Currency risk clauses in CHF mortgage contracts excluded from unfair terms review as statutory norms under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18 mai 2017, sub numărul x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ. şi KK. au chemat în judecată pârâta S.C. LL. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

A) constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 la punctul 5, cu conţinutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, clauze inserate în contractele de credit şi eliminarea acestora;

B) obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca fiind abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

C) obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar, conform Anexei 1 punctul 4.

Prin sentinţa civilă nr. 3659 din data de 12 octombrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, în ceea ce priveşte cererile formulate de reclamanţii A. şi B., C. şi D., E., F., G. şi H., I. şi J. K. şi L., M. şi N., Q., R., X., Y. şi Z., GG. şi HH., II., JJ. şi KK., cereri formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. LL. S.A.

A declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti competenţa de soluţionare a cererilor formulate de reclamnţii de mai sus şi a dispus formarea a câte unui nou dosar, pentru flecare dintre contractele având ca titulari pe reclamanţii din dosarul nr. x/2017, respectiv O. şi P., S., T., U., V. şi W., AA. şi BB., CC. şi DD., EE. şi FF..

Cauza privind pe reclamanţii S., T., U., V. şi W. a fost reînregistrată la data de 12 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub numărul x/2017.

Prin sentinţa civila nr. 4326 pronunţată la data de 9 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii S., T. U., V. şi W., în contradictoriu cu pârâta S.G LL. S.A. Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii S., U. şi T., la data de 21 mai 2018.

Prin decizia civilă nr. 2127/A pronunţată la data de 30 octombrie 2018 în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 4326 pronunţate la data de 9 noiembrie 2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect nulitate act juridic, în contradictoriu cu intimata- pârâtă LL. S.A. şi intimaţii-reclamanţi V. Şi W..

Împotriva deciziei mai sus menţionate au declarat recurs, la data de 14 ianuarie 2019, reclamanţii S., U. şi T., invocând motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul declarat, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, în vederea reanalizării tuturor capetelor de cerere ale cererii de chemare în judecată.

În cadrul memoriului cuprinzând motivele de recurs, pe lângă o serie de consideraţii referitoare strict la situaţia de fapt şi modul în care această a fost stabilită în speţă, recurenţii au arătat, în esenţă, că intimata-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de informare (invocată prin prisma dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992 şi ale Legii nr. 296/2004) sau a obligaţiei de a nu folosi practici înşelătoare (conform dispoziţiilor legii nr. 363/2007), că nu a existat o negociere a clauzelor contractuale şi că, în realitate, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel cum rezultă din contract.

Au mai precizat că instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că soluţia tribunalului este corectă şi legală, conchizând, în decizia recurată, că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, obligatoriu, de la care părţile nu au derogat în cuprinsul contractului, şi că aceste clauze sunt excluse, prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi, respectiv, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, domeniului de aplicare al norme de protecţie.

A considerat greşită concluzia instanţei de apel că nu se poate examina caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar şi, ca atare, nu se poate verifica dacă respectiva clauză a fost inserată în contract cu încălcarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui împrumut în moneda CHF.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 11 aprilie 2019, intimata- pârâtă NN. S.A. (fosta LL. S.A. - prin absorbţie) a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 19 septembrie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 privind instituirea şi, respectiv, prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Litigiul de faţă are ca obiect o acţiune întemeiată pe Legea nr. 193/2000, prin care recurenţii-reclamanţi au solicitat, în esenţă, constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. IV privind riscul valutar din contractul de credit încheiat cu intimata-pârâtă şi eliminarea acesteia, obligarea intimatei-pârâte la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate pentru restituirea împrumutului, prin adaptarea contractelor şi, totodată, obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către aceasta, suplimentar sumelor corespunzătoare cursului valutar de la momentul semnării contractului.

Se constată, sub un prim aspect, că în cuprinsul memoriului cuprinzând motivele de recurs nu pot fi identificate critici care să poată fi subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că acest motiv a fost invocat doar formal.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale celorlalte acte normative invocate în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte reţine că în speţă, contractul de credit ipotecar semnat de părţi, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 2 iulie 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 şi ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii.

Ca urmare, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea OO. şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, clauzele contractuale privind ceea ce se denumeşte, în mod generic, "riscul valutar", reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, în sensul că aceasta se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, PP. şi QQ., pct. 53).

În cauza C-81/19, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile imperative, care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpune o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea excluderii unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Ca atare, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Rezultă că susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu pot fi a fi analizate.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Cât priveşte pretinsa greşita aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii, critică subsumată de recurenţi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că, deşi a invocat, în dezvoltarea motivelor de recurs, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ., în cadrul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante, intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

Înalta Curte reţine justeţea argumentelor instanţei de apel, care a arătat că:

"Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.".

Înalta Curte constată ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel, care, în temeiul argumentelor mai sus redate, a apreciat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanţi, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora, în timp ce, prin modul de formulare a capătului B de cerere, reclamanţii nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea intimatei.

În plus, este just argumentul instanţei de apel în sensul că, fără a indica momentul concret în care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat, ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor, reclamanţii solicită ajustarea prestaţiilor cu începere de la momentul încheierii convenţiei, când un astfel de dezechilibru nu exista.

În lumina celor anterior expuse, criticile privind greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 970 C. civ. şi a teoriei impreviziunii nu pot fi primite.

Se mai reţine că, inclusiv prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante sau al cerinţelor bunei-credinţe, nu se poate realiza o aplicare a art. 970 C. civ. din 1864 sau a teoriei impreviziunii ca argument în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, deoarece acest tip de clauze, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt excluse domeniului de aplicare al Legii nr. 193/2000.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii U., S. şi T. împotriva deciziei civile nr. 2127/A din 30 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii U., S. şi T. împotriva deciziei civile nr. 2127/A din 30 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.