Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1981/2020 AI generated

Abusive variable interest rate clauses in credit contract; bank's cassation appeal dismissed

Case Number Decizia nr. 1981/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the bank's appeal, upholding the lower court's decision that declared specific clauses in a 2006 credit agreement abusive. The case involved a consumer dispute where borrowers challenged contractual terms, particularly the variable interest rate mechanism tied to "financial market evolution" and currency risk clauses, arguing they were abusive under consumer protection laws. The bank argued that the phrase "financial market evolution" was a clear, objective criterion that did not require specific indices and that the absence of specific legal mandates for indexation at the time of contract signing demonstrated good faith. The Court rejected the appeal, finding that the bank's arguments largely exceeded the scope of cassation review by raising new factual issues (such as the limited duration of the clause's effects) for the first time on appeal and by attempting to challenge the trial courts' factual assessment of good faith and significant imbalance, which are not subject to review on appeal under the applicable procedural code. Consequently, the findings of the Court of Appeal and the Tribunal, which established the abusive nature of the variable interest rate clause under Article 4 of Law No. 193/2000 due to a significant imbalance contrary to good faith, remain in force.

Legislator headnote

AI generated

art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 493 din C. proc. civ, art. 488 din C. proc. civ, art. 493 alin. (3) C. proc. civ, art. 493 alin. (4) C. proc. civ, art. 496 C. proc. civ; Abusive variable interest rate clauses in credit contract; bank's cassation appeal dismissed: Obiectul analizei recursului este limitat, potrivit criticilor exprimate în cererea de recurs, la susţinerile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel prin care aceasta a reafirmat, în acord cu instanţa de fond, caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, prevăzută de art. 3.3 din contractul de credit.

Keywords

AI generated
banking law consumer contract interest rate market abuse financial risk new legal argument

Cited Legislation

AI generated
art. 4 din Legea nr. 193/2000
din 1864 ce stabilesc regulile de interpretare a convenţiilor, precum şi prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pronunţând o hotărâre nelegală, prin care a constatat caracterul abuziv al art.
art. 493 din C. proc. civ
Prin precizările depuse la data de 2 august 2019, recurenta-pârâtă a arătat că, în situaţia admiterii în principiu a recursului, este de acord ca acesta să fie soluţionat de către completul de filtru, în procedura prevăzută de art. 493 din C. proc. civ.
art. 488 din C. proc. civ
civ.), precum şi excepţia nulităţii căii de atac declarate de recurenta-pârâtă, susţinând intimaţii că trimiterea la dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.
art. 493 alin. (3) C. proc. civ
În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac declarată ca fiind admisibilă.
art. 493 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
art. 496 C. proc. civ
Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
193/2000, critică ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ
S.A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 29 aprilie 2015, sub numărul x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.3, 3.5 şi 3.6, din convenţia de credit nr. x din data de 5 octombrie 2006; precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă (dobânda de referinţă + marja băncii) din contractul de credit menţionat, având in vedere procentul de dobândă şi valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului, şi precizarea perioadei de actualizare a ratei dobânzii, obligarea pârâtei la recalcularea şi stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii şi a marjei băncii, în funcţie de indicele de referinţă Libor de la data semnării contractului, restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă, cu titlu de dobândă fără titlu legal şi/sau contractual, precum şi a sumelor încasate cu titlu de comision de procesare în baza clauzelor abuzive menţionate, refacerea graficelor de rambursare având în vedere indicele Libor, actualizat periodic, şi marja fixă de la data încheierii contractului de credit, 5 octombrie 2006.

Au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea acesteia, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la cursul de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 22821/2015 din 27 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâta C. S.A, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2016.

2. Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub numărul x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.: constatarea nulităţii absolute a clauzelor 3.3., 4.1., 4.2. teza I, 4.6. teza a II-a şi a III-a, 5.9. - ultima teză a primei fraze ("efectuând dacă, este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni") şi teza a II-a ("eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat") din contractul de credit nr. x din data de 5 octombrie 2006, precum şi a clauzelor din actele adiţionale la acestea, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF de 2,2261 RON.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 7 martie 2016 în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia conexităţii, invocată de pârâtă, şi a conexat acest dosar la dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti.

La data de 1 februarie 2016, reclamanţii A. şi B., au depus o cerere precizatoare prin care au menţionat valoarea fiecărui capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 7222 din data de 14 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor 3.3, 4.6 teza a II-a şi a III-a, 5.9 - prima teză, ultima teză şi teza a II-a, şi a respins celelalte pretenţii ale reclamnţilor, ca nefondate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile mai sus menţionate, ca nefondat.

Totodată, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, a respins cererea privind constatarea abuzivă a clauzelor prevăzute de art. 4.6 teza a II-a şi a III-a şi art. 5.9 - prima teză, ultima teză şi teza II-a.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi a obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 40 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta C. S.A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat, totodată, o cerere de repunere în termenul de recurs, în cuprinsul căreia a susţinut că decizia instanţei de apel nu i-a fost comunicată la sediul social din Calea x C, Bucureşti, ci la o alta adresă, din Piaţa Charles de Gaulle nr. 15, Bucureşti.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile C. civ. din 1864 ce stabilesc regulile de interpretare a convenţiilor, precum şi prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, pronunţând o hotărâre nelegală, prin care a constatat caracterul abuziv al art. 3.3 din contractul de credit, în ceea ce priveşte dobânda creditului şi criteriul de variaţie a acesteia.

A precizat că instanţa de apel, reţinând caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 3.3. din contractul de credit cu privire la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii creditului, în funcţie de evoluţia pieţei financiare, a considerat că textul clauzei menţionate nu descrie un mecanism clar şi inteligibil de modificare a dobânzii (criteriul "evoluţia pieţei financiare" nefiind suficient de clar şi verificabil, nici pe înţelesul unui consumator mediu), iar modificarea dobânzii ar depinde exclusiv de voinţa băncii, care stabileşte unilateral ce înseamnă evoluţia pieţei financiare, fără ca împrumutatul sau instanţa de judecată să poată evalua dacă o astfel de modificare este oportună sau justificată.

Recurenta-pârâtă a învederat că, potrivit regulilor de interpretare a convenţiilor din C. civ. din 1864, o clauză trebuie interpretată în sensul în care produce un efect şi are un înţeles, iar nu în sensul în care nu ar avea niciun efect.

Cu referire la mecanismul evoluţiei pieţei financiare, menţionat de instanţa de apel, a susţinut că acesta reprezintă un criteriu obiectiv, nu unul de natura subiectivă, fiind un element extern voinţei băncii şi, potrivit regulilor de interpretare, sensul care se poate reţine al textului contractual este acela că, în măsura în care dobânzile creditelor vor evolua pe piaţa specifică monedei (în speţă, CHF), în aceeaşi măsura (creştere/scădere) va evolua şi dobânda creditului în discuţie.

Recurenta a susţinut că aceasta este cea mai accesibilă interpretare, fiind, totodată, pe înţelesul unui consumator mediu, şi că o astfel de interpretare asigură echilibrul contractual pentru ambele părţi contractante.

Prin urmare, criteriul evoluţiei pieţei financiare este unul, obiectiv, ce poate fi uşor verificat în orice moment de executare a contractului, prin compararea modului de evoluţie a dobânzilor la credite pe piaţa liberă, cu modul de evoluţie a dobânzii creditului contractat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu a analizat toate cerinţele pe care trebuie sa le îndeplinească cumulativ o clauză, pentru a fi declarată abuzivă.

A arătat că cercetarea instanţei de apel s-a limitat la analiza dezechilibrului semnificativ, fără a se avea în vedere cerinţa încălcării bunei-credinţe de către bancă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că buna credinţă a băncii se prezumă, conform legii, fiind necesar ca instanţa să identifice probe din care să reiasă contrariul, respectiv că banca ar fi acţionat cu rea-credinţă atunci când a stabilit evoluţia pieţei financiare drept criteriu de variaţie a ratei dobânzii.

În susţinerea bunei sale credinţe, recurenta a învederat că la data încheierii contractului, 5 octombrie 2006, nu exista o obligaţie legală a băncii de a folosi indici publici si verificabili de variaţie a ratei dobânzii (aşa cum a reţinut, de altfel, şi instanţa de apel), nici obligaţia de a explica din ce este formată dobânda, ci exista doar obligaţia de a insera în contracte clauze clare, pe înţelesul consumatorului.

În respectarea acestei obligaţii legale, recurenta a precizat că a stabilit criteriul de variaţie a ratei dobânzii prin formula "evoluţia pieţei financiare", tocmai pentru a folosi termeni pe înţelesul consumatorului mediu, întrucât, dacă s-ar fi folosit termeni de genul CDS, rezervă minimă obligatorie, risc de ţară, nivelul ratelor de piaţă, risc de lichiditate, etc, cu siguranţă aceştia nu ar fi fost pe înţelesul consumatorului mediu.

A menţionat că alin. (1) din Anexa Legii nr. 193/2000 instituia dreptul legal al băncii de a revizui rata dobânzii şi impunea, la data semnării contractului, doar menţionarea în contract a unui motiv, asumat de consumator prin semnare.

Or, în opinia recurentei, un astfel de motiv, acceptat de legiuitor, este acela ca un comerciant, precum recurenta, să aibă posibilitatea de a realiza profit din activitatea desfăşurată.

A mai susţinut că posibilitatea modificării ratei dobânzii a fost acceptată de legiuitor tocmai pentru a permite comerciantului să urmărească realizarea profitului, iar evoluţia dobânzii, în acord cu evoluţia pieţei financiare, permitea respectarea reglementării din alin. (1) din Anexa Legii nr. 193/2000

Recurenta a apreciat că scopul băncii, de a urmări obţinerea de profit, este un scop legal, iar alegerea criteriului evoluţiei pieţei financiare este, în contextul arătat, un criteriu echilibrat, care denotă buna credinţă a băncii.

A susţinut că este eronată şi nefondată aprecierea instanţelor de fond, în sensul că, doar banca ar putea stabili semnificaţia noţiunii de evoluţie a pieţei financiare, deoarece, în realitate, acest criteriu este simplu de consultat, prin verificarea modului de creştere/descreştere a dobânzilor la credite similar, acordate pe piaţa liberă.

În privinţa dezechilibrului semnificativ contractual, reţinut de instanţele de fond, recurenta-pârâtă a învederat instanţei de recurs că niciuna dintre cele două instanţe de fond nu a luat în calcul faptul că acest criteriu, al "evoluţiei pieţei financiare", a produs efecte doar o perioadă limitată de timp, până la conformarea contractului cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, când criteriul a fost înlocuit în contract de cel stabilit prin aplicarea Libor 6 luni la CHF + marja fixă a băncii.

Ca atare, în considerarea perioadei limitate în care acest criteriu a produs efecte (aproape 3 ani), luând în considerare obligaţia de rambursare a consumatorului, care se întinde pe un termen de 20 de ani, recurenta a apreciat că mecansimul reprezentat de evoluţia pieţei financiare nu a avut cum să producă un dezechilibru semnificativ în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

De asemenea, recurenta a subliniat că părţile au ales o dobândă revizuibilă, variabilă, iar a invalida criteriul de evoluţie a ratei dobânzii echivalează cu transformarea creditului într-un împrumut cu dobândă fixă (dobânda de achiziţie), ceea ce ar fi contrar voinţei reale a părţilor.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se respingă în integralitate cererea introductivă.

Prin precizările depuse la data de 2 august 2019, recurenta-pârâtă a arătat că, în situaţia admiterii în principiu a recursului, este de acord ca acesta să fie soluţionat de către completul de filtru, în procedura prevăzută de art. 493 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 4 septembrie 2019, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia insuficientei timbrări a recursului, în raport cu motivele de casare invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.), precum şi excepţia nulităţii căii de atac declarate de recurenta-pârâtă, susţinând intimaţii că trimiterea la dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. este pur formală, în cuprinsul cererii neexistând o dezvoltare reală a acestor motive.

Pe fond, intimaţii-reclamanţi au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, au arătat că, în situaţia admiterii în principiu a recursului, sunt de acord ca acesta să fie soluţionat de către completul de filtru, în procedura prevăzută de art. 493 din C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând calea de atac declarată ca fiind admisibilă.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 privind instituirea şi, respectiv, prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen în şedinţa publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, intimaţii au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, solicitând, pe de o parte, constatarea ca fiind abuzive a unui număr de clauze contractuale din contractul de credit nr. x din data de 5 octombrie 2006 şi actele adiţionale la acesta (art. 3.3 privind dobânda variabilă a creditului, art. 3.5 cu privire la comisionul de procesare şi art. 3.6 privind comisionul de plată anticipată, clauzele 4.1. şi 4.2. teza I referitoare la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat, respectiv CHF, art. 4.6. teza a II-a şi a III-a, privind şi textul art. 5.9. - ultima teză a primei fraze, privind posibilitatea băncii de a debita orice al cont al consumatorului, precum şi teza a II-a, referitoare la suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar) şi constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit. Pe de altă parte, intimaţii-reclamanţi au cerut stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, denominarea în moneda naţională a plăţilor şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Obiectul analizei recursului este limitat, potrivit criticilor exprimate în cererea de recurs, la susţinerile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel prin care aceasta a reafirmat, în acord cu instanţa de fond, caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă, prevăzută de art. 3.3 din contractul de credit.

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă priveşte greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor C. civ. din 1864 cu privire la regulile de interpretare a convenţiilor şi, totodată, greşita aplicare şi interpretare a textului art. 4 din Legea nr. 193/2000, critică ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat, mai întâi, că potrivit regulilor de interpretare a convenţiilor din C. civ. din 1864, clauza menţionată de textul art. 3.3. din contractul de credit trebuie interpretată în sensul în care produce un efect şi are un înţeles, iar nu în sensul în care nu ar avea niciun efect.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte reţine că mai sus menţionata critică nu a fost invocată nici în cuprinsul motivelor de apel deduse judecăţii, nici în cadrul apărărilor formulate de recurenta-pârâtă în apel, astfel că acest aspect nu a fost analizat prin decizia supusă recursului.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, recursul putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei de apel şi, care, implicit, au fost cuprinse fie în motivele de apel, fie în întâmpinarea formulată în apel, numai în acest fel fiind respectat principiul dublului grad de jurisdicţie.

În ipoteza contrară, a invocării unei critici direct în recurs, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări sau susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima dată de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanţei de apel, iar critica referitoare la greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a regulilor de interpretare a convenţiilor prescrise de C. civ. din 1864 nu a făcut obiectul controlului instanţei de apel, rezultă că aceasta critică excedează controlul de legalitate, fiind prezentată omisso medio şi, ca atare, este inadmisibilă.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel şi pentru incorecta aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, considerând recurenta că instanţa nu a analizat toate cerinţele pe care trebuie sa le îndeplinească cumulativ o clauză, pentru a fi declarată abuzivă.

Această critică, subsumată, deopotrivă, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., se referă la analizarea de către instanţa de apel a condiţiei dezechilibrului semnificativ, fără a se cerceta întrunirea în cauză a cerinţei încălcării bunei-credinţe contractuale de către recurenta-pârâtă. În plus, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa nu ar fi identificat probe din care rezultă că ar fi acţionat cu rea-credinţă atunci când a stabilit factorul "evoluţiei pieţei financiare" drept criteriu de variaţie a ratei dobânzii şi nu a avut în vedere argumentele prezentate de recurentă care, în opinia acesteia, denotă faptul că alegerea criteriului menţionat pentru stabilirea nivelului dobânzii variabile dovedeşte buna credinţă a băncii.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticii de mai sus, circumscrise motivului de recus prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, contrar criticilor recurentei, că instanţa de apel a analizat îndeplinirea în speţă a condiţiei bunei-credinţe, în strânsă legătură cu existenţa unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, arătând instanţa de apel, în privinţa clauzei stipulate la art. 3.3 din contract, că aceasta: "nenegociată fiind, produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, deoarece nu permite consumatorilor să prevadă consecinţele economice care rezultă din aceasta, nefiind descris un mecanism clar şi inteligibil de modificare a dobânzii. Dimpotrivă, modificarea acestui element depinde exclusiv de voinţa băncii, care stabileşte unilateral ce înseamnă evoluţia pieţei financiare, fără ca împrumutatul ori instanţa de judecată să poată evalua dacă o astfel de modificare este oportună sau justificată ".

În considerentele deciziei atacate s-a mai reţinut că, deşi: "la data încheierii contractului nu existau prevederi legale care să impună furnizorilor de servicii financiare un anumit mod de stabilire a dobânzii contractuale", erau însă în vigoare prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impuneau profesioniştilor: "să se abţină de la introducerea în contracte a unor clauze nenegociate şi care sunt de natură a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe. Or, o astfel de clauză este cea de la art. 3.3, care conferă băncii dreptul de a modifica dobânda contractuală în funcţie de criterii neclare, arbitrare.".

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se confirmă critica recurentei-pârâte, hotărârea recurată cuprinzând argumentele care au determinat instanţa de apel să constate lipsa elementului bunei-credinţe în ceea ce priveşte clauza prevăzută de textul art. 3.3. din contractul de credit, cu consecinţa producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile conferite şi, respective, asumate de părţile contractului de credit.

Din perspectiva criticii încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la incorecta aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin aceea că instanţa nu ar fi prezentat argumente şi nu ar fi identificat probe din care rezultă că ar fi acţionat cu rea-credinţă atunci când a stabilit factorul evoluţiei pieţei financiare drept criteriu de variaţie a ratei dobânzii, Înalta Curte constată, analizând argumentele prezentate de recurentă, că aceasta este nemulţumită, în realitate, de modul de analiză şi interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate, invocându-se o greşită evaluare a acestora, prin ignorarea apărărilor recurentei.

Or, existenţa sau inexistenţa elementului bunei-credinţe la încheierea contractului reprezintă o componentă a stării de fapt specifică speţei, recurenta-pârâtă urmărind, în fond, revizuirea acesteia, astfel cum rezultă şi din conţinutul criticilor formulate, dominat de aprecieri referitoare fie la materialul probatoriu administrat, despre care se susţine că a fost greşit valorificat, fie de susţineri legate de ignorarea apărărilor recurentei de către instanţa de apel.

În acest context, critica formulată tinde, în realitate, la reanalizarea situaţiei de fapt conturate în speţă, în cadrul căreia instanţa de apel a stabilit că recurenta-pârâtă a acţionat cu rea-credinţă, plasând intimaţii-reclamanţi într-o situaţie de dezechilibru semnificativ din punctul de vedere al drepturilor şi obligaţiilor conturate în contract, în legătură cu modul de calcul al variaţiei dobânzii.

Aşadar, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, apare ca inadmisibilă în recurs critica mai sus menţionată, referitoare la modul de apreciere al instanţei de recurs, prin prisma probelor, asupra elementului bunei-credinţe a băncii, parte componentă a situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel.

Aceeaşi concluzie, a inadmisibilităţii în recurs, se impune şi în ceea ce priveşte critica referitoare la greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ în raporturile contractuale, din perspectiva dispoziţiei prevăzute de art. 3.3. din contractul de credit.

În cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă nu formulează veritabile observaţii privind nelegalitatea deciziei recurate, ci susţine, pentru prima data în cursul procesului, direct în recurs, că instanţele de fond nu au luat în calcul faptul că evoluţia pieţei financiare, factor al variabilităţii dobânzii, ar fi produs efecte doar pentru o perioadă limitată de timp, până la conformarea contractului cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 sau că invalidarea criteriului contestat de evoluţie a ratei dobânzii echivalează cu transformarea creditului într-un împrumut cu dobândă fixă (dobânda de achiziţie), ceea ce ar fi contrar voinţei reale a părţilor.

Aceste susţineri au în vedere aprecierea instanţelor de fond asupra dezechilibrului semnificativ izvorât din clauza privind dobânda variabilă, apreciere căreia i se reproşează, în fapt, neobservarea de către instanţe a ansamblului probator sau neindicarea probelor pe care s-a sprijinit convingerea instanţei.

Astfel de critici nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, întrucât, pe de o parte, vizează temeinicia hotărârii şi, pe de altă parte, sunt formulate omisso medio, astfel că, nefiind supuse analizei instanţei de apel, aspectele învederate nu pot face obiectul verificării Înaltei Curţi, deoarece hotărârea recurată nu conţine dezlegări care să poată constitui obiectul controlului ierarhic superior exercitat de instanţa supremă.

În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2518 A din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2020.