Intervener’s appeals rejected; appellate rulings upheld in annulled-assignment dispute

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26 februarie 2013, sub numărul x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de cesiune (novaţie) din data de 17 iunie 2010, având ca părţi pe S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 942 şi 948 pct. 2 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4728 din data de 10 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanţe la data de 19 iulie 2013, sub nr. x/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 19441 din data de 3 decembrie 2013, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea şi a dispus desfiinţarea contractului de cesiune din data de 17 iunie 2010, înregistrat sub nr. x la data de 30 iunie 2010 la Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, încheiat între reclamantă şi pârâtă, ca urmare a nulităţii absolute.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pe calea acţiunii oblice, S.C. C. S.R.L., pentru debitorul său, pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1011 din data de 18 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile tardivităţii, lipsei calităţii procesuale active şi autorităţii de lucru judecat, a admis apelul formulat de apelanta S.C. C. S.R.L., a anulat în tot sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar (21617/300/2013).

SC C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei S.C. B. S.R.L. şi, totodată, cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat instanţei să constate validitatea contractului nr. x din data de 29 decembrie 2011 încheiat cu S.C. B. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 12886 din data de 24 noiembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşt i, secţia a VII-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată la data de 10 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, sub numărul de dosar x/2016

Prin sentinţa civilă nr. 2047 din data de 22 martie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a respins excepţia necompetenţei materiale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. şi a respins acţiunea în anulare, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 1246 din data de 5 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., a anulat sentinţa civilă nr. 2047 din data de 22 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi a trimis cauza spre rejudecare, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

Prin încheierea interlocutorie pronunţată în şedinţa publică din data de 25 aprilie 2017, Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta C. S.R.L..

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 3307 din data de 26 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune (novaţie) din data de 17 iunie 2010, înregistrat sub nr. x din 30 iunie 2011 la Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti, încheiat între A. S.R.L. şi B. S.R.L., a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta S.C. C. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata sumei de 514 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intervenienta S.C. C. S.R.L., solicitând schimbarea sentinţei apelate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea de intervenţie principală.

Prin decizia civilă nr. 147/A din data de 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile mai sus menţionate, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., ca nefondat.

La data de 13 martie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost înregistrată cererea formulată de către apelanta-intervenientă S.C. C. S.R.L. de completare a dispozitivului deciziei mai sus arătate.

Prin decizia civilă nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 147 din data de 23 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019 şi deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a formulat cereri de recurs intervenienta S.C. C. S.R.L.

Prin recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta-intervenientă a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel, invocând motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea deciziei recurate.

A arătat că instanţa de apel nu a respectat limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat, în sensul că, în mod greşit nu s-a considerat învestită instanţa cu chestiunea nulităţii contractului de cesiune (novaţie) încheiat între S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. la data de 17 iunie 2010.

A arătat că instanţa de apel nu a primit explicitările pe care le-a formulat prin cererea de apel, prin care a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 1819 alin. (2) din C. proc. civ., nesocotind, astfel, atât dreptul său la apărare, precum şi dreptul de acces la un dublu grad de jurisdicţie în materie civilă.

Recurenta a precizat că, prin cererea de intervenţie principală, prin concluziile scrise depuse în cursul judecăţii în primă instanţă şi, totodată, prin cererea de apel, a invocat principiul ocrotirii bunei-credinţe, excepţie de la principiul resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, sens în care a invocat dispoziţiile art. 1819 alin. (2) C. civ.

A invocat, de asemenea, prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., susţinând că în apel pot fi explicitate motivele cuprinse în cererile adresate primei instanţe, explicitare care include facultatea de a preciza o formulare anterioară inadecvată a motivelor, precum şi facultatea de a preciza motivele prezentate de o manieră vagă.

Or, în opinia recurentei, instanţa de apel a nesocotit facultatea recurentei de a-şi explicita, în apel, motivul invocat prin cererea de intervenţie principală referitor la principiul ocrotirii bunei-credinţe.

Prin urmare, a considerat că instanţa de apel a restrâns, în mod nejustificat, limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a suspus judecăţii primei instanţe.

Deopotrivă, recurenta a susţinut că instanţa de apel i-a nesocotit dreptul la apărare, cenzurând accesul său la un al doilea grad de jurisdicţie în materie civilă, cu privire motivul pe care aceasta a încercat să îl expliciteze în apel.

Prin urmare, a arătat că decizia recurată este lovită de nulitate absolută întrucât, prin efectele sale, această decizie încalcă principiul dreptului la apărare, prevăzut de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ. şi o privează de accesul la cel de-al doilea grad de jurisdicţie în materie civilă.

Procedând astfel, a apreciat că instanţa de apel a încălcat şi principiul disponibilităţii (art. 9 din C. proc. civ.).

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-intervenientă a susţinut că decizia recurată a fost insuficient motivată, întrucât a lăsat nesoluţionată chestiunea nulităţii absolute a contractului de cesiune (novaţie) din data de 17 iunie 2010, deşi instanţa de apel a fost legal învestită prin cererea de apel.

A considerat că instanţa de apel a lăsat nesoluţionat şi aspectul privind incidenţa dispoziţiilor art. 1819 alin. (2) C. civ., deşi a fost legal învestită prin cererea de apel cu această chestiune.

Din această perspectivă, a apreciat că decizia recurată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), prin aceea că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit teoria aparenţei în drept, în ceea ce priveşte conţinutul elementului psihologic al aparenţei şi, de asemenea, a interpretat cu o exigenţă excesivă condiţiile necesare pentru reţinerea existenţei elementului psihologic al aparenţei.

A susţinut că instanţa de apel a raportat cerinţa erorii necesare pentru aplicarea teoriei aparenţei în drept la eroarea comună şi invincibilă, şi că interpretarea condiţiei erorii necesare pentru aplicarea teoriei aparenţei în drept a evoluat, în sensul "relaxării" sale, raportându-se, actualmente, la cerinţa erorii legitime.

A conchis recurenta că instanţa de apel a reţinut un înţeles al elementului psihologic al aparenţei de o exigenţă excesivă, decizia recurată fiind pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material care reglementează teoria aparenţei în drept, anume dispoziţiile art. 17 din C. civ.

Pentru aceste motive, recurenta-intervenientă a solicitat admiterea cererii de recurs şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, indicând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-intervenientă a susţinut, în esenţă, că urmare atât a deciziei civile nr. 768 din data de 24 aprilie 2019, prin care a fost respinsă cererea de completare formulată, cât şi a deciziei civile nr. 147/A, prin care instanţa a respins cererea de apel formulată, au fost nesocotite limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat.

Astfel, recurenta a arătat că a combătut, prin chiar cererea de intervenţie principală, susţinerile S.C. A. S.R.L. cu privire la nulitatea contractului, şi că, prin cererea de apel, a reiterat toate argumentele formulate prin cererea de intervenţie principală.

Prin urmare, deşi a fost legal învestită prin cererea de apel cu privire la soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractului, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei chestiunii.

Recurenta a mai susţinut că raţionamentul instanţei de apel a fost preluat inclusiv în cadrul considerentelor deciziei civile recurate, instanţa considerând că limitele devoluţiunii au fost stabilite expres de apelantă, care a solicitat schimbarea sentinţei apelate numai în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală.

Ca atare, în raport cu limitele învestirii, instanţa de apel a reţinut faptul că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece apelul a fost motivat şi limitat la soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la cererea de constatare a valabilităţii contractului nr. x din data de 29 decembrie 2011.

A precizat că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa era obligată să realizeze o nouă judecată a fondului, statuând atât în fapt, cât şi în drept. Mai mult, pentru a verifica soluţia primei instanţe în privinţa cererii de intervenţie, instanţa de apel trebuia, în opinia recurentei, să analizeze şi soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în judecată, ca urmare a faptului că, fiind interdependente, cele două chestiuni nu pot fi analizate separat.

De asemenea, a considerat că, în cazul în care cererea de apel nu ar fi fost motivată pe larg cu privire la chestiunea nulităţii absolute a contractului, precum şi în situaţia în care ar fi fost invocate motive sau dovezi noi cu privire această chestiune, instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra acestei probleme, în baza susţinerilor invocate în faţa primei instanţe, potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.

Ca atare, având în vedere aspectele menţionate anterior, recurenta a apreciat căprin decizia recurată a fost încălcat principiul disponibilităţii, prevăzut de prevederile art. 9 din C. proc. civ., precum şi principiul dreptului la apărare, statuat de textul art. 13 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată.

Prin precizările depuse la 22 iulie 2019, recurenta-intervenientă a arătat că, în măsura în care recursul va fi declarat admisibil, nu este de acord ca acesta să fie soluţionat de către completul de filtru.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinări cu privire la cele două cereri de recurs, solicitând respingerea căilor de atac, ca neîntemeiate, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursurile declarate ca fiind admisibile.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi recurentul-pârât şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 privind instituirea şi, respectiv, prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le va respinge, ca nefiind fondate, pentru următoarele considerente:

Litigiul de faţă are ca obiect acţiunea principală, formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune (novaţie) din data de 17 iunie 2010, înregistrat sub nr. x din 30 iunie 2011 la Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti (ALPAB), încheiat între A. S.R.L. şi B. S.R.L. (contractul principal), precum şi cererea de intervenţie principală formulată de recurenta-intervenientă C. S.R.L., prin care aceasta, invocând principiul error communis facit jus (art. 17 din C. civ.), a solicitat să constate validitatea contractului de cesiune (novaţie) subsecvent, încheiat de recurenta-intervenientă cu intimata-pârâtă B. S.R.L., înregistrat la ALPAB sub nr. x din data de 29 noiembrie 2011, în baza căreia recurenta-intervenientă a preluat folosinţa imobilului din Bucureşti, Şoseaua x, precum şi toate drepturile şi obligaţiile intimatei-pârâte.

În ceea priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019, verificând critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se constată că, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, prin sentinţa civilă nr. 3307 din data de 26 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti a constatat nulitatea absolută a contractului principal de cesiune (novaţie) încheiat între S.C. A. S.R.L. şi B. S.R.L., pentru lipsa consimţământului reprezentantului reclamantei la încheierea contractului, soluţia dobândind autoritate de lucru judecat, prin neapelarea sa de către cele două părţi contractuale.

Cu privire la contractul de cesiune (novaţie) subsecvent, ce face obiectul cererii de intervenţie principale, instanţa de apel a reţinut că recurenta-intervenientă nu a invocat în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor, dispoziţiile art. 1819 alin. (2) C. civ., şi nici nu a solicitat, în temeiul acestei dispoziţii legale, continuarea locaţiunii pe o perioadă de un an în ipoteza desfiinţării titlului locatorului, respectiv intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., astfel încât, în raport cu rigorile impuse de textul art. 478 din C. proc. civ., o eventuală analiză a indeplinirii acestor condiţii nu poate fi făcută pentru prima dată în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Textul art. 1819 din C. civ. prevede, în alin. (1), că: "Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de locaţiune.", iar alin. (2) precizează că, în situaţia locatarului de bună-credinţă, locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că cererea de intervenţie principală a avut ca obiect, în faţa primei instanţe, constatarea valabilităţii contractului subsecvent, pe când, în apel, ceea ce intervenienta a dedus judecăţii a fost cererea de continuare a locaţiunii, în temeiul nou invocat al dispoziţiilor art. 1918 alin. (2) C. civ., asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat, temeiul de drept fiind invocat doar după închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei, prin concluziile scrise depuse de recurenta-intervenientă la dosar.

Or, această situaţie, care nu a fost negată de recurenta-intervenientă, echivalează cu schimbarea cauzei juridice a cererii de intervenţie principală, prin schimbarea fundamentului juridic al acesteia, operaţiune juridică inadmisibilă, în raport cu rigorile art. 478 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ.

Nu poate fi primit nici argumentul conform căruia, în temeiul textului art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., intervenienta ar fi dorit să expliciteze pretenţiile formulate în faţa primei instanţe, deoarece, pe de o parte, explicitarea pretenţiilor nu echivalează cu schimbarea sau adăugarea la acestea, iar pe de altă parte, din textul legal menţionat rezultă că o atare explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările iniţiale adresate primei instanţe.

În speţă, nu se poate aprecia că cererea adresată instanţei, de aplicare a situaţiei de excepţie prevăzute de dispoziţiile art. 1819 alin. (2) C. civ. reprezintă un temei juridic compatibil cu solicitarea de constatare a valabilităţii, încă de la încheiere, a contractului de cesiune (novaţie) subsecvent, în baza principiului error communis facit jus, fiind evident că prin invocarea acestui nou temei juridic în apel, recurenta-intervenientă a dorit să supună judecăţii instanţei de apel o nouă pretenţie, prin care instanţa de apel era chemată să menţină contractual subsecvent pe o perioadă de un an de la data desfiinţării titlului locatorului (în speţă, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.)

Aşadar, cum apelul recurentei-interveniente a vizat o cerere nouă, al cărei temei juridic nu a fost invocat şi analizat de prima instanţă, nu se confirmă argumentul recurentei, că în această manieră a dorit să expliciteze pretenţiile deduse judecăţii la fond, fiind evident că prin cererea de apel a fost schimbată cauza acţiunii.

Această operaţiune este prohibită de dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., astfel încât, soluţia instanţei de apel, de a nu analiza, pentru prima dată în apel, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 1819 alin. (2) din Codul civile, este una corectă.

În plus, în cauză nu este incident nici textul art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum eronat susţine recurenta, deoarece invocarea noului temei juridic mai sus menţionat nu poate reprezenta o explicitare a motivelor cuprinse în cererea adresată primei instanţe, întemeiate cu claritate pe principiul error communis facit jus, ci reprezintă un nou obiect al cererii de intervenţie, o pretenţie nouă, subsecventă judecăţii în primă instanţă, şi, ca atare, inadmisibilă.

În atare situaţie, contrar argumentelor recurentei-interveniente, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a restrâns, în mod nejustificat, limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a suspus judecăţii primei instanţe.

Pentru raţiunile mai sus arătate, este nefondată şi critica recurentei-interveniente referitoare la încălcarea, prin decizia recurată, a principiului dreptului la apărare, prevăzut de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., a principiului disponibilităţii (art. 9 din C. proc. civ.) şi a accesului recurentei la cel de-al doilea grad de jurisdicţie în materie civilă.

Dimpotrivă, în ipoteza în care, în urma analizării la fond a cererii de intervenţie fundamentată pe art. 17 din C. civ., instanţa de apel ar fi procedat la examinarea pretenţiei ulterior adăugate cererii, întemeiate pe textul art. 1819 alin. (2) C. civ., instanţa de apel ar fi înfrânt atât principiul disponibilităţii, cât şi principiile contradictorialităţii, al dreptului de apărare şi al dreptului de acces la dublul grad de jurisdicţie al celorlalte părţi din cauză, care ar fi fost, astfel, în imposibilitatea de a face apărări în ambele faze procesuale privind o pretenţie care nu figura în petitul cererii de intervenţie principal.

În concluzie, Înalta Curte va respinge critica analizată, întrucât, în raport cu argumentele recurentei, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus expuse, cu referire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod justificat a procedat instanţa de apel prin aceea că, în aplicarea dispoziţiilor art. 478 din C. proc. civ., nu a procedat la analiza incidenţei în speţă a textului art. 1819 alin. (2) C. civ.

Cât priveşte argumentul prezentat de recurenta-intervenientă, referitor la nesoluţionarea de către instanţa de apel, a chestiunii nulităţii absolute a contractului de cesiune (novaţie) principal, încheiat la data de 17 iunie 2010 între intimate, Înalta Curte îl va respinge, ca neîntemeiat, întrucât, astfel cum rezultă din cererea de apel formulată de recurentă, aceasta a solicitat schimbarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond numai în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea sa de intervenţie principală, care, la rândul său, a vizat constatarea valabilităţii contractului de cesiune (novaţie) subsecvent, încheiat de recurentă cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în baza principiului error communis facit jus.

Astfel, în considerarea limitelor devoluţiunii în apel, stabilite de dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ., în raport cu textul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel a procedat corect, rejudecând în limitele stabilite, expres sau implicit, de către recurenta-intervenientă.

Având în vedere că soluţia pronunţată la fond, privind nulitatea absolută a contractului de cesiune (novaţie) principal, dobândise autoritate de lucru judecat, prin neapelare, demersul instanţei de apel nu putea avea ca obiect decât verificarea sentinţei Tribunalului, din perspectiva soluţiei pronunţate cu privire la cererea de intervenţie principală.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ca neîntemeiată.

A mai susţinut recurenta-intervenientă că decizia recurată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), prin aceea că instanţa a interpretat şi a aplicat greşit teoria aparenţei în drept, în ceea ce priveşte conţinutul elementului psihologic al aparenţei.

Potrivit deciziei instanţei de apel: "Faţă de modalitatea de reglementare a erorii comune şi invincibile prin dispoziţiile legale menţionate, Curtea apreciază că pentru a fi aplicabilă nu este suficientă buna credinţă a uneia din părţile contractului, or, în speţă, apelanta a invocat doar buna sa credinţă."

S-a mai arătat că, faţă de dispoziţiile art. 17 alin. (3) din C. proc. civ.: "în situaţia existenţei bunei credinţe, legea nu prezumă eroarea comună şi invincibilă pentru ca să fie necesară o dovadă contrară, aşa cum susţine apelanta.", revenind, astfel, celui ce o invocă obligaţia de a face dovada, în condiţiile art. 249 C. proc. civ., că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru ca aceasta să opereze.

În acest context, se reţine că, în raport cu probele administrate în cauză, instanţa de apel a conchis că recurenta-intervenientă avea posibilitatea de a afla situaţia juridică reală a imobilului, respectiv informaţiile referitoare la adevăratul locatar al imobilului, care putea transmite în mod valabil dreptul de folosinţă asupra imobilului, astfel că recurenta nu a dovedit caracterul invincibil al presupusei erori invocate.

Din conţinutul argumentelor menţionate în dezvoltarea criticii, Înalta Curte constată că, desi se invocă greşita aplicare a teoriei aparenţei de drept, în realitate, critica recurentei vizează o pretinsă apreciere eronată a instanţei de apel asupra probelor administrate, în ceea ce priveşte caracterul invincibil al erorii în care recurenta a pretins că s-a aflat.

Or, existenţa sau inexistenţa elementului erorii invincibile la încheierea contractului reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speţei, recurenta-intervenientă urmărind, în fond, revizuirea aprecierii instanţei asupra probelor administrate, cu consecinţa de a obţine reanalizarea caracterului presupusei erori şi a obţine recunoaşterea aparenţei dreptului intimate S.C. B. S.R.L.

În consecinţă, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica mai sus menţionată apare ca inadmisibilă în recurs.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, analizând motivul de casare invocat de recurenta-intervenientă referitor la încălcarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat (motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), Înalta Curte reţine că hotărârea recurată a fost pronunţată în soluţionarea unei cereri formulate de recurentă pentru completarea dispozitivului deciziei civile nr. 147A din data de 23 ianuarie 2019.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, procedura prevăzută de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. are în vedere situaţia premisă a unei omisiuni (neintenţionate) a instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri incidentale sau conexe.

În cererea sa, recurenta-intervenientă a invocat o asemenea presupusă omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra chestiunii nulităţii absolute a contractului de cesiune (novaţie) principal, încheiat la data de 17 iunie 2010 între intimate.

Acest argument a fost invocat, de altfel, şi în recursul declarant de recurentă împotriva deciziei civile nr. 147/A din data de 23 ianuarie 2019.

În raport cu specificul procedurii de completare a dispozitivului, Înalta Curte constată ca fiind corectă soluţia instanţei de apel, care a respins cererea formulată de recurentă, reiterând faptul că apelul formulat de recurentă a vizat exclusiv soluţia pronunţată asupra cererii de intervenţie principale, prin care s-a solicitat doar constatarea valabilităţii contractului de cesiune (novaţie) subsecvent, încheiat de recurentă cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în baza principiului error communis facit jus.

Respingând cererea de completare a dispozitivului, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că: "limitele devoluţiunii au fost stabilite expres de apelantă, care a solicitat, în mod expres, schimbarea sentinţei apelate în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală. De asemenea, prin motivele de apel, apelanta a formulat critici doar cu privire la soluţia dată cererii sale de constatare a valabilităţii contractului nr. x/29.12.2011 pe care l-a încheiat cu Administraţia Lacuri Parcuri şi Agrement Bucureşti şi S.C. B., nefiind formulate critici cu privire la soluţia dată cererii de chemare în judecată, toate criticile formulate de apelantă fiind analizate de instanţă.".

A mai precizat instanţa de apel că, în raport cu textul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la rejudecarea cererii de intervenţie principale în limitele stabilite de către recurenta-intervenientă prin motivele de apel, subliniind şi faptul că sentinţa instanţei de fond, prin care s-a admis acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune (novaţie) principal, a dobândit autoritate de lucru judecat, prin neapelare, astfel că această chestiune nu mai putea face obiectul vreunui examen al instanţei de apel.

În plus, se mai constată că motivele invocate în cuprinsul cererii de completare a dispozitivului, aceleaşi cu cele invocate în prezentul recurs, nu vizează o eventuală omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, ci reprezintă nemulţumiri privind modul de soluţionare a fondului cererii, aspecte ce nu pot fi invocate în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşadar, cu privire la decizia analizată, nu se poate vorbi despre încălcarea principiul disponibilităţii sau a dreptului la apărare a recurentei, soluţia instanţei de apel fiind corectă, cu consecinţa respingerii recursului, ca nefondat.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate de intervenienta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019 şi a deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de intervenienta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 147/A din 23 ianuarie 2019 şi a deciziei civile nr. 768/2019 din 24 aprilie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.