Bank's appeal annulled for non-compliance; abusive unilateral interest clause void, excess interest restitution upheld.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21.08.2017 sub nr. x/2017, reclamaţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la Secţiunea 5 -"DOBÂNDA", pct. 5.1, sintagma:"dobânda se poate modifica în funcţie de . . . . . . . . . . şi a marjei, conform deciziei băncii" precum şi sintagma: "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale" din contractul de credit nr. x din 01.09.2008, modificată prin notificarea din data de 13.02.2009 şi prin actul adiţional din data de 01.04.2015; obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit nr. x din data de 01.09.2008, începând cu 3.02.2009 şi până la data încheierii raporturilor contractuale dintre parţi, după următoarea formulă de calcul: indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus Marja de 2,25 puncte procentuale pe an pentru perioada 01.09.2008-01.04.2015; indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus Marja de 2,60 puncte procentuale pe an pentru perioada 01.04.2015 - finalul raporturilor contractuale; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată, suma percepută peste marja de 2,25 stabilită potrivit contractului de credit şi respectiv, peste marja de 2.60 stabilită potrivit actului adiţional din data de 01.04.2015 de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plaţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data perceperii de către pârâtă şi până la data achitării efective a acesteia; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 905 din 27 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 1.639,17 RON.

Prin decizia civilă nr. 2557/A din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost, cu majoritate, admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 905 din 27 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzei cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit nr. x/01.09.2008, partea privind caracterul variabil al marjei, respectiv sintagma conform deciziei băncii.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată în perioada 01.02.2009-01.04.2015, ca urmare a deciziei băncii de majorare a marjei iniţiale de 2,25, sume la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data perceperii sumelor respective şi până la data achitării efective a diferenţei.

A fost admisă în parte cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Cu unanimitate:

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Cu opinia separată a d-nei judecător E. în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. (denumita anterior C. S.A.) a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă afirmă că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13, transpusă în legislaţia naţională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurentei-pârâte, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată. Or, în prezenta cauză, clauzele contestate, referitoare la dobânda aplicată la credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind redactate în mod clar şi inteligibil.

Recurenta-pârâtă arată, în acest sens, că preţul unui serviciu, aşa cum este dobânda, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, raportat şi la prevederile O.G. nr. 21/1992.

Recurenta-pârâtă menţionează că reclamanta a avut calitatea de angajat al băncii de la care a contractat creditul, în funcţia de supervizor operaţiuni bancare, având cunoştinţele juridice şi economice necesare înţelegerii clauzei referitoare la dobândă.

O altă critică invocată de către recurenta-pârâtă este aceea că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 970 C. civ.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de recurs urmează a analiza conduita sa prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

În ceea ce priveşte dobânda (stabilită contractual de către părţi ca fiind variabilă, în funcţie de variaţia indicelui de referinţă LIBOR/EURIBOR/ROBOR la 3 luni şi marja băncii), recurenta-pârâtă susţine că a fost percepută de către bancă, în conformitate cu prevederile contractului de credit (negociate şi acceptate de părţi), invocând dispoziţiile art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivaţia întemeiată (care a stat la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să existe, iar în contract este menţionat chiar motivul verificabil care ar fi putut conduce la majorarea dobânzii.

De asemenea, potrivit notificării de majorare a marjei, care este în acord cu logica şi spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când banca a fost nevoită să majoreze dobânda, aceasta a comunicat în scris împrumutaţilor intenţia sa de a modifica marja băncii şi posibilitatea acestora de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cu prevederile contractuale agreate de reclamanţi, fapt care nu s-a întâmplat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte reţine că motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia şi că recurenta se limitează a reitera împrejurări de fapt rezultate din raportul contractual, în cea mai mare parte a criticilor.

Astfel, deşi enumeră dispoziţiile legale pretins încălcate prin decizia recurată, recurenta nu menţionează în ce sens aceste texte de lege au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, nu indică modalitatea în care instanţa de apel ar fi trebuit să aplice aceste norme de drept material, deşi este obligată să dovedească faptul că aceste norme au fost supuse unui raţionament logico-juridic eronat/greşit de către instanţa de apel.

Ca atare, recurenta transformă calea de atac a recursului într-o veritabilă cale de atac ordinară şi devolutivă sub aspectul situaţiei de fapt şi al probelor, fără a indica nicio critică efectivă cu privire la decizia recurată.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (denumită anterior C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2557/A din 18 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (denumită anterior C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2557/A din 18 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.