Shareholder’s appeal annulled as inadmissible; loan repayment award of 89,346.47 RON stands

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 07.03.2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BISTRIŢA-NĂSĂUD, au solicitat instanţei să constate că prin Rezoluţia nr. 3935/21.05.2015 a Directorului Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, societatea D. S.R.L. a fost radiată fără lichidare; să constate că la data radierii, patrimoniul societăţii D. S.R.L. era grevat de o datorie în sumă de 91.522,58 RON, născută dintr-un contract de împrumut nerestituit la scadenţă; să dispună obligarea pârâtei C. la plata către reclamanţi a sumei de 91.522,58 RON; să dispună obligarea pârâtei C. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 571 din 07 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei. A fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Bistriţa.

Prin sentinţa civilă nr. 4022 din 14 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei. A fost declinată competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Prin sentinţa civilă nr. 20 din 04 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Prin sentinţa civilă nr. 387 din 17 iulie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâţii C. şi OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BISTRIŢA-NĂSĂUD. S-a constatat că societatea D. S.R.L. a fost radiată fără lichidare, că la data radierii, patrimoniul societăţii D. S.R.L. era grevat de o datorie de 89.346,47 RON, născută dintr-un contract de împrumut nerestituit la scadenţă. De asemenea, a fost obligată pârâta C. la plata către reclamanţi a sumei de 89.346,47 RON cu titlu de pretenţii şi a sumei de 9.035,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea pârâtei C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 177 din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta C., împotriva sentinţei civile nr. 387 din 17 iulie 2018, pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud, care a fost păstrată în întregime.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă arată că instanţa a acordat altceva decât s-a solicitat, încălcând principiul disponibilităţii în procesul civil, prevăzut de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., această încălcare a unei reguli de procedură atrăgând sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 174 din acelaşi cod.

Arată, în acest sens, recurenta-pârâtă că instanţele au soluţionat cauza în afara limitelor stabilite de reclamant, întrucât, potrivit susţinerilor reclamanţilor prin reprezentantul lor, în şedinţa publică din data de 30 iunie 2017, sumele pretinse au fost împrumutate societăţii (au intrat în societate) anterior datei de 5.03.2003. Astfel, limitele judecăţii au fost stabilite de către reclamant prin mandatarul său ales, ulterior formulării cererii de chemare în judecată, motiv pentru care motivarea instanţei de apel este irelevantă, cu privire la sumele de bani pretins împrumutate societăţii până la data de 5.03.2003.

Arată, de asemenea, recurenta-pârâtă că, potrivit raportului de expertiză, suma datorată asociatului A. la data de 31.12.2007 era 0, în consecinţă, sumele pretins împrumutate prin contractul invocat au fost oricum integral restituite până la data de 31.12.2007, astfel că acţiunea trebuia respinsă. Suma de 89.346,47 RON acordată prin sentinţă, potrivit raportului de expertiză, a fost scriptic (nu şi real) împrumutată societăţii în anii 2009 - 2014, însă reclamanţii nu au pretins restituirea de sume pretins împrumutate în acea perioadă, ci până la data de 5.03.2003.

În consecinţă, în opinia recurentei-pârâte, instanţele au acordat altceva decât s-a cerut, încălcând limitele procesului stabilite de reclamant în şedinţa publică din data de 30 iunie 2017, fiind astfel, incident motivul de casare prevăzut de de art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 9 lit. b), cu aplicarea art. 174 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 948 alin. (1) pct. 2 vechiul C. civ. şi art. 22, 23 şi următoarele Codul comercial şi a art. 280 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în pretenţii pe contract - contractul de împrumut pretins încheiat la 5.03.2003 şi că, aşa cum a arătat în faţa instanţelor de fond, contractul respectiv este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimţământului valabil al părţii care se obligă. În cuprinsul contractul s-a scris, s-a pretins şi s-a reţinut că partea ce se obligă, S.C. D. S.R.L., este reprezentată prin asociat C., şi nu prin mandatar cu procură specială A. şi că în dosar s-a recunoscut expres şi s-a reţinut de către instanţă că semnătura de la poziţia "împrumutat" nu îi aparţine recurentei-pârâte, deci acest înscris nu face dovada existenţei consimţământului părţii ce se obligă, fiind în consecinţă, lovit de nulitate absolută pentru încălcarea dispoziţiilor art. 948 alin. (1) pct. 2 vechiul C. civ.

Recurenta-pârâtă arată şi că instanţele nu au ţinut cont nici de obligaţia comerciantului prevăzută de art. 22 şi 23 Codul comercial de a ţine registrul jurnal, în care să fie înscris contractul de împrumut pretins încheiat, astfel încât acel pretins contract de împrumut să fi putut constitui probă la dosar.

În consecinţă, în lipsa unui contract de împrumut valabil încheiat (nul absolut pentru lipsă totală a consimţământului valabil exprimat potrivit dispoziţiilor art. 948 alin. (1) pct. 2 vechiul C. civ.), şi fără o existenţă legal dovedită (potrivit art. 22, 23, 32 Codul comercial 1887 şi art. 280 noul C. proc. civ.), întreaga acţiune a reclamanţilor, întemeiată pe răspunderea contractuală (obligaţia împrumutatului de restituire a împrumutului) era inadmisibilă, cererea reclamantului putând fi cel mult întemeiată în drept de normele referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză sau plata nedatorată.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1143 -1144 vechiul C. civ., referitoare la compensarea de drept (aplicabile în speţă raportat la data încheierii pretinsului contract de împrumut - 5.03.2003), din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultând că reclamanţii au retras din societate sume de bani fără justificare legală, astfel că societatea a deţinut şi deţine faţă de aceştia o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, exprimată în bani, contemporană cu pretinsa creanţă a acestora faţă de societate, astfel că, între creanţele reciproce a intervenit compensaţia de drept (în măsura şi în limitele existenţei lor), conform art. 1144 C. civ.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că instanţa de apel a respins pentru motive strict procedurale solicitarea sa din apel de suplimentare a raportului de expertiză contabilă încuviinţat în cauză, necesară pentru lămurirea raporturilor juridice încheiate între părţi.

Arată că dacă s-ar fi analizat corect depunerile de bani în societate de către reclamanţi, s-ar fi constatat că aceştia nu au împrumutat faptic societatea, contractul de împrumut fiind fictiv, că au scos bani din societate şi că au înregistrat împrumuturi fictive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât OFICUL NAŢIONAL AL REGISTRULUI COMERŢULUI a formulat întâmpinare, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanţei de judecată soluţia ce se va pronunţa în cauză.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Argumentele recurentei-pârâte în susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. vizează aspecte de netemeinicie, aceasta expunând situaţia de fapt şi făcând trimitere mijloacele de probă administrate, respectiv înscrisuri şi expertiza efectuată în cauză.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De asemenea, criticile ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 958 alin. (1) pct. 2 C. civ. de la 1864, art. 22 şi art. 23 Codul comercial, art. 280 noul C. proc. civ., art. 1140-1144 vechiul C. civ. nu pot face obiectul analizei în recurs, fiind invocate omisso medio.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 177 din 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 177 din 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.