Bank loan origination fee clause: appeal allowed, decision quashed and remanded for abuse analysis

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 1 iunie 2016, sub numărul. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând, în cadrul primelor două capete de cerere, să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale din contractul de credit bancar nr. x din 24 iulie 2008:

1.1- clauza numărul 5 teza finală din contractul de credit, care prevede că, după o perioadă de 18 luni, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 0 puncte procentuale, şi orice altă clauză care permite Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor;

1.2.- clauza numărul 8 lit. a) din contractul de credit care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului, în cuantum de 2,5% flat, echivalent a 6750 Euro calculat la valoarea iniţială a creditului;

1.3.- clauza înscrisă la pct. 6, care prevede că nivelul dobânzii curente la credite se stabileşte de Bancă, în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului, fiind enumerate cazurile în care Banca stabileşte nivelul dobânzii;

1.4.- clauza înscrisă la pct. 7, în raport cu care Banca stabileşte nivelul dobânzii majorate, în funcţie de serviciul datoriei în cazul creditelor restante;

1.5.- clauzele care permit băncii declararea scadenţei anticipate a creditului ce face obiectul contractului dedus judecăţii, în cazul neîndeplinirii oricăror obligaţii în legătură cu prezentul contract de credit sau contractele accesorii acestuia, cum ar fi clauzele din art. 9.1. şi 9.3. din Condiţiile generale.

A mai solicitat, în cadrul capătului de cerere 3, să se dispună modificarea contractului de credit bancar încheiat cu pârâta, prin înlocuirea sau eliminarea clauzelor arătate la pct. 1.1. - 1.5., după cum urmează:

- înlocuirea clauzei relative la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din indicele obiectiv EURIBOR 6M plus 0 puncte procentuale;

- eliminarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare (în cuantum de 2,5% din valoarea creditului);

- eliminarea clauzelor înscrise la pct. 6 şi pct. 7 prin care Banca stabileşte nivelul dobânzii majorate;

- eliminarea clauzelor care prevăd declararea scadenţei anticipate a contractului de credit în cazul neîndeplinirii oricăror obligaţii asumate prin prezentul contract.

În subsidiar, a formulat capătul de cerere 4, prin care a solicitat obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. x din data de 24 iulie 2008, în sensul celor expuse mai sus şi la emiterea unor noi grafice de rambursare, conforme cu noua formă a contractului de credit bancar, dată de constatarea nulităţii clauzelor indicate la pct. 1.1.-1.5., sub sancţiunea penalităţilor în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligaţii.

Prin capătul de cerere 6, a solicitat obligarea pârâta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1.-1.5., cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii prin prezenta acţiune, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, iar capătul de cerere 6 a vizat obligarea pârâtei la acordarea dobânzii legale pentru sumele de bani plătite cu titlu nedatorat în temeiul clauzelor contractuale abuzive arătate la pct. 1.1. - 1.5.

Totodată, reclamantul a cerut instanţei obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 13769 din data de 20 octombrie 2016, pronunţată în cauză, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2016, la data de 15 noiembrie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 96 din 18 ianuarie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor menţionate în art. 5 teza finală şi art. 8 lit. a) din contractul de credit nr. x din data de 24 iulie 2008.

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 6750 Euro, încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală aferentă, începând cu data încasării şi până la data restituirii.

A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele percepute cu titlu de dobândă, peste procentul de 7,95% prevăzut la clauza 5 teza I din contract, până la data de 28 septembrie 2015, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării sumelor şi până la data restituirii.

A respins restul pretenţiilor, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A., apelurile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27 noiembrie 2017.

Prin decizia nr. 1179 din 6 iunie 2018, Curtea de Apel Bucuresti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A..

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzei prevăzute la art. 8 lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare, şi a cererii privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95% şi a sumelor percepute cu titlu de comision de acordare.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat apelantul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 4355,89 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a motivat respingerea primului motiv de apel formulat de reclamant, încălcând dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A arătat că, prin cererea de apel formulată, a criticat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte înlocuirea clauzei referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă, cu marja fixă de 7,95%, aspect ce nu a fost solicitat de către niciuna dintre părţi, considerând, astfel, că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat extra petita.

În acest sens, a precizat că în cuprinsul paginii nr. 22 din decizia recurată, instanţa de apel a respins motivul de apel formulat de recurentul-reclamnt motivat de faptul că prima instanţă a statuat asupra prevederilor art. 5 din contract.

Făcând referire la textul alin. (1) lit. b) din art. 425 C. proc. civ., a susţinut că, în condiţiile în care instanţa nu a procedat la arătarea împrejurărilor pentru care argumentele părţilor au fost admise sau respinse, hotărârea atacată nu va putea fi supusă controlului instanţei superioare, instanţa neavând posibilitatea de a verifica legalitatea acesteia.

A mai susţinut că, prin imposibilitatea atacării hotărârii, în lipsa motivării anumitor dezlegări date cu privire la motivele de apel, i-a fost încălcat dreptul la apărare şi a fost înfrânt şi principiul contradictorialităţii.

Recurentul-reclamant a mai considerat că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a cererii privind obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95%, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere faptul că instanţa de apel a constatat temeinicia soluţiei pronunţate de prima instanţă cu privire la procentul de 7,95% stabilit cu titlu de dobândă, soluţia acesteia de respingere a restituirii sumelor percepute cu titlu de dobândă peste această valoare a dobânzii apare ca fiind una vădit eronată, în opinia recurentului fiind încălcat, astfel, principiul restitutio in integrum.

În lipsa unei motivări a acestei soluţii, a arătat că se află în imposibilitate de a contesta legalitatea raţionamentului juridic utilizat de către instanţă, astfel că instanţa de recurs nu are posibilitatea de a verifica legalitatea hotărârii, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar şi principiul contradictorialităţii şi dreptul recurentului la apărare, sens în care a făcut trimiteri la jurisprudenţa în materie.

În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) teza a II-a şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce priveşte clauzele menţionate în art. 6, 7, 9.1 şi 9.3 din contract.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurentul a considerat că sunt abuzive clauzele mai sus menţionate, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A arătat că aceste clauze sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-le caracterul negociat şi că acestea sunt veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă.

Recurentul a făcut trimitere la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, prin care Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au decis admiterea recursului în interesul legii şi au statuat în sensul că, o clauză penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

A precizat că, în motivarea deciziei s-a arătat că, potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, părţile sunt libere sa stabilească, în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti, iar prin art. 2 din aceeaşi ordonanţă se prevede că, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi, fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală, iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, a arătat că, în conformitate cu art. 5 alin. (1) din ordonanţa menţionată, în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

În acelaşi sens, a susţinut că, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. (2) din C. civ., clauza prin care, mai înainte şi în momentul promovării unei convenţii, alta decât o convenţie comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puţin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă.

Tot astfel, a menţionat că, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut, la art. 1, că "este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni în natură, precum şi că, judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din C. civ., sau în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din C. civ..".

Or, potrivit art. 1589 alin. (1) din C. civ., se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile şi de şase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părţi cuantumul ei.

Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 din C. civ., contravine prevederilor legii.

A susţinut că, şi din perspectiva legislaţiei specifice protecţiei consumatorului, clauzele prevăzute la art. 6 şi 7 din contractul de credit sunt nule absolut, întrucât creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Contrar celor învederate de instanţa de apel, recurentul a susţinut că în prezenta cauză, condiţia rezolutorie trebuie interpretată din prisma legislaţiei consumatorilor, ce impune ca o clauză contractuală să nu provoace consumatorului un dezechilibru, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În opinia recurentului, instituirea unei sancţiuni de asemenea natură, pentru neîndeplinirea celor mai insignifiante şi lipsite de efect obligaţii, ba chiar a unor obligaţii străine de consumator, reprezintă tocmai transpunerea contractuală a acestui dezechilibru.

Recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) teza a II-a şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 8 lit. a) din contract.

A arătat că, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel a reţinut, în cuprinsul paginilor nr. 21-22 din decizia recurată, că problematica comisionului de acordare nu intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, dar că această chestiune poate fi analizată din punctul de vedere al caracterului abuziv din perspectiva limbajului clar şi inteligibil.

A făcut trimitere la faptul că, prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod eronat, că această clauză are un caracter clar şi inteligibil, nefiind supusă analizei caracterului abuziv şi a argumentat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CRR, deoarece dispoziţia referitoare la comisionul de acordare nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

În acest sens, a considerat că instanţa a omis să aplice mecanismul de verificare impus de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin cauza C-186/16.

Arătând că instanţa de apel a conchis în sensul că dispoziţia contractuală privind comisionul de acordare credit nu este abuzivă (deşi instanţa nu s-a considerat în măsură să analizeze acest aspect), a precizat că perceperea acestui comision, într-un procent raportat la valoarea creditului contractat, prezintă, în realitate, un caracter abuziv, întrucât acest comision este perceput doar de la cei care, în final, ajung să încheie contractul, deşi se consumă aceleaşi resurse şi în cazul verificării cererilor care nu se finalizează prin acordarea unui împrumut.

A menţionat că valoarea acestui comision se calculează la valoarea creditului, deşi efortul depus de bancă este acelaşi pentru orice consumator, iar cuantumul acestui comision, perceput pentru analiza documentaţiei împrumutatului, este complet disproporţionat faţă de activitatea depusă.

Astfel, a susţinut că prevederea privind perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual, prin abuzul de putere al intimatei-pârâte, care impune la momentul semnării contractului, contrar principiului bunei-credinţe, clauze prin care îşi creează un avantaj în detrimentul consumatorului.

A considerat că această clauză este abuzivă, atât din perspectiva textului art. 4 din Legea nr. 193/2000, cât şi a prevederilor art. 78 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 16 mai 2019, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 7 noiembrie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat recurentul-reclamant şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 privind instituirea şi, respectiv, prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În cauză, recurentul-reclamant a formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, solicitând, în esenţă: constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, considerate abusive, eliminarea acestora din contractul de credit bancar nr. x din 24 iulie 2008, înlocuirea clauzei privind dobânda cu o clauză în care să se prevadă că dobânda contractuală este formată din indicele EURIBOR la şase luni plus 0 puncte procentuale, obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit, în sensul eliminării clauzelor abuzive, şi la emiterea unor noi grafice de rambursare, conforme cu noul conţinut al contractului de credit bancar, sub sancţiunea penalităţilor în cuantum de 1000 RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligaţii. De asemenea, a solicitat restituirea sumelor percepute în baza clauzelor considerate abuzive privind dobânda şi comisioanele, împreună cu dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării sumelor şi până la data restituirii.

Sub aspectul situaţiei de fapt, în cauză s-a reţinut că la data de 28 septembrie 2015. ca urmare a unei cereri de credit formulate de recurentul- reclamant, părţile au semnat un nou contract de credit, destinat refinanţării împrumutului acordat prin contractul de credit din 2008, mai sus menţionat, suma împrumutată fiind de 237,287.07 Euro, ce urma a fi rambursată în 203 luni, la o dobândă fixă de 4,95%/an în primii 5 ani, iar pentru restul perioadei de creditare, la un nivel reprezentat de indicele Euribor la şase luni+ 3 puncte marjă fixă pe an.

Prin obţinerea acestui nou credit, reclamantul a rambursat anticipat întregul împrumut obţinut prin contractul de credit bancar ce face obiectul prezentei cauze.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în cadrul căruia recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a motivat respingerea primului motiv de apel formulat de reclamant, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că, din raportarea conţinutului criticii la dispoziţiile legale aplicabile, aspectele susţinute de recurentul-reclamant se încadrează, în realitate, în cadrul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, se constată că motivul de apel formulat de recurentul-reclamant a vizat faptul că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a motivului de apel privind greşita înlocuire, de către prima instanţă, a clauzei referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă, cu marja fixă de 7,95%, nici soluţia respingerii cererii de obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95%.

Verificând apelul formulat de recurentul-reclamant, se constată că acesta a solicitat instanţei de apel să constate, accesoriu motivului de apel privind greşita înlocuire de către prima instanţă a clauzei nule referitoare la dobânda de referinţă variabilă cu marja fixă de 7,95%/an, că în cauză se impune şi restituirea sumelor achitate cu titlu nedatorat, peste valoarea dobânzii calculate la rata Euribor la şase luni, nu restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă peste procentul de 7,95%, această din urmă problemă fiind invocată în cadrul apelului declarat de intimata-pârâtă, nemulţumită, sub acest aspect, de soluţia primei instanţe.

Analizând critica recurentului-reclamant privind greşita instituire a dobânzii de referinţă variabilă de 7,95%/an, despre care recurentul a precizat că s-ar fi dispus extra-petita, instanţa de apel a reţinut, în considerente:

"Cu privire la motivul de apel reprezentând constatarea nulităţii clauzei 5 teza finală; Curtea în acord cu motivarea primei instanţe apreciază că, în mod corect a fost constatat caracterul abuziv al sintagmei "dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.". Alegaţiile apelantului reclamant în sensul că prima instanţă s-a pronunţat extra petita şi a dispus înlocuirea unei clauze nule cu o marjă fixă nu pot fi primite deoarece prima instanţă nu a statuat decât ceea ce era deja prevăzut în contract la art. 5. Iar cu privire la raportarea la indicele public Euribor se constată că acest aspect a fost reglat prin întocmirea actului adiţional la contractul de credit din 20.09.2010 ca urmare a implementării O.U.G. nr. 50/2010. De altfel contractul în cauză a fost achitat în întregime prin contractul de credit de refinanţare cu nr. x."

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat împrejurările ce au condus la respingerea argumentelor recurentului-reclamant formulate în cadrul motivului de apel analizat, atât cel privind presupusa înlocuire a dobânzii de referinţă variabilă cu procentul de 7,95%/an, cât şi cel referitor la solicitarea recurentului de restituire a sumelor achitate cu titlu nedatorat, peste valoarea dobânzii calculate la rata Euribor la şase luni.

În acelaşi timp, argumentul redat de instanţa de apel, referitor la întocmirea actului adiţional la contractul de credit din 20 septembrie 2010 şi la achitarea, în întregime, a creditului contractat în 2008 prin contractul de credit de refinanţare semnat în 2015, a servit la justificarea admiterii motivului de apel formulat de intimata-pârâtă şi respingerii solicitării formulate la fond de recurent, privind restituirea sumelor percepute de intimată cu titlu de dobândă, peste procentul de 7,95%.

În consecinţă, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., sens în care Înalta Curte apreciază, totodată, că în raport cu cele reţinute în considerentele soluţiei recurate, recurentul-reclamant avea posibilitatea de a formula obiecţii sau critici referitoare la un eventual raţionament greşit al instanţei, în cadrul recursului său.

Aşadar, este nefondată critica mai sus analizată, în speţă nefiind încălcat dreptul recurentului la apărare.

În recursul formulat, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul-reclamant a formulat critici similare cu cele din apel, referitoare la greşita aplicare şi încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000 şi a celor prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce priveşte clauzele menţionate în art. 6 şi 7 din contract, precum şi a celor din art. 9.1. şi 9.3. din Condiţiile generale la contract.

Criticile formulate se referă, în esenţă, la caracterul nenegociat al acestor dispoziţii contractuale, precum şi la împrejurarea că aceste clauze reprezintă, în realitate, veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că acţiunea recurentului-reclamnt a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, lege specială în materie, prin care au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.

Această reglementare specială se aplică cu precădere faţă de dispoziţiile dreptului comun, la care face referire recurentul în trimiterile sale la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la textul art. 1089 alin. (2) din C. civ. din 1864 sau al art. 1589 alin 1 din C. civ. din 1864, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, cu referire la care s-a pronunţat Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997.

Din această perspectivă, nu se poate susţine, întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, că, în privinţa clauzelor prevăzute la art. 6 şi 7 din contract, precum şi a celor din art. 9.1. şi 9.3. din Condiţiile generale la contract, instanţa de apel ar fi aplicat greşit legislaţia specifică a protecţiei consumatorului, pentru motivul că această reglementare are un caracter special, derogator de la prevederile C. civ., acest din urmă act normativ găsindu-şi aplicarea doar în lipsa unor prevederi ale legii speciale.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte apreciază corectă analiza instanţei de apel, care a stabilit că prevederile art. 6 şi 7 din contractul de credit sunt suficient de clare şi inteligibil stipulate în contract (fiind agreate, la data încheierii contractului, dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, procentual, în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor stabilite de către părţi), astfel încât nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Tot astfel, în ceea ce priveşte dreptul declarării scadenţei anticipate a creditului în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale prevăzute de clauzele conţinute de art. 9.1 şi 9.3 din Condiţiile generale, Înalta Curte consideră corectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că aceste clauze reprezintă aplicaţii ale regulilor de drept civil prevăzute de art. 1020 şi 1021 din C. civ., incidente în speţă în lipsa unor prevederi exprese ale legii speciale, astfel că, aceste clauze nu au un caracter abuziv.

Ca atare, nu se poate considera că în cauză există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Cât priveşte caracterul nenegociat al clauzelor contractuale menţionate, Înalta Curte constată, din analiza dezvoltării criticii, că deşi ea este subsumată de recurentul-reclamant dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în realitate, recurentul invocă o greşită evaluare a probelor administrate, prin ignorarea apărărilor recurentului, consecinţa fiind aceea a unei presupuse determinări incorecte a inexistenţei elementului negocierii contractului.

În legătură cu problema existenţei unei negocieri cu privire la clauzele contractuale, se invocă, de exemplu, împrejurarea că intimata ar fi trebuit să facă dovada negocierii clauzelor sau faptul că nu există acte emanate de la părţi care să ateste, anterior încheierii contractului, existenţa unui schimb de oferte şi contraoferte, nefiind posibilă răsturnarea prezumţiei de negociere.

Or, existenţa sau inexistenţa procesului de negociere reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speţei, recurentul urmărind revizuirea acesteia, astfel cum rezultă şi din conţinutul criticilor relevante, formulate în recurs.

În acest context, critica privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată este, în realitate, o solicitare de reanalizare a situaţiei de fapt conturate în speţă, în cadrul căreia instanţa de apel a stabilit că dispoziţiile contractuale vizate de această critică au caracter negociat, fiind agreate, la data încheierii contractului.

Având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica analizată, referitoare la modul de stabilire a situaţiei de fapt, apare ca inadmisibilă, Înalta Curte nefiind îndreptăţită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

În consecinţă, critica va fi respinsă, ca neîntemeiată.

O altă critică invocată de recurentul-reclamant, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (6) teza a II-a, ambele cuprinse în Legea nr. 193/2000, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce priveşte prevederea contractuală din art. 8 lit. a), referitoare la comisionul de administrare.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că:

"este evident că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activităţi, de negociere, întocmire şi semnare a documentaţiei contractuale (contracte de credit, contracte de garanţie), de implementare în sistem a facilităţii de credit, de urmărire a prezentării de către client a tuturor documentelor ce atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziţionate cu sumele acordate în temeiul facilităţii de credit, de urmărire a înscrierii garanţiilor băncii în registrele de publicitate corespunzătoare, de punere a sumelor reprezentând facilitatea de credit la dispoziţia clientului, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. În niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare. În consecinţă, conchide Curtea că:

"pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, şi anume acordarea creditului. Această noţiune nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înţelegere nici măcar pentru cel mai puţin avizat consumator" şi, pe de altă parte, că:

"menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisionului, coroborată cu data exigibilităţii. De asemenea, este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit".

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, acestea rezultând din denumirea serviciului prestat, constând în acordarea creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 8 lit. a) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe "un comision de acordare credit de 2,5% flat", scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menţionat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate).

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele costuri contractuale şi comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de intimata-pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea posibilităţii consumatorului de a înţelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla denumire a serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte precizări contractuale suplimentare.

Se constată, astfel, că instanţa de apel a examinat doar o parte din elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit, reţinând, în mod nefundamentat, că aceasta nu are un caracter abuziv.

În plus, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu în speţă al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speţă, rezultă că, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât analiza referitoare la clauza din art. 8 lit. a) din contractul de credit a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 8 lit. a) din contractul de credit privind comisionul de acordare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 8 lit. a) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama, pe de o parte, de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare şi de administrare credit, şi, pe de altă parte, de criteriul stabilit de Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19 privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din contract, în cazul unei clauze care impune consumatorului plata unui comision de acordare, constând în necesitatea demonstrării, de către instituţia financiară, că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat.

În concluzie, constatând această ultimă critică ca fiind fondată, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1179 A din 6 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de intimata-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei nr. 96 din 18 ianuarie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.