mod explicit în contract nu se poate analiza caracterul întemeiat al motivului pentru care banca ar avea dreptul să modifice rata dobânzii.

Aplicabilitatea clauzei este lăsată exclusiv la aprecierea băncii, fără posibilitatea vreunei cenzuri din partea împrumutaţilor, ceea ce indică în mod clar un dezechilibru semnificativ al poziţiilor celor două părţi. Acest dezechilibru este în defavoarea consumatorilor, iar banca în calitate de profesionist şi-a rezervat prerogativa de modificare a costurilor contractului, în perioada de derulare a acestuia, în lipsa unor criterii bine individualizate şi verificabile. Procedând în acest mod, banca a profitat de starea de inferioritate în care se găseau consumatorii la momentul încheierii contractului. Calificarea expresă a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită împrumutaţilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi urmează a fi admis, se va casa în parte decizia recurată şi se va trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 5784 din 29 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate. Recursul declarat de pârâta D. S.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi Dumitru împotriva deciziei civile nr. 1772 din 1 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5784 din 29 iunie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 15 octombrie 2020.