CHF loan: abusiveness of management fee and currency risk clauses versus monetary nominalism and inapplicability of imprevidence

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14 iunie 2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. (actuala D. S.A.) şi E. şi au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare şi al clauzei de risc valutar, să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a contractului, să se dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 775 din 15 martie 2018, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2299/A din 13 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi arată că la art. 4.11 lit. b) din contract, intimata-pârâtă a prevăzut că reclamanţii se obligă să plătească un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului şi că, în raport de prevederile Legii nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE, această clauză este abuzivă.

Recurenţii-reclamanţi arată că poate fi reţinut caracterul negociat al clauzei, nefiind în postura de a analiza în mod efectiv oferta de credit şi de a negocia în niciun mod clauza, fiind obligaţi să semneze contractul, ce conţine clauze standard, deja prestabilite, astfel cum este clauza arătată mai sus.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, posibilitatea efectivă de negociere nu se poate raporta nici la nivelul de pregătire al consumatorului şi nici la vreo opţiune de a alege o unitate bancară sau alta, ci doar la posibilitatea reală şi efectivă de negociere a clauzelor contractuale, de a influenţa în mod clar cuprinsul contractului, aceştia având posibilitatea doar de a renunţa la produsele sau serviciile respective.

Recurenţii-reclamanţi arată, de asemenea, că dispoziţia contractuală conţinută la art. 4.11 lit. b) din contract nu cuprinde valoarea la care urmează să se aplice procentul de 0,10 %, precizându-se doar că se aplică la "soldul creditului" (procent care a fost modificat prin actul adiţional nr. x din data de 08.09.2011 de 0,06%).

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, clauza are un caracter lacunar, neinteligibil, existând în mod clar un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, la momentul încheierii contractului, ţinând cont că prin plata acestui comision, reclamanţii au obligaţia să achite sume de bani în mod continuu, pentru care nu există o contraprestaţie din partea intimatei-pârâte C. S.A.

Apreciază că acest comision reprezintă o sarcină mai mult decât împovărătoare, excesivă şi că nu se poate admite că scopul perceperii acestuia este de plată a monitorizării, gestionarii riscurilor de credit, deoarece acesta s-ar transforma în comision de risc.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi apreciază că şi clauza referitoare la comisionul de risc valutar este abuzivă, moneda CHF fiind impusă de bancă.

Recurenţii-reclamanţi susţin, de asemenea, că şi-au asumat obligaţia de a returna creditul la termenele şi în cuantumul din contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF-leu din perioada anului 2007, iar evoluţia ulterioară a francului elveţian a produs un dezechilibru major cu privire la prestaţiile reciproce ale părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Arată totodată, recurenţii-reclamanţi, că intimata-pârâtă nu a respectat obligaţiile de informare a clientului, deşi avea obligaţia de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină, precum şi de a furniza informaţiile legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În ceea ce priveşte dezechilibrul major, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor lor şi că, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate de părţi, au un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorului a contractului de credit, aceştia exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără să aibă posibilitatea de a influenţa natura lor.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la data încheierii contractului, calcularea ratelor şi plata lor la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanţi.

În raport de dispoziţiile art. 966-970 C. civ. de la 1864, recurenţii-reclamanţi apreciază că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţionala apare ca o soluţie justă şi echitabilă şi că, având în vedere că s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului, iar efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, este necesară revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, în sensul că încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii se realizează numai în moneda naţională, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 şi că instanţa nu a avut în vedere aplicarea în mod corect a acestor dispoziţii.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că teoria impreviziunii este aplicabilă contractelor încheiate sub imperiul vechiul C. civ. şi că principiul nominalismului monetar nu poate împiedica aplicarea teoriei impreviziunii atâta vreme cât ne aflăm în faţa unui risc supraadăugat şi imposibil de prefigurat de către părţi la momentul încheierii contractului, principiu la care face referire Curtea Constituţională în decizia nr. 623/2016.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, în măsura în care, pe parcursul executării contractului intervine o situaţie imprevizibilă, situaţie pe care părţile nu au cunoscut-o şi nu au putut să o prevadă la momentul încheierii contractului, însă părţile nu doresc să îşi încalce obligaţiile care le revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului, poate fi aplicată teoria impreviziunii.

Recurenţii-reclamanţi susţin că aprecierea monedei străine de aproape 100% a determinat perturbarea gravă a echilibrului contraprestaţiilor, previzibilitatea contractului raportat la drepturile şi obligaţiile prevăzute în sarcina părţilor contractante şi cunoscute la momentul încheierii contractului, iar pentru aceştia contractul a devenit excesiv de împovărător, fiind invocată, în acest sens. decizia nr. 62/2017, pronunţată de Curtea Constituţională.

În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum şi faţă de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în şedinţă publică pentru termenul din 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenţi în memoriul de recurs, care vizează lipsa negocierii contractului nu pot face obiectul analizei, de vreme ce curtea de apel a reţinut că, în cauză, prima instanţă a apreciat în mod corect că prima condiţie - inexistenţa negocierii este îndeplinită în privinţa clauzelor contestate, iar cum acest aspect nu a fost contestat de pârâtă, această concluzie se impune atât părţilor cât şi instanţei de control judiciar, astfel că, în apel, nu au mai fost analizate susţinerile apelanţilor-reclamanţi referitoare la lipsa negocierii clauzei care cuprindea obligaţia de plată a comisionului de administrare şi a celei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a rambursa ratele lunare în valuta în care s-a acordat creditul.

Criticile referitoare la comisionul de administrare nu pot fi reţinute.

Analizând critica invocată de recurenţii-reclamanţi, aşa cum judicios a reţinut instanţa de apel, banca efectuează operaţiuni de cont bancar, în scopul utilizării şi rambursării creditului.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a contului de credit.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator. Mai mult decât atât, clauza contractuală - art. 4.11 lit. b) din contract conţine modalitatea de calcul a acestui comision.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

O altă critică invocată de către recurenţii-reclamanţi vizează clauza de risc valutar, invocându-se, pe de o parte contextul istoric care a determinat recurenţii-reclamanţi să opteze pentru un credit în franci elveţieni, iar pe de altă parte, încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, precum şi lipsa negocierii clauzelor contractuale.

Faţă de argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că aspectele ce vizează situaţia de fapt nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, iar cele referitoare la existenţa dezechilibrului şi a relei credinţe a băncii, la încălcarea obligaţiei de informare, nu au fost analizate de curtea de apel, care în mod judicios a reţinut că art. 5.1 din contract transpune, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la1864.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Înalta Curte va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii şi la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, unde era reglementată clauza de hardship, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Curtea a mai reţinut că în determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie să se ţină seama de ideea de risc a contractului; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de către cele două părţi ale contractului şi unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul in concreto al previzionării de către niciuna dintre părţi şi care ţine de intervenirea unor elemente care nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a apreciat că din modalitatea de formulare a cererii rezultă că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2299/A din 13 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2299/A din 13 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.