Forfeiture of pre-insolvency claim arising from football player transfer and scope of appellate recharacterization

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei să constate intervenită decăderea pârâtei, în baza dispoziţiilor art. 76 şi art. 102 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2006, din dreptul de a-şi realiza creanţa născută anterior deschiderii procedurii insolvenţei împotriva reclamantei, având drept izvor acordul de transfer înregistrat la F.R.F. cu nr. x din 28 iunie 2013 şi actul adiţional la acesta, iar pe cale de consecinţă, să constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei asupra reclamantei pentru suma de 270.000 euro, reprezentând în echivalent suma de 1.222.803 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 423 din 4 aprilie 2018 tribunalul a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 676/A din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul pârâtei B. S.A., prin lichidator judiciar Lichidator C., fiind schimbată în tot sentinţa de fond în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii formulează prezentul recurs reclamanta.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar în şedinţa din camera de filtru din 29 aprilie 2020 recursul a fost admis în principiu, fiind stabilit termen în şedinţă publică pentru soluţionare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea încalcă principiul disponibilităţii şi generează o vătămare gravă a dreptului recurentei la apărare, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta consideră că instanţa de apel în mod greşit a recalificat raportul contractual dintre părţi, deşi nu a fost învestită în acest sens, considerând că acordul de transfer a dat naştere unui drept real, văzut ca drept de proprietate asupra unui bun viitor, dar şi că, acelaşi acord de transfer, a dat naştere unui raport de mandat, recurenta acţionând în calitate de mandatar al intimatei, încălcând astfel dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. care stabileşte limitele judecăţii apelului.

În opinia recurentei motivele care au format convingerea instanţei au fost altele decât cele susţinute de apelant prin motivele de apel şi prin concluziile scrise, aceste motive nefiind puse în discuţia părţilor.

2. Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta consideră că instanţa de apel avea obligaţia ca în dezlegarea chestiunilor juridice deduse judecăţii, să aibă în vedere reglementările speciale prevăzute în Regulamentele şi reglementările sportive, astfel cum s-a prevăzut în art. 5.1 din acordul de transfer.

Se invocă o serie de dispoziţii din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal adoptat de Federaţia Română de Fotbal care, în opinia recurentei, nu au fost avute în vedere de instanţa de apel la soluţionarea cauzei.

3. Hotărârea conţine motive contradictorii, consideră recurenta care critică aprecierile instanţei cu privire la creanţă, cât şi interpretarea eronată a noţiunii de patrimoniu din perspectiva Legii nr. 85/2014, încadrând acest motiv în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recursul este nefondat pentru considerentele următoare.

Referitor la primul motiv de recurs, susţinerile recurentei nu pot fi reţinute.

Se invocă încălcarea principiului disponibilităţii prin aceea că instanţa de apel a recalificat raportul contractual dintre părţi, deşi nu a fost învestită în acest sens.

Criticile sunt nefondate având în vedere că instanţa de apel a răspuns motivelor de apel formulate de către pârâtă, motive care vizau calificarea dreptului de creanţă care izvora din acordul de transfer încheiat de către cele două părţi.

Instanţa de apel încercând să răspundă criticilor formulate foloseşte o argumentaţie preponderent teoretică, ceea ce îngreunează uşor înţelegerea raţionamentului logico-juridic avut în vedere, însă fără a se încălca principiul disponibilităţii.

Pornind de la petitele cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost stabilite de însăşi recurenta reclamantă, având în vedere clauzele acordului de transfer încheiat înregistrat sub nr. x din 28 iunie 2013, acord care a reprezentat izvorul pretinsei creanţe, instanţa de apel a calificat corect aceste raporturi contractuale considerând că sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. civ. intrat în vigoare la 1 noiembrie 2011.

Instanţa de apel reţine, în esenţă, că cedenta B. nu avea la data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea A. S.A. (11 iunie 2014) o creanţă asupra averii acesteia şi că aceasta nu trebuia să se înscrie la masa credală cu suma de 270.000 euro, astfel că nici sancţiunea decăderii prevăzută de art. 76 din Legea nr. 85/2006 nu a operat în privinţa drepturilor acesteia câtă vreme transferul jucătorului de fotbal şi încasarea indemnizaţiei de transfer au avut loc ulterior încheierii procedurii insolvenţei (prin sentinţa nr. 7211 din 23 septembrie 2015).

Ca atare, nu se poate vorbi despre o încălcare a vreunei reguli de procedură, respectiv încălcarea principiului disponibilităţii, astfel încât să poată fi reţinut acest motiv de casare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prin care se critică aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a unor Regulamente interne şi internaţionale aplicabile în materia transferului jucătorilor de fotbal, Înalta Curte constată că a fost invocat formal, hotărârea instanţei de apel nefiind întemeiată pe aceste dispoziţii, cum de altfel niciuna dintre părţi nu a invocat pe parcursul litigiului aplicabilitatea vreuneia dintre aceste norme. Recurenta invocă pentru prima dată în recurs faptul că nu au fost respectate aceste norme de drept material.

Reţinem în acest sens că potrivit art. 488 alin. (2) motivele de casare nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului (...), ceea ce în speţă nu poate fi reţinut.

Formal este invocat şi cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta nearătând în niciun fel la ce se referă contradictorialitatea motivării, care sunt acele argumente străine de natura cauzei, astfel încât nici acest motiv nu poate fi reţinut.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea cheltuielilor de transport efectuate, potrivit dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 676/A din 24 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 404 RON către intimata-pârâtă S.C. B. S.A., prin Lichidator judiciar C.., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.