Admissibility of auxiliary intervention in appeal phase: scope of defensive support versus principal intervention claims

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 9 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. x/2015, reclamanţii A. ş.a., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. (FOSTĂ C. S.A.) prin lichidator judiciar CABINET DE INSOLVENŢĂ D. si E. in calitate de administrator special, au solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor din 06.10.2007, a procesului-verbal de şedinţă şi a celorlalte acte subsecvente din aceeaşi dată, întrucât au fost adoptate de persoane fără calitate de reprezentanţi legali ai societăţii.

Prin sentinţa nr. 388/civ din 11 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, au fost respinse excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. ş.a., în contradictoriu cu parata S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar D. şi prin administrator special E.; s-a constatat nulitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a S.C. B. S.A. din data de 6.10.2007; au fost respinse celelalte capete de cerere şi au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecata către administrator special E.; s-a luat act că reclamanţii nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. B. S.A. prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D. şi E. - în calitate de administrator special, a declarat apel.

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin încheierea din 8 iulie 2020, a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, raportat la prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi a stabilit termen de judecată la data de 09.09.2020, ora 11:00, dispunând citarea părţilor. A constatat inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată de F..

Împotriva acestei încheieri, F. şi S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D., au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de recurentul F., astfel cum au fost completate, sunt, în esenţă, următoarele:

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că, după ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată.

Astfel, deşi instanţa de apel avea cunoştinţă despre depunerea cererii de intervenţie accesorie, a considerat în mod nelegal să pună în discuţia părţilor întâi cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de partea pentru care recurentul a intervenit şi apoi să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.

Întrucât intervenientul voluntar accesoriu are interesul să sprijine apărările părţii pentru care a intervenit, luând procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, recurentul F. susţine că, procedural, instanţa trebuia să se pronunţe cu privire la admisibilitatea cererii de intervenţie şi apoi asupra cererii de suspendare, care a fost formulată ulterior cererii de intervenţie.

Procedând astfel, potrivit recurentului, instanţa de apel l-a privat de dreptul de a depune concluzii în calitate de parte, faţă de cererea de suspendare.

Recurentul susţine că instanţa a încălcat şi regulile de procedură prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care statuează că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

În cauză, recurentul susţine că instanţa de apel, în mod nelegal, a considerat că a formulat o veritabilă cerere de intervenţie în interes propriu, fără a pune în discuţie calificarea juridică a cererii de intervenţie accesorie în cerere de intervenţie principală.

Astfel, recurentul invocă faptul că, procedând în această manieră, instanţa de apel i-a vătămat drepturile procesuale prin aceea că a stabilit, fără a pune în discuţie, că a formulat practic o cerere de intervenţie principală, demers judiciar care nu poate fi utilizat direct în faţa instanţei de apel, spre deosebire de cererea de intervenţie accesorie care poate fi formulată inclusiv în căile de atac.

Totodată, în opinia recurentului, instanţa de apel a încălcat şi principiul disponibilităţii procesului civil, reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile în care a specificat expres că a formulat cerere de intervenţie accesorie, iar nu cerere de intervenţie principală, temeiul de drept invocat fiind cel pentru această instituţie juridică, instanţa de apel era ţinută de aceste aspecte şi nu avea dreptul să califice cererea ca fiind intervenţie principală, deoarece regimul juridic al acestora este total diferit. Şi în acest caz, vătămarea este dată de faptul că cererea de intervenţie calificată greşit, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a fost respinsă ca inadmisibilă.

Recurentul invocă şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că, în cauză, încheierea cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât interesul pentru a interveni în proces în favoarea S.C. B. S.A. este evident, iar motivele cuprinse în considerentele încheierii nu au legătură cu natura cauzei.

Astfel, potrivit recurentului, instanţa de judecată trebuia să analizeze dacă sunt întrunite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie accesorie în favoarea apelantei S.C. B. S.A., însă în cuprinsul considerentelor încheierii de şedinţă apar şi anumite aspecte care nu au nicio legătură cu natura cauzei faţă de care trebuia să se pronunţe instanţa de judecată.

Totodată, recurentul arată că instanţa de apel a reţinut că ar fi formulat în această etapă procesuală o veritabilă cerere de intervenţie în interes propriu, urmărind în principal reţinerea calităţii sale de acţionar majoritar în cadrul societăţii, că cererea de intervenţie formulată nu este o simplă apărare în beneficiul apelantei B. S.A., pentru că nu susţine în mod efectiv şi exclusiv criticile apelurilor formulate, ci pare a viza lărgirea cadrului procesual pentru a crea premisele combaterii prezumţiei de lucru judecat şi, în esenţă a se statua asupra propriilor drepturi, legate de dreptul dedus judecăţii în sensul art. 61 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul susţine că aspectele reţinute de instanţa de apel sunt străine cauzei, deoarece nu a solicitat în niciun moment ca instanţa de judecată să constate că are calitatea de acţionar, ci pe calea cererii de intervenţie a formulat apărări în favoarea societăţii cu privire la aspectele care vizează acţionariatul societăţii; trimiterea instanţei de apel la prevederile art. 61 alin. (2) din C. proc. civ. este neavenită, deoarece prin cererea de intervenţie formulată nu a pretins pentru sine dreptul dedus judecăţii.

De asemenea, în opinia recurentului, susţinerea instanţei potrivit căreia prin cererea de intervenţie ar urmări lărgirea cadrului procesual pentru a crea premisele combaterii prezumţiei de lucru judecat şi, în esenţă, a se statua asupra propriilor drepturi, legate de dreptul dedus judecăţii, este nelegală.

În situaţia în care prima instanţă a statuat cu privire la dreptul său de proprietate asupra acţiunilor, singurul demers judiciar posibil în faza procesuală a apelului era de a interveni în favoarea societăţii şi de a formula apărări în sprijinul ei pentru a dovedi că hotărârea A.G.A. a fost votată de acţionari legali şi reali ai societăţii, astfel încât instanţa trebuia să analizeze admisibilitatea în principiu a cererii.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că încheierea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de art. 61 alin. (1) şi (3), art. 64 alin. (2) C. proc. civ., art. 132 alin. (5), art. 291 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, recurentul arată că analiza admisibilităţii cererii de intervenţie accesorie presupune verificarea a două condiţii ce se cer a fi cumulativ îndeplinite: dacă titularul cererii de intervenţie are interes să intervină într-un proces care se judecă între părţile originare şi dacă intervenţia sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Cu privire la interesul pentru formularea cererii de intervenţie accesorie, recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 32 şi art. 33 C. proc. civ. şi arată că instanţa nu a mai analizat existenţa interesului, deoarece a calificat cererea de intervenţie accesorie ca fiind cerere de intervenţie principală.

Potrivit recurentului, cadrul procesual al acţiunii deduse judecăţii este configurat de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990, iar în raport de art. 291 din aceeaşi lege, cererea de intervenţie accesorie în cauză reprezintă un demers judiciar admisibil.

Arată recurentul că reclamanţii au solicitat anularea hotărârii A.G.A. întrucât acesta ar fi votat cu un procent de 51,71 % de acţiuni deţinute în cadrul S.C. B. S.A. pentru aprobarea hotărârii adunării generale a acţionarilor din 06.10.2007, deşi în opinia lor nu ar fi avut calitatea de acţionar.

Având în vedere că acţiunea a fost formulată doar în contradictoriu cu societatea, recurentul, în calitate de acţionar majoritar al societăţii, semnatar al hotărârii contestate, nu a deţinut calitatea de parte în proces, astfel că singurul demers judiciar posibil pentru a putea menţine un act pentru care şi-a exprimat votul în mod valabil îl reprezintă cererea de intervenţie accesorie în sprijinul S.C. B. S.A., cerere formulată în faţa instanţei de apel.

Aşadar, recurentul susţine că prin formularea cererii de intervenţie accesorie în calitate de acţionar majoritar al S.C. B. S.A. care a votat pentru adoptarea hotărârii A.G.A. a cărei anulare a fost dispusă de Tribunalul Iaşi, urmăreşte ca cererea de chemare în judecată să fie respinsă şi să fie menţinută hotărârea care a fost adoptată în mod legal şi statutar prin voinţa sa.

În cauză, potrivit recurentului, interesul societăţii este reprezentat de menţinerea unui act prin care au fost numite organele de conducerea ale societăţii, organe care au încheiat acte în numele şi pe seama societăţii, interesul personal al său fiind reprezentat de faptul că urmăreşte evitarea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să îl prejudicieze, prin care să se constate că nu avea calitatea de acţionar al societăţii la data adoptării hotărârii A.G.A. din 06.10.2007 şi, deci, prin care să se infirme dreptul de proprietate asupra acţiunilor care i-au dat dreptul de vot în cadrul A.G.A.

Recurentul evocă şi decizia Curţii Constituţionale nr. 994/2011 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131 alin. (4) şi art. 132 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

În opinia recurentului, respingerea cererii de intervenţie accesorie echivalează cu încălcarea dreptului la apărare a acţionarului majoritar care se află în imposibilitatea de a demonstra, pe de o parte, că deţinea această calitate la momentul exprimării votului şi, pe de altă parte, că reclamanţii nu au calitatea de acţionari ai societăţii.

Cu privire la condiţia care impune ca intervenţia accesorie să sprijine apărarea uneia dintre părţile originare, recurentul arată că aceasta este îndeplinită.

Analizând apărările formulate prin cererea de intervenţie, se poate observa că acestea sunt formulate cu interesul de a fi admis apelul formulat de societate şi de a fi respinsă cererea de chemare în judecată.

Cum motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi prin acţiunea introductivă sunt întemeiate pe faptul că nu are calitatea de acţionar majoritar al societăţii, recurentul susţine că apărările prin care tinde să demonstreze că deţine această calitate, iar reclamanţii sunt cei care nu au calitatea de acţionari, sunt în sprijinul societăţii şi sunt de natură să susţină valabilitatea hotărârii A.G.A.

Chiar dacă apărările formulate vizează şi aspecte referitoare la valabilitatea titlului de proprietate cu care justifică calitatea de acţionar, recurentul consideră că acestea sunt benefice societăţii, deoarece reclamanţii contestă chiar calitatea sa de acţionar.

Recurentul susţine şi că, faţă de o eventuală calificare de către instanţa de apel a cererii de intervenţie accesorie ca fiind o cerere de intervenţie principală, o astfel de măsură este nelegală, deoarece prin cererea de intervenţie accesorie nu a solicitat valorificarea unor pretenţii proprii, ci a urmărit, prin apărările făcute, ca instanţa să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a intervenit.

Referitor la faptul că apărările nu concordă cu criticile din apel aduse hotărârii primei instanţe, susţinerea instanţei de apel este, în opinia recurentului, neîntemeiată, deoarece apărările formulate prin cererea de intervenţie sunt la fel ca cele de la paginile 21-27 din cererea de apel şi se referă la faptul că deţine calitatea de acţionar majoritar al societăţii, astfel încât la momentul adoptării hotărârii A.G.A. avea drept de vot.

Recurentul susţine şi că cererea de intervenţie accesorie putea fi calificată ca fiind cerere de intervenţie principală doar dacă aceasta îmbrăca forma cererii de chemare în judecată şi dacă prin cerere pretindea dreptul dedus judecăţii prin cererea principală.

Or, în cauză, cererea de intervenţie nu a fost făcută ca o cerere de chemare în judecată şi nici nu a solicitat dreptul pretins judecăţii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, astfel cum aceasta a fost completată, recurenta S.C. B. S.A. expune exhaustiv istoricul litigiului şi arată că cererea de intervenţie accesorie formulată de F. pentru sprijinirea apărării sale nu putea fi respinsă ca inadmisibilă în principiu, intervenientul justificând un interes şi formulând cererea cu respectarea prevederilor art. 61 şi 63 din C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că cererea de intervenţie accesorie a fost făcută în scris, înainte de închiderea dezbaterilor (înainte chiar de primul termen de judecată), cu respectarea prevederilor art. 148 din C. proc. civ.. Intervenientul a arătat că cererea este făcută în sprijinul societăţii B., solicitând admiterea apelului formulat de societate, în cuprinsul cererii de intervenţie fiind prezentate argumente pentru admiterea apelului formulat de aceasta. Este, aşadar, vorba despre o cerere de intervenţie accesorie şi nu despre o cerere de intervenţie principală.

În opinia recurentei, nu există niciun motiv pentru respingerea cererii de intervenţie formulată de F. ca inadmisibilă în principiu. Justeţea calităţii de acţionar majoritar asumată de intervenient sau legalitatea contractului de cesiune a pachetului majoritar de acţiuni sunt aspecte care ţin de fondul cauzei şi nu pot fi analizate la momentul admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.

Ca atare, recurenta apreciază că instanţa a aplicat greşit prevederile art. 61, art. 63 şi art. 64 din C. proc. civ., constatând că cererea de intervenţie formulată de F. este inadmisibilă în principiu.

Totodată, recurenta arată că instanţa a omis să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii de intervenţie, fiind încălcate astfel prevederile art. 22 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta arată că, potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., cererea de intervenţie principală poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor pe fond (acesta fiind şi motivul respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii de intervenţie formulate de F.), însă, cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în faţa instanţei de apel. Aşa fiind, recalificând intervenţia accesorie ca fiind intervenţie principală, instanţa de apel era obligată să verifice dacă exista acordul părţilor pentru formularea unei intervenţii principale.

Omiţând să procedeze astfel, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Mai mult decât atât, recurenta arată că, la termenul din 08.07.2020, la care a respins în principiu cererea de intervenţie, instanţa a procedat la modificarea nelegală a cadrului procesual, rectificând citativul, în sensul scoaterii a 12 dintre reclamanţi dintre părţile care se judecă în dosarul nr. x/2015, deşi acestea făceau parte dintre persoanele care au depus cererea iniţială de chemare în judecată.

Faptul că instanţa de apel în primul ciclu procesual a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru nouă dintre apelanţi şi a constatat că alţi trei apelanţi nu au semnat cererea de apel nu poate însemna sub nicio formă că aceste persoane şi-au pierdut calitatea de părţi în dosar după casarea cu trimitere.

Rejudecarea cauzei înseamnă reluarea judecării acesteia cu toţi reclamanţii, adică cu toate cele 60 de persoane menţionate în cererea de chemare în judecată, două dintre acestea, decedate în timpul judecării cauzei, fiind înlocuite de moştenitori.

Ca atare, recurenta apreciază că modificarea cadrului procesual la cel de-al doilea termen de judecată în apel este nelegală, iar încheierea pronunţată în aceste condiţii încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 61, art. 63 şi art. 64 din C. proc. civ., instanţa constatând în mod eronat că cererea de intervenţie formulată de F. este inadmisibilă în principiu.

Recurenta susţine că instanţa de apel nu a arătat explicit care este motivul respingerii cererii de intervenţie şi a calificat-o ca fiind o cerere de intervenţie principală care, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) din C. proc. civ., nu putea fi făcută în faza procesuală a apelului.

Calificarea dată de instanţa de apel cererii de intervenţie formulată de intervenientul F. este însă greşită, delimitarea intervenţiei accesorii de intervenţia principală fiind realizată de art. 61 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ.

În raport de prevederile art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., recurenta susţine că intervenientul nu a solicitat altceva decât admiterea apelului său, sprijinind apărarea societăţii în insolvenţă.

În opinia recurentei, comparând apelul declarat de B. cu cererea de intervenţie formulată de F. se poate observa că acestea se suprapun în multe puncte, fiind pe ansamblu foarte asemănătoare. Faptul că există şi argumente în plus sau în minus pentru admiterea apelului faţă de cele invocate de apelantă nu poate însemna ca cererea de intervenţie accesorie se transformă în cerere de intervenţie principală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, iar în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta S.C. B. S.A., au solicitat respingerea ca inadmisibil, pentru lipsa calităţii procesuale active şi pentru lipsa interesului.

Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurentul F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

O primă critică invocată de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs vizează faptul că instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 63 alin. (2), indicat greşit, în realitate fiind art. 64 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că, după ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată.

În acest sens, recurentul arată că instanţa, deşi avea cunoştinţă despre formularea cererii de intervenţie accesorie, a considerat în mod nelegal, să pună în discuţia părţilor cererea de suspendare a cauzei formulată de partea în favoarea căreia a înţeles să formuleze cererea de intervenţie şi apoi să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie.

Procedând în acest mod, recurentul susţine că a fost privat de dreptul de a pune concluzii, în calitate de parte, cu privire la cererea de suspendare.

Aceste critici nu pot fi reţinute.

Astfel, Înalta Curte reţine respectarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie accesorie după ascultarea intervenientului şi a părţilor, printr-o încheiere motivată.

În ceea ce priveşte ordinea de soluţionare a cererilor, deşi recurentul nu indică norma de procedură încălcată de instanţă, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinut argumentul acestuia, în condiţiile în care, astfel cum reiese din încheierea recurată, sub rezerva admiterii în principiu a cererii de intervenţie, interpelat cu privire la cererea de suspendare şi la excepţia inadmisibilităţii, apărătorul ales al recurentului F. a solicitat admiterea cererii de suspendare, expunând argumente în acest sens.

Nici critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Conform dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă". Totodată, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. statuează:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea limitelor învestirii, reţinând că recurentul a formulat în cauză cerere de intervenţie accesorie în cauză, în beneficiul apelantei B. S.A.., conform dispoziţiilor art. 61 alin. (3) C. proc. civ., analiza admisibilităţii cererii fiind efectuată din perspectiva acestor norme procedurale.

Totodată, simpla apreciere a instanţei de apel în sensul că aspectele susţinute de intervenient par a viza lărgirea cadrului procesual pentru a crea premisele combaterii prezumţiei de lucru judecat şi, în esenţă, a se statua asupra propriilor drepturi, legate de dreptul dedus judecăţii în sensul art. 61 alin. (2) din C. proc. civ., nu reprezintă o recalificare a cererii de intervenţie.

Ca atare, Înalta Curte reţine că instanţa s-a pronunţat în cauză cu respectarea limitelor învestirii.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi analizate şi criticile recurentului, ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi alin. (3), precum şi a art. 64 alin. (2) C. proc. civ.. Deşi recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că normele mai sus indicate sunt norme de procedură şi nu norme de drept material.

Prin criticile expuse exhaustiv, recurentul susţine existenţa interesului în formularea cererii de intervenţie accesorie. Aceste argumente nu pot face obiectul analizei în recurs, în condiţiile în care inadmisibilitatea cererii nu a fost reţinută ca urmare a lipsei interesului în formularea cererii de intervenţie accesorie, ci ca urmare a faptului că cererea formulată nu îndeplineşte condiţia de a reprezenta o apărare în beneficiul apelantei B. S.A., în sensul prevederilor art. 61 alin. (3) din C. proc. civ.

De altfel, chiar recurentul, în susţinerea acestui motiv de recurs arată că instanţa de apel nu a analizat condiţia interesului în formularea cererii de intervenţie.

Nici motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul invocă faptul că încheierea cuprinde motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, de fapt, prin argumentele expuse, recurentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia instanţei de apel, fapt ce nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 alin. (5) şi a art. 291 din Legea nr. 31/1990.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile expuse de recurent nu pot fi reţinute, în condiţiile în care în încheierea recurată, instanţa nu a analizat şi nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (5) şi a art. 291 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că recursul declarat de recurenta S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D., este nefondat, pentru următoarele argumente:

În susţinerea motivului de recurs, recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ., în sensul că instanţa a omis să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii de intervenţie.

Un alt argument expus de recurentă vizează faptul că instanţa, recalificând cererea ca fiind intervenţie principală şi nu accesorie, era obligată să verifice dacă există acordul părţilor pentru formularea unei cereri de intervenţie principală.

Întrucât încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ. a fost invocată şi de recurentul F., fiind analizată anterior, nu se mai impune a se relua argumentele care au dus la respingerea acestor critici.

Înalta Curte, astfel cum a arătat anterior, a reţinut că instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii, respectiv numai în ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, astfel încât nu se impunea ca instanţa să verifice dacă exista acordul părţilor pentru formularea unei cereri de intervenţie principală.

Critica ce vizează modificarea nelegală a cadrului procesual nu poate fi analizată, având în vedere că cererea de recurs este formulată în raport de dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi vizează, în exclusivitate, încheierea pronunţată cu privire la cererea de intervenţie formulată în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 61, art. 63 şi art. 64 din C. proc. civ., aşadar norme de procedură şi nu norme de drept material, aspecte care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentei nu pot fi reţinute.

Conform art. 61 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., "2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că cererea de intervenţie voluntară accesorie este cererea prin care un terţ ce justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu aflat în curs de desfăşurare, pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţi.

Aşadar, ca natură juridică, intervenţia voluntară accesorie este o simplă apărare.

Ca atare, în mod legal, instanţa de apel, constatând că argumentarea cererii de intervenţie accesorie se referă la aspecte ce excedează criticilor şi argumentării cererii de apel, a respins ca inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată de F..

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii F. şi de S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D., împotriva încheierii din 8 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii F. şi S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D., în solidar, la plata sumei de 1.000 RON către intimatul A., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii F. şi de S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D., împotriva încheierii din 8 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Obligă recurenţii F. şi S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ D., în solidar, la plata sumei de 1.000 RON către intimatul A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.