Attorney's fee recovery claim rejected; appeal dismissed as unfounded, counterclaim inadmissible.

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 400.147,27 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din prezentul proces.

La data de 20 septembrie 2018, pârâta S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 452 din C. proc. civ., ca nedovedită, iar în subsidiar, în temeiul art. 452 alin. (2) din C. proc. civ., a cerut reducerea sumei ce face obiectul cererii şi respingerea acţiunii având ca obiect onorariul de succes, dacă acest tip de onorariu este inclus în suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.

A formulat, deopotrivă, o cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 446.990 RON, reprezentând plată nedatorată, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 447.850 RON, calculată de la data încasării sumei, în cadrul executării silite ce a făcut obiectul dosarul de executare nr. 31/2018 al Biroul Executorilor Asociaţi "C.", până la data restituirii.

A mai solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata diferenţei onorariului executorului judecătoresc, rezultată din suma executată şi suma care ar fi trebuit executată, precum şi obligarea reclamantei S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 230 din data de 1 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, a luat act că prin încheierea din 23 noiembrie 2018 s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reconvenientă.

Totodată, instanţa de fond a luat act că ambele părţi au precizat că solicită acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1108A din 21 iunie 2019 pronunţată în dosar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 230 din 1 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei mai sus-menţionate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 bşi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub numărul x/2018, la data de 22 august 2019.

Un prim motiv de casare invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a referit la nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă arătând că instanţa de apel nu a indicat motivele de drept în temeiul cărora a pronunţat soluţia, limitându-se la a enunţa motivele de fapt care au condus la respingerea cererii de apel.

A făcut referire la faptul că instanţa de apel nu a considerat că recurenta-reclamantă a dovedit, fără echivoc, faptul că a plătit suma de 400.147,27 RON către SCPA D., cu titlu de onorariu avocaţial şi la concluzia hotărârii atacate în sensul că, în măsura în care o operaţiune juridică este susceptibilă de mai multe interpretări, nu se poate considera că ea dovedeşte, fără echivoc, stingerea unei obligaţii, apreciind că acesta este cazul şi în speţă.

A mai făcut trimitere la argumentul instanţei de apel în sensul că, hotărârea A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 adoptată de societatea reclamantă nu cuprinde motivul, scopul sau titlul cu care virarea respectivei sume urma să se facă în contul SCPA D..

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că scopul pentru care un creditor decide şi solicită executorului judecătoresc ca plata sumelor rezultate dintr-o executare silită să se facă în contul unui terţ (avocat) poate fi şi altul decât cel prezentat de recurentă, arătând aceasta că avocatul acţionează ca un mandatar al creditorului pentru obţinerea sumelor.

A susţinut că, argumentele din decizia atacată referitoare la faptul că scopul virării sumelor de bani în contul SCPA D. ar putea fi altul, sunt total nefondate, deoarece acest scop rezultă chiar din contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 16 martie 2016, fiind reprezentat de stingerea datoriilor reprezentând contravaloarea serviciilor juridice.

Cel de al doilea motiv de casare invocat s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 30 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 1296 raportat la cele ale art. 2013 şi art. 2016 din C. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora:

"Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său", alin. (2) al aceluiaşi articol arătând că:

"Activitatea desfăşurată de avocat în condiţiile legii şi ale Statutului profesiei de avocat, indiferent de forma şi modalitatea de exercitare a profesiei, care generează venituri profesionale, nu poate fi reconsiderată ca activitate dependentă în conformitate cu prevederile Codul fiscal".

A redat şi textul art. 128 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, care prevede că:

"Onorariile se determină şi se prevăd în contractul de asistenţă juridică la data încheierii acestuia între avocat şi client, înainte de începerea asistenţei şi/sau a reprezentării clientului.", precum şi conţinutul art. 131 din Statutul profesiei de avocat, care stabileşte că "Avocatul poate percepe onorarii numai de la clientul său ori de la un mandatar al acestuia."

În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că plata sumei de 575.960 RON s-a realizat în numele recurentei, prin mandatarul Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi "C.", conform Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor nr. 1 din data de 6 martie 2018 şi procurii autentificate sub nr. x la aceeaşi dată.

Susţinând că procura autentică menţionată are natura juridică a unui contract de mandat pentru efectuarea de acte de dispoziţie, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 2013 alin. (1) şi 2016 alin. (2) din C. civ., a precizat că din coroborarea acestor dispoziţii legale cu cele ale art. 1296 din C. civ., potrivit cărora:

"Contractul încheiat între reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentantului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte", rezultă că prin plata sumei de 575.960 RON efectuată de Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi "C." au fost îndeplinite obligaţiile de plată a onorariilor avocaţiale aferente contractelor juridice menţionate în circumstanţierea situaţiei de fapt.

Astfel, a menţionat că operaţiunea de plată a sumei de 575.960 RON a produs efecte juridice între recurentă, în calitate de debitor, şi SCPA D., în calitate de creditor, fiind astfel stinse datoriile existente la momentul efectuării plăţii, respectiv la datele de 6 martie 2018, 7 martie 2018 şi 9 martie 2018.

A criticat considerentul deciziei recurate prin care s-a reţinut că în cuprinsul procurii:

"nu se menţionează că prin această operaţiune urmează să se stingă obligaţiile născute din contractul de asistenţă juridică nr. x/16.03.2016, cu actul adiţional din data de 13.09.2016.", arătând că între recurentă şi SCPA D. au fost încheiate mai multe contracte de asistenţă juridică, în baza cărora recurenta avea obligaţia de plată a onorariului avocaţial, astfel că, plata sumei de 575.960 RON nu se putea face decât cu scopul de a stinge datoriile scadente la acea dată.

Recurenta-reclamantă a făcut referire la dispoziţiile art. 1341 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora:

"Se prezumă până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie." şi a invocat, în temeiul acestui text legal, argumentul unei prezumţii a intenţiei recurentei de a stinge, prin mandatar, datoriile reprezentând contravaloarea serviciilor juridice prestate.

Ca atare, a considerat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1296 din C. civ., nereţinând efectul juridic de stingere a plăţii datoriei de 400.147,27 RON a recurentei-reclamante, în calitate de mandant/reprezentat, către SCPA D., în calitate de terţ, efect produs ca urmare a plăţii sumei de 575.960 RON de către Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi "C.", în calitate de mandatar/reprezentant.

A adăugat că scopul mandatului rezultă şi din împrejurarea că suma achitată de către Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi "C." este identică cu suma reprezentată de datoriile scadente la momentul efectuării plăţilor, în totalul căreia era inclusă şi datoria de 400.147,27 RON.

În acest sens, a arătat că a depus, odată cu cererea de apel, facturile emise ca urmare a plăţilor efectuate în baza contractelor de asistenţă juridică existente între părţi, menţionate în cadrul circumstanţierii situaţiei de fapt.

Tot în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ., rezultată din argumentul instanţei că recurenta-reclamantă nu a dovedit, fără echivoc, faptul că a plătit suma de 400.147,27 RON către SCPA D., cu titlu de onorariu avocaţial.

A redat prevederile art. 1506 alin. (1) din C. civ. referitoare la imputaţia plăţii ("Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor.") şi ale art. 1508 alin. (1) din C. civ. ("În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase."), precizând că, în baza acestor texte legale, imputaţia plăţii se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz contrar, imputaţia este rezultatul unei manifestări unilaterale de voinţă, prin luarea în considerare, cu precădere, a voinţei debitorului şi, în subsidiar, a voinţei creditorului.

A mai argumentat faptul că, în absenţa manifestării de voinţă, se vor aplica regulile legale supletive prevăzute de art. 1509 din C. civ.

În baza acestor consideraţii teoretice, a menţionat că pe nici unul dintre ordinele de plată nu s-a indicat asupra căror datorii se va face imputaţia plăţii, creditorul SCPA D. stingând datoriile scadente la datele la care s-au efectuat plăţile, în cuantum total de 575.960 RON.

Acest lucru rezultă, în opinia recurentei, din registrul de încasări şi plăţi a SCPA D., în cuprinsul căruia se poate constata că toate datoriile pe care recurenta le avea faţă de societatea de avocatură au fost stinse la datele de 6 martie 2018, 7 martie 2018 şi 9 martie 2018.

Ca atare, în măsura în care instanţa ar aprecia că nu devin incidente prevederile privind imputaţia plăţii făcută de creditor, în speţă de SCPA D., datoriile indicate mai sus ar fi stinse prin plata sumei de 575.960 RON, conform regulilor imputaţiei legale, prevăzute de dispoziţiile art. 1509 alin. (1) din C. civ.

A invocat aceste argumente pentru a arăta că este eronat raţionamentul instanţei de apel, care a apreciat că nu se poate face imputaţia plăţii în lipsa menţiunilor pe ordinele de plată din partea recurentei, în calitate de debitor, prin mandatar Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi "C.", recurenta-reclamantă susţinând că, în lipsa imputaţiei făcute prin manifestarea de voinţă unilaterală ori bilaterală a părţilor, operează imputaţia legală, datoriile scadente la data efectuării plăţii fiind stinse în ordine cronologică.

A făcut trimitere la răspunsul din data de 29 iulie 2019 şi la concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, în cuprinsul căruia expertul a arătat că ambele societăţi au înregistrat în contabilitate atât facturi, cât şi plăţi, în sumă totală de 575.960 RON, suma de 400.127,47 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 şi fiind încasată de furnizorul SCPA D. în cadrul tranzacţiei nr. x din data de 6 martie 2018, ce a totalizat 537.866,74 RON.

Recurenta-reclamantă a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1537 din C. civ., respectiv ale art. 451-453 din C. proc. civ., precizând că aceste critici se subsumează tot cazului de casare reglementat de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A redat dispoziţiile art. 451, 452 şi 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi a criticat considerentele hotărârii recurate prin care s-a reţinut că:

"nedovedind stingerea prin plată a obligaţiei de plată a onorariului avocaţial, apelanta-reclamantă nu a dovedit întrunirea caracterului cert al cheltuielilor de judecată solicitate, motiv pentru care apelul va fi respins ca nefondat."

A formulat consideraţii referitoare la fundamentul acordării cheltuielilor de judecată (culpa procesuală, principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, necesitatea ca prejudiciul să fie cert şi să nu fi fost încă reparat) şi a menţionat că nu poate fi contestat caracterul cert al prejudiciului produs recurentei, deoarece există hotărâri judecătoreşti care stabilesc vinovăţia intimatei-pârâte în producerea pagubei, fiind dovedită şi legătura de cauzalitate ce există între fapta ilicită şi producerea prejudiciului.

A reiterat susţinerea potrivit căreia, în cadrul dosarului nr. x/2017, reprezentantul convenţional al recurentei a formulat cerere de chemare în judecată, răspuns la întâmpinare, precum şi întâmpinare împotriva apelului formulat de pârâtă, a participat la administrarea unui probatoriu vast, iar cheltuielile ocazionate de judecată suportate de recurentă au fost reale, necesare şi rezonabile în raport cu natura, complexitatea şi valoarea pricinilor, fiind solicitate cu respectarea dispoziţiilor procedurale.

Astfel, a conchis, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că onorariul de avocat achitat de recurentă are caracter cert, rezultând atât din contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 16 martie 2016, cât şi din factura emisă, respectiv din dovada achitării, depusă la dosarul cauzei.

A mai precizat că la emiterea facturii fiscal au fost respectate prevederile art. 319 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, arătând că obligaţia recurentei de achitare a onorariului de avocat subzistă, indiferent de emiterea de către prestator a facturii aferente.

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, la data de 3 octombrie 2019, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac ca fiind admisibilă.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din data de 25 mai 2020, preşedintele completului, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 240/2020 şi nr. 195/2020 privind instituirea şi, respectiv, prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenta-reclamantă a formulat o acţiune în pretenţii, întemeiată, în principal, pe dispoziţiile art. 194 şi art. 453 C. proc. civ., prin care a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 400.147,27 RON reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de litigiul ce a făcut obiectul nr. 3316/3/2017 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată rezultate din prezentul proces.

Obiectul analizei recursului este limitat la criticile formulate de recurenta-reclamantă, prima dintre acestea fiind aceea de nemotivare în drept a deciziei recurate, cu consecinţa nerespectării prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, în dezvoltarea criticii, recurenta face referire, mai întâi la nemotivarea în drept a deciziei recurate, iar într-un al doilea argument, invocă greşita apreciere a instanţei de apel privind nedovedirea caracterului echivoc al plăţii onorariului de avocat şi a stingerii, în acest mod, a obligaţiei.

În acest sens, recurenta a susţinut că a fost greşit apreciat conţinutul hotărârii A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 a societăţii recurente, din perspectiva caracterului neclar al scopului pentru care a fost aprobată o plată în contul SCPA D..

Recurenta a arătat, contrar celor reţinute de instanţă, că acest scop rezultă chiar din contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 16 martie 2016, fiind reprezentat de stingerea datoriilor reprezentând contravaloarea serviciilor juridice.

În ce priveşte prima critică, privind neindicarea în motivare a temeiurilor de drept ale deciziei atacate, se constată că instanţa de apel a făcut referire necesitatea dovedirii caracterului real, necesar şi rezonabil al cheltuielilor de judecată, fiind indicată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) sau cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Hotărârea din 26 ianuarie 2016 în cauza Muncaciu împotriva României).

S-a reţinut că pentru a justifica:

"îndeplinirea condiţiei caracterului real al cheltuielilor de judecată în cazul onorariului avocaţial, partea interesată trebuie să dovedească, lipsit de echivoc, faptul că a plătit avocatului suma respectivă şi că plata s-a făcut pentru serviciile ocazionate de judecarea unui anumit proces.", concluzia instanţei, urmare analizei probelor administrate, fiind că "apelanta-reclamantă nu a dovedit, fără echivoc, faptul că a plătit suma de 400.147,27 RON către SCPA D. cu titlu de onorariu avocaţial.".

În analiza sa, circumscrisă dispoziţiilor art. 477 şi 478 din C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel a avut în vedere temeiul de drept al acţiunii indicat chiar de către recurenta-reclamantă, reprezentat de textul art. 453 din C. proc. civ.: "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.".

Chiar dacă nu l-a indicat în mod expres, este cert că examenul realizat de instanţa de apel a avut în vedere cerinţele impuse de textul mai sus evocat, aspect care rezultă din întreaga motivare a deciziei recurate.

Având în vedere imperativul ca o hotărâre judecătorească să cuprindă în motivarea sa argumentele pro si contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, Înalta Curte apreciază că decizia atacată răspunde acestui imperativ, în considerente regăsindu-se toate elementele ce au fundamentat-o, fiind astfel îndeplinită cerinţa ca decizia să răspundă susţinerilor şi apărărilor părţilor.

Nu se poate considera că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme din considerentele acesteia se poate extrage raţionamentul logico-juridic ce a condus la soluţia pronunţată şi, în acest mod, se poate realiza verificarea acestui raţionament de către instanţa de recurs, în cadrul controlului judecătoresc presupus de această cale de atac.

Prin urmare, nu se confirmă susţinerile recurentei referitoare la lipsa motivelor care să susţină soluţia pronunţată, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cea de a doua critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel privind nedovedirea caracterului echivoc al plăţii onorariului de avocat şi a stingerii obligaţiei de plată, Înalta Curte constată, din modul în care au fost prezentate argumentele recurentei-pârâte, că aceasta este nemulţumită, în realitate, de modul în care instanţa de apel a interpretat situaţia de fapt, în baza înscrisurilor administrate în cauză.

Această critică, în cadrul căreia se face referire la greşita apreciere a conţinutului hotărârii A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 a societăţii recurente, prin coroborare cu înscrisul reprezentat de contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 16 martie 2016, nu prezintă o problemă de legalitate a hotărârii atacate, ci este o solicitare adresată instanţei de recurs de a reanaliza situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, în cadrul căreia s-a apreciat că recurenta-reclamantă nu a dovedit stingerea prin plată a obligaţiei de plată a onorariului avocaţial, nici caracterul cert al cheltuielilor de judecată solicitate.

Având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica mai sus menţionată este inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptăţită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementelor de fapt ale speţei.

Aceeaşi concluzie a inadmisibilităţii se impune, prin prisma dezvoltării motivelor de apel prezentată de recurenta-reclamantă, şi în ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare invocat întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat, pe rând, încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 1296 raportat la cele ale art. 2013 şi art. 2016 din C. civ., încălcarea prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 1537 din C. civ., respectiv ale art. 451 - 453 din C. proc. civ., din cuprinsul argumentelor expuse de recurenta-reclamantă nerezultând însă, carenţe de legalitate ale deciziei recurate, ci critici ce vizează, fără excepţie, modul în care instanţa de apel a apreciat asupra contextului factual al speţei, în raport cu probele administrate.

În acest sens, în esenţă, recurenta-reclamantă a prezentat propriile aprecieri asupra efectelor Hotărârii A.G.A. nr. 1 din data de 6 martie 2018 şi procurii autentificate sub nr. x la aceeaşi dată, a considerat că operaţiunea de plată a sumei de 575.960 RON ar fi stins datoria sa faţă de societatea de avocatură, sens în care a invocat prezumţia instituită de dispoziţiile art. 1341 alin. (3) din C. civ., şi a arătat identitatea în cuantum a datoriilor cu suma achitată, făcând referire la facturile emise în baza contractelor de asistenţă juridică existente între părţi. Totodată, a susţinut, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că onorariul de avocat achitat de recurentă are caracter cert şi real.

Toate aceste aspecte invocate nu pot fi reanalizate de către instanţa de recurs, întrucât excedează atribuţiile stabilite de legiuitor şi se referă exclusiv la circumstanţele de fapt ale speţei, stabilite cu putere de lucru judecat de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ. referitoare la imputaţia plăţii, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că, nici recurenta-recurenta, nici intimata-pârâtă nu au formulat, prin cereri, respectiv apeluri şi întâmpinări, asemenea critici, susţineri sau apărări, ceea ce face ca instanţa de recurs să nu poată analiza această critică, invocată direct în recurs.

Cum atribuţiile de control judiciar ale instanţei de recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel, căreia nu i s-a solicitat examinarea chestiunii imputaţiei plăţii, aspectul greşitei aplicări sau a încălcării prevederilor art. 1506 - 1509 din C. civ., invocat omisso medio, nu poate fi examinat de către instanţa de recurs.

În considerarea celor anterior expuse, având în vedere, pe de o parte, caracterul inadmisibil în recurs al unora dintre criticile formulate, iar pe de altă parte, faptul că din conţinutul criticilor ce au fost analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1108 A din 21 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.