Cassation nullified for unframed merits critique in corporate debt collection under storage contract

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A. pentru obligarea la plata sumei de 1.048.502,68 RON, reprezentând creanţă scadentă şi neachitată.

Prin sentinţa civilă nr. 146 din 15 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Prin decizia nr. 110 din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva sentinţei civile nr. 146 din 15 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Bacău. A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 1.048.502,68 RON.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Potrivit recurentei, decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii atacate că reclamanta S.C. A. S.R.L. este titulara unei creanţe certe, lichide şi exigibile, emanând din actele întocmite între părţi.

Recurenta arată că, din facturile emise de către reclamantă fără acceptarea preţului prestaţiei de către societatea C. prin act adiţional lunar - aşa cum s-a stipulat în contract, rezultă că această creanţă nu este certă şi lichidă. Reclamanta nu a făcut dovada încheierii lunare de acte adiţionale pentru stabilirea şi acceptarea preţului lunar al prestaţiilor sale, nu a depus la dosar la judecarea cauzei în primă instanţă - niciun act adiţional în acest sens. Facturile pentru perioada decembrie 2014- septembrie 2015 nu au fost recunoscute de către recurentă, întrucât nu a fost negociat şi acceptat preţul lunar al prestaţiilor reclamantei, nefiind recunoscute nici devizele depuse de către reclamantă.

Potrivit recurentei, chiar dacă a încercat să rezolve în mod amiabil litigiul, printr-o propunere de eşalonare la plată, această simplă adresă nu poate fi considerată achiesare la valoarea debitului solicitat în prezenta cauză. De asemenea, actele adiţionale din: 05.01.2015, 09.03.2015 şi 15.04.2015 nu au fost înregistrate la societatea recurentă şi nu se găsesc anexate la contractul de pază şi conservare nr. 1587/2014 din societate.

Recurenta arată, de asemenea, că reclamanta a depus la dosar acte adiţionale, împreună cu răspunsul la întâmpinare formulat în apel, deci tardiv, criticând hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi în raport de prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.. Faţă de acest aspect, recurenta consideră că actele adiţionale depuse de către apelantă numai odată cu depunerea răspunsului la întâmpinare formulat în apel, nu mai pot constitui dovezi în cauză şi nu trebuia luate în considerare de către instanţă.

Recurenta critică hotărârea recurată şi pentru faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 3.1 din contractul de pază şi conservare nr. 1587 G/2014, care reprezintă legea părţilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că argumentele expuse de către recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentele recurentei-pârâte, inclusiv cele care privesc prevederile art. 3.1 din contractul de pază şi conservare nr. 1587 G/2014, vizează aspecte de netemeinicie, aceasta expunând situaţia de fapt şi făcând trimitere mijloacele de probă administrate.

Se tinde, aşadar, inclusiv prin criticile care se referă la faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile contractuale, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De altfel, Înalta Curte constată că, aspectele ce vizează faptul că reclamanta a depus la dosar acte adiţionale odată cu răspunsul la întâmpinare formulat în apel, aşadar tardiv, recurenta-pârâtă criticând hotărârea pronunţată de instanţa de apel în raport de prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., nu pot fi analizate, fiind invocate omisso medio.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Cum pârâta nu a invocat în faţa instanţei de apel neregularitatea invocată, cu privire la administrarea probei cu înscrisuri în apel, nu poate invoca această neregularitate direct în recurs.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 110 din 30 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 110 din 30 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.