Currency-linked credit abuse: Failure to frame cassation grounds as statutory illegality triggers automatic nullity

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor prin declinare de la Judecătoria Oradea, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută şi eliminarea din contractul de credit şi de garanţie nr. 101383 din 01.11.2007 a clauzei cuprinse la art. 5.1. lit. b) "comisionul de acordare", să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 3.495,20 CHF, achitată cu acest titlu, cu dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la data restituirii efective şi integrale; să se constate caracterul abuziv şi eliminarea din contract a clauzelor cuprinse la art. 5.1 lit. c), privind plata comisioanelor de rambursare anticipată, art. 5.1. lit. f) sub aspectul perceperii "oricăror alte costuri, comisioane sau taxe care au legătură cu contractul de credit sau operaţiunile bancare efectuate" şi art. 5.2., privind revizuirea în mod unilateral a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, cu consecinţa eliminării acestora din contract şi restituirea sumelor achitate în baza acestora; să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit şi de garanţie nr. 101383 din 01.11.2007, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; să se dispună obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate în baza diferenţei de curs valutar, începând cu data plăţii primei rate şi până la data perceperii ratelor potrivit cursului de schimb valutar CHF/LEU stabilizat la cursul valabil la data încheierii contractului de credit şi de garanţie nr. 101383 din 01.11.2007; să fie obligată pârâta la stabilirea cuantumului real şi legal al sumelor care au rămas de rambursat, cu consecinţa emiterii unor noi grafice de rambursare; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea prezentei cauze.

Prin sentinţa civilă nr. 223/LP/2017 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei privind capătul unu şi doi al acţiunii; a respins acţiunea formulată de reclamanţii B., C. şi A., împotriva pârâtei D. S.A., pentru aceste capete de cerere. A respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanţi împotriva pârâtei D. S.A., ca neîntemeiată. A obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat redus în sumă de 1.500 RON către pârâta D. S.A.

Prin decizia nr. 40/C/2019-A din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de apelanţii B., A. şi C., în contradictoriu cu intimatele S.C. D. S.A. şi E.., împotriva sentinţei nr. 223/LP/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bihor.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă:

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. S.A. privind capătul I şi II al acţiunii.

A fost admisă în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii B., A. şi C. împotriva pârâtelor D. S.A. şi E..

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit şi de garanţie nr. 101383/01.11.2007, încheiat între reclamanţi şi pârâta D. S.A.

A fost respins restul capetelor de cerere.

A fost menţinută dispoziţia din sentinţă privind obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta D. S.A.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii B., C., A. au declarat recurs.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că în mod neîntemeiat instanţele au respins cererea privind constatarea nulităţii absolute şi eliminarea din contractul de credit şi de garanţie, a clauzei cuprinse la art. 5.1. lit. b) "comisionul de acordare" şi obligarea pârâtei de rând 1 la restituirea sumei de 3.495.20 CHF achitată cu acest titlu.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi susţin că acest comision nu a fost negociat, este nejustificat de mare, iar banca l-a perceput fără să ofere o contraprestaţie în schimb.

În ceea ce priveşte clauza conţinută la art. 5.1 lit. f) din contract, recurenţii-reclamanţi susţin că, în aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă nu prezintă relevanţă momentul la care intimatele înţeleg să uzeze de clauza respectivă şi nici faptul că până în prezent nu au profitat de aceasta, invocând, în acest sens art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 93 indice 3 lit. b), d), i) din O.G. nr. 21/1992, art. 969 C. civ.

Astfel, potrivit recurenţilor-reclamanţi, aceste clauze contractuale care oferă posibilitatea băncii să modifice în mod unilateral costurile creditului, conform politicii sale sunt abuzive, fiind în contradicţie şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la suportarea riscurilor de schimb valutar de către recurenţii-reclamanţi, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit - 01.11.2007, se arată că aprecierea caracterului abuziv al practicii băncii trebuie analizat prin raportare la condiţiile stabilite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi la Directiva 93/13.

Recurenţii-reclamanţi arată, de asemenea, că nu a existat acordul de voinţă al părţilor privind acordarea creditului în moneda CHF, ci aceasta a fost oferta insinuată de bancă, că nu au fost informaţi despre volatilitatea cursului de schimb valutar şi nu aveau cum să anticipeze riscurile aferente unui contract de credit denominat în CHF, fiind astfel încălcate art. 25, art. 27, art. 48 din Codul consumului şi art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Recurenţii-reclamanţi invocă, totodată, că întrucât le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator - se impune aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul consumului, şi anume constatarea faptului că băncile au furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, lipsirea de efecte a acestor clauze, prevăzută expres de art. 6 din Legea nr. 193/2000 [prin care se transpune art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE], se traduce în dreptul nostru prin sancţiunea nulităţii absolute, deoarece dispoziţiile legale încălcate au caracterul de norme de interes public.

Totodată, recurenţii-reclamanţi apreciază că cererea de restituire a sumelor percepute în baza diferenţei de curs valutar este accesorie cererii de constatare a nulităţii clauzelor abuzive, iar restituirea sumelor achitate în baza unor clauze abuzive reprezintă practic o repunere a părţilor în situaţia anterioară, în urma anulării acestor clauze.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părţile nu au depus asemenea puncte de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi prezentate de aceştia drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceloraşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurenţilor-reclamanţi nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 40/C/2019-A din 12 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 40/C/2019-A din 12 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.