RCA insurance late-payment penalties: start date for penalties when damages are judicially determined vs. amicable settlement

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 03 martie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON de la data plăţii pentru suma de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale ca urmare a evenimentului rutier ce a avut loc la data de 22.04.2014, a sumei de 616 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale; la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, raportate la suma datorată, de la data de 16.02.2015 (data expirării termenului legal de 10 zile) şi până la executarea efectivă a obligaţiei de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 489 din 18 septembrie 2015, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1758 din 8 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A şi intervenientul forţat C.. Pârâta B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 616 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, cu titlul de daune morale, precum şi la plata unor penalităţi de întârziere de 0,2% pe fiecare zi de întârziere calculate asupra sumelor de 616 RON şi 100.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, începând cu data de 16 februarie 2015 şi până la data plăţii efective. Pârâta B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului suma de 9.066,26 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 573 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1758 din 8 noiembrie 2017, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în parte cererea şi a fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantului C. suma de 40.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale. Au fost păstrate dispoziţiile privind daunele materiale şi penalităţile de întârziere. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 5.665 RON, cheltuieli de judecată la fond.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

Un prim motiv de recurs invocat în susţinerea cererii de recurs de recurentul-reclamant vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentului-reclamant, deşi instanţa de apel a verificat şi a cenzurat întinderea daunelor morale acordate de către prima instanţă, nu a analizat sentinţa apelată prin prisma aplicării caracterului de sancţiune a nerespectării de către asigurător a termenului de 3 luni. Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu a verificat, în speţă, modul în care prima instanţă a făcut aplicarea unor norme de drept material, respectiv a art. 36 alin. (1)-(2) din Norme, respectiv, nu a învederat de ce interpretarea dată de prima instanţă efectului respectivelor norme ar fi eronată/nelegală.

Potrivit recurentului-reclamant, în măsura în care un atare caracter de sancţiune ar fi reţinut, efectul este tocmai acela că instanţa de judecată nu mai e chemată - şi nici măcar îndrituită - să facă o apreciere proprie a cuantumului daunelor morale, condiţiile de aplicare a unei sancţiuni civile fiind diferite de cele ale atragerii răspunderii civile.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36 alin. (1)-(2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate că instanţa de apel nu s-a pronunţat expres asupra aplicabilităţii normelor arătate, recurentul-reclamant consideră că, în mod necesar, soluţia pronunţată a modificat sentinţa şi sub acest aspect.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, în analiza făcută penalităţilor de întârziere, a concluzionat în mod corect că societatea de asigurare a încălcat obligaţia de a oferi un răspuns motivat în termenul impus de lege, dând dovadă de pasivitate. Or, plecând de la această premisă fundamentală, a existenţei conduitei pasive ilicite a pârâtei, devine aplicabilă reglementarea de la alin. (2) al art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Recurentul-reclamant consideră că textul normativ obligă asigurătorul să rezolve în concret cererea de despăgubire în cel mult trei luni de la primirea acesteia şi că, în acele situaţii în care nu procedează ca atare, el este ţinut la plata pretenţiei, raţiunea fiind identică şi în ce priveşte cuantumul (odată ce obligaţia asigurătorului de a da o rezolvare subzistă şi în ipoteza în care el nu acceptă integral pretenţiile din cererea de despăgubire).

Cu alte cuvinte, textul instituie o adevărată prezumţie irefragabilă de achiesare a asigurătorului la pretenţiile persoanei vătămate în cazul în care el nu răspunde - în orice mod - acestor pretenţii în termenul de 3 luni.

Având în vedere aceste norme clare, recurentul-reclamant apreciază că debitul pretins prin acţiune este cert, lichid şi exigibil, fără a fi nevoie de alte argumente şi dovezi, şi fără a fi necesară o evaluare proprie a câtimii daunei morale din partea instanţei de judecată.

În acest context, recurentul-reclamant consideră că prezenta speţă nu se circumscrie ipotezelor prevăzute la art. 45 din Norme, în care despăgubirea se stabileşte doar pe cale judecătorească.

Astfel, în cadrul prezentului litigiu reclamantul trebuia numai să facă dovada că: sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale în persoana autorului; are calitatea de parte prejudiciată; a notificat asigurătorul pentru plata despăgubirii şi suma solicitată nu depăşeşte plafonul maxim prevăzut de normele incidente; asigurătorul nu a răspuns notificării în termenul de 3 luni (obligaţia lui fiind de a răspunde inclusiv atunci când acceptă o despăgubire parţială).

Potrivit recurentului-reclamant, toate aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă, art. 36 alin. (1)-(2) din Norme având, pe lângă rolul reparator, şi un rol punitiv, sancţionator la adresa acelor asigurători care nu răspund notificărilor în termenul de 3 luni.

Acest rol de pedeapsă civilă ce sancţionează lipsa culpabilă a răspunsului exclude regula ca suma notificată să corespundă prejudiciului efectiv încercat, doar despăgubirile civile fiind supuse respectivei reguli.

În opinia recurentului-reclamant, ignorarea completă de către instanţa de apel a normelor invocate înseamnă efectiv lipsirea lor de conţinut, de aplicabilitate şi de scop (disciplinarea asigurătorilor).

Recurentul-reclamant arată că aceste dispoziţii au fost adoptate în scopul implementării în dreptul intern a unor reglementari europene, făcând trimitere la art. 22 din Directiva 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel, la acordarea daunelor morale, a principiul legal constând în aceea că întinderea despăgubirii trebuie să fie echivalentă cu cea a daunei suferite (art. 1.385 alin. (1) C. civ.).

Recurentul-reclamant arată că, deşi situaţia de fapt a fost corect reţinută, suma acordată de prima instanţă de control judiciar cu titlu de despăgubiri morale nu reprezintă o reparaţie integrală a prejudiciului suferit, ci doar una parţială, sens în care decizia recurată apare ca fiind nelegală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă critică decizia cu privire la penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere, acordate începând cu data de 16.02.2015.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că s-a aflat în imposibilitatea transmiterii unei oferte, întrucât reclamantul, deşi i-au fost solicitate documentele necesare analizării dosarului, printre care şi certificatul medico-legal, nu s-a conformat acestei solicitări. Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că nu i se poate imputa o culpă şi nu poate şi obligată la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 16.02.2015.

Recurenta-pârâtă face trimitere la dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Ordinul 14/2011 al C.S.A., arătând că despăgubirea se plăteşte de asigurător în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurator, sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care trebuie să o plătească. Totodată, conform art. 37 din acelaşi Ordin, dacă asiguratorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36, sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurator, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 2.225 din C. civ., "Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin convenţia încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurator sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească".

Ca atare, având în vedere că despăgubirea a fost stabilită de către instanţa de judecată, aceasta devine certă, lichidă şi exigibilă de la data rămânerii definitive a hotărârii şi, doar de la acea dată, poate fi purtătoare de penalităţi.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 15 ianuarie 2020, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum şi faţă de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Deşi un prim motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 479 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul critică modul în care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1)-(2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Aceste critici sunt dezvoltate de către recurentul-reclamant şi în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, aceste critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi analizat recursul declarat de recurentul-reclamant.

Prima critică adusă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra încălcării prevederilor art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 care, în opinia recurentului, prevăd posibilitatea acordării necondiţionate a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire, dacă asigurătorul nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivarea acestei soluţii, în termenul de trei luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat.

Înalta Curte reţine că art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii solicitate, aşa cum susţine recurentul-reclamant, ci numai la plata despăgubirii. Or, art. 43 din Ordinul nr. C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menţionează doar două modalităţi de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 şi a Capitolul V din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancţionează asigurătorul pentru nerespectarea obligaţiei menţionate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiţionată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menţionată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A. şi cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Ca atare, nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire.

O astfel de sancţiune nu este reglementată nici în art. 22 al Directivei nr. 2009/103/CE care, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, nu prevede decât obligaţia statelor membre de a adopta dispoziţii care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluţionare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească şi sancţionând neîndeplinirea obligaţiei de a soluţiona cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalităţi de întârziere, conform art. 37 din Ordinul C.S.A., nu şi prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

O altă critică invocată de către recurentul-reclamant vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (1) C. civ., întinderea despăgubirii trebuind să fie echivalentă cu cea a daunei suferite.

Înalta Curte reţine că, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant reia aspectele de fapt reţinute, în opinia sa, în mod corect de instanţa de apel, arătând, însă, că suma acordată cu titlu de despăgubiri morale, nu reprezintă o reparaţie integrală a prejudiciului suferit, ci doar una parţială, motiv pentru care hotărârea este nelegală.

Reiese, aşadar, că, deşi recurentul-reclamant invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (1) C. civ., acesta nu expune argumente din care să reiasă nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva textului de lege invocat.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă vizează acordarea penalităţilor de întârziere de la data de 16.02.2015, susţinând că această dispoziţie a instanţei încalcă prevederile art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Ordinul 14/2011 al C.S.A, coroborat cu art. 2.225 C. civ.

Această critică se vădeşte a fi fondată, având în vedere următoarele considerente:

Conform art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, despăgubirea se plăteşte de către asigurător în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este trebuie să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

Totodată, conform art. 37 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere"

În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurător RCA, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantului, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Aşa fiind, contrar considerentelor instanţei de apel, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Faţă de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ., se impune casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, care urmează să verifice modul de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie. Celelalte dispoziţii ale deciziei recurate vor fi păstrate.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 573 din 1 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă. Va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin S.C. B. S.A. SUCURSALA REGIONALĂ CLUJ, împotriva aceleiaşi decizii, va casa în parte decizia recurată în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, va menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 573 din 1 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin S.C. B. S.A. SUCURSALA REGIONALĂ CLUJ, împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.