Extraordinary appeal annulled for failure to frame arguments within statutory cassation grounds, treating factual re-evaluation as non-legal challenge to intermediation contract liability.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.11.2018 pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C., a solicitat obligarea pârâţilor la plata comisionului de intermediere, reprezentând 50% din valoarea primei chirii percepute de către pârâte în baza contractului de închiriere din 30.03.2018, conform art. 4.1 din contractul de intermediere x/07.08.20172; obligarea pârâţilor la plata comisionului de intermediere conform art. 4.2 din contractul de intermediere x/07.08.2017, respectiv 1.000 euro cuantum fix + 30% din ceea ce depăşeşte suma de 5.500 Euro pe toată durata de valabilitate a contractului de închiriere semnat de oricare dintre pârâţi. începând cu data de 30.03.2017, sume dublate conform art. 2101 alin. (1) şi (2) C. civ. obligarea pârâţilor la plata de penalităţi de 0,2 % pe zi întârziere, conform art. 6.1- lit. q) din contract; cu cheltuieli de judecată.

La data de 11.02.2019 pârâta S.C. B. S.R.L. a depus la dosar cerere reconvenţională, solicitând să se constate încetat contractul de intermediere imobiliară exclusivă nr. 42 din 07.08.2017 ca efect al denunţării unilaterale, conform art. 4.5 din contract si notificării din data de 03.02.2018 şi obligarea S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 65 din 27 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.. S-a respins cererea de chemare în judecată cu privire la acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L. având ca obiect - pretenţii, în parte. A fost obligată pârâta la plata sumei de 5.500 Euro către reclamantă. S-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reconvenţională S.C. B. S.R.L. S-a constatat încetat contractul de intermediere imobiliară nr. 42/07.08.2017, ca urmare a denunţării unilaterale. S-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi în cauză.

Prin decizia nr. 875 din 25 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 65 din 27 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.

A fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea. Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a comisionului de intermediere reprezentând 50% din valoarea primei chirii percepute de către pârâtă în baza contractului de închiriere din 30.03.2018. Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a comisionului de intermediere în cuantum de 1.000 euro cuantum fix +30% din ceea ce depăşeşte suma de 5.500 Euro, pe toată durata de valabilitate a contractului de închiriere din 30.03.2018. Au fost obligaţi pârâţii la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, de la data scadenţei obligaţiilor principale. A fost respinsă cererea reconvenţională ca neîntemeiată. Au fost obligaţi intimaţii la plata către apelantă a sumei de 7.546 RON, reprezentând cheltuieli de judecată fond şi apel.

Împotriva acestei decizii, pârâţii C. şi S.C. B. S.R.L. au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurentul-pârât C. a arătat că, în mod nelegal, cu încălcarea art. 36 C. proc. civ., dar şi a art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 C. civ. s-a reţinut că recurentul are calitate procesuală pasivă.

Astfel, recurentul-pârât C. arată că actul adiţional la care face referire instanţa de apel priveşte doar obligaţia sa de a asigura continuarea contractului de intermediere, în ipoteza în care S.C. B. S.R.L. pierde calitatea de comodatar, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Potrivit recurentului-pârât C., hotărârea curţii de apel este nelegală întrucât, dacă actul adiţional ar prevedea o preluare a obligaţiilor aparţinând S.C. B. S.R.L., atunci nu ar putea fi obligat la plata împreună cu societatea de la care ar fi preluat obligaţiile.

Susţine, de asemenea, recurentul-pârât C. că au fost încălcate regulile de drept privind interpretarea sistematică a contractului, a actului adiţional, care conţinea numai acordul său privind subînchirierea de către S.C. B. S.R.L. a spaţiului proprietatea sa şi că toate clauzele contractului de intermediere rămân neschimbate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. invocă faptul că instanţa de apel nu a analizat fondul conform principiului caracterului devolutiv al căii de atac şi nu a stabilit starea de fapt, încălcând articolul 22 C. proc. civ., hotărârea fiind arbitrară, lipsită de motivare efectivă şi contrară garanţiilor privind procesul echitabil, art. 21 alin. (3) Constituţie şi art. 6 C.E.D.O.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, în examinarea apelului reclamantei, dar şi a apărărilor sale din întâmpinare privind culpa reclamantei în executarea obligaţiilor contractuale, instanţa a reţinut că nu există nicio probă în sensul că reclamanta a acţionat contrar intereselor sale, deşi recurenta-pârâtă a indicat şi a solicitat în faţa primei instanţe prin cererea reconvenţională, ca probă, depoziţia martorului D., probă respinsă nemotivat de prima instanţă.

Recurenta-pârâtă susţine că, în contextul în care curtea de apel a reexaminat în întregime cererile părţilor, rejudecând şi cererea reconvenţională prin care invocase ca apărare şi excepţia de neexecutare a contractului, exista conform art. 22 C. proc. civ., obligaţia de a pune în discuţie şi administrarea probei cu martorul D., reprezentantul chiriaşului E. S.R.L., persoană care cunoştea nemijlocit acţiunea reclamantei contrară intereselor sale, care a justificat notificarea de reziliere trimisă reclamantei la data de 09.02.2018.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a ignorat că prin apărările formulate la prima instanţă, dar şi în apel, a invocat nu doar încetarea contractului de intermediere, ca urmare a denunţării unilaterale, dar şi excepţia de neexecutare a contractului. Astfel, instanţa de apel a reţinut că denunţarea contractului în condiţiile legii nu a existat, că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile, fără însă să arate care sunt acestea şi care sunt probele din care rezulta îndeplinirea acestor obligaţii, reţinând că susţinerile sale sunt neprobate, deşi ceruse explicit administrarea unei probe în acest sens.

Recurenta-pârâtă arată că, întrucât instanţa de fond a reţinut denunţarea unilaterală a contractului de intermediere, astfel cum a susţinut prin cererea reconvenţională, nu a mai formulat apel, însă, în calea de atac, instanţa de apel avea obligaţia de a lămuri şi stabili, prin probe, deplin şi exact starea de fapt.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1266 alin. (2) C. civ., art. 1270 şi art. 1276 C. civ., dar şi ale art. 250, art. 264 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că prin notificarea din data de 03.02.2018 a arătat clauzele care se anulează şi a făcut trimitere la punctul IV art. 4.1 din contract, semnificând denunţarea unilaterală a contractului.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa a încălcat obligaţia de a interpreta contractul în conformitate cu comportamentul ulterior al părţilor, reflectat de această notificare şi a schimbat înţelesul limpede şi neechivoc al acesteia.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 2096, art. 2097 şi art. 2098, art. 1555-1556 şi art. 1830 C. civ., întrucât contractul de intermediere dă dreptul la comision doar în situaţia în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii reclamantei. Or, în speţă, reclamanta a acţionat prin prezentarea altor spaţii către chiriaş, sens în care a încălcat obligaţiile stabilite, ca atare nu avea dreptul la comision.

Recurenta-pârâtă susţine şi faptul că nu a fost examinată nici apărarea potrivit căreia reclamanta nu a facturat comisionul conform clauzelor contractuale pentru a pretinde penalităţi.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor declarate în cauză.

Recurenţii au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursurile declarate de recurenţii-pârâţi sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Argumentele recurenţilor-pârâţi în susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. vizează aspecte de netemeinicie, aceştia expunând situaţia de fapt şi făcând trimitere la mijloacele de probă administrate şi la modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel.

Astfel, deşi în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se invocă încălcarea prevederilor art. 22 şi 36 C. proc. civ., argumentele expuse de către recurenţi vizează situaţia de fapt, fără a fi expuse critici de nelegalitatea din perspectiva motivului de recurs invocat.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu toate că se afirmă că hotărârea instanţei de apel este lipsită de motivare efectivă sau că are o motivare străină de natura cauzei, aceste afirmaţii sunt pur formale, recurenţii-pârâţi readucând în discuţie modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul şi exprimându-şi nemulţumirea faţă de respingerea probei cu martori.

Se mai arată că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile legale care guvernează interpretarea contractelor după voinţa părţilor, forţa obligatorie a acestora, denunţarea unilaterală, rezilierea, ordinea executării obligaţiilor şi contractul de intermediere, dar nu se precizează de ce este greşit raţionamentul instanţei de apel, invocarea încălcării dispoziţiilor art. 1266 alin. (2), art. 1270, art. 1276, art. 2096, art. 2097 şi art. 2098, art. 1555-1556 şi art. 1830 C. civ. fiind formală.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenţii-pârâţi tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenţii-pârâţi C. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 875 din 25 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Totodată, cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind obligarea recurenţilor-pârâţi C. şi S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, va fi respinsă ca nedovedită, la dosar nefiind depuse dovezi în susţinerea cererii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenţii-pârâţi C. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 875 din 25 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. privind obligarea recurenţilor-pârâţi C. şi S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.