Bank's appeal upheld and case remanded for new hearing over flawed reasoning on abusive fee and rate clauses

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 12 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând:

1) adaptarea şi modificarea contractului de credit nr. x din 22.05.2008, precum şi a actului adiţional din 19.10.2012, constând în diminuarea corespunzătoare a soldului creditului şi stabilirea achitării ratelor creditului în RON, la cursul de schimb din data de 05.06.2008 (1 CHF = 2,2396 RON) - data tragerii creditelor refinanţate, în condiţiile alin. (2) şi (3) ale art. 1.271 din noul C. civ., având în vedere situaţia de impreviziune şi ţinând cont de caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar;

2) constatarea caracterului abuziv, a nulităţii absolute şi eliminarea clauzelor privind dobândă contractuală, prevăzute la art. 3.1, 3.2, 3.3, 3.4, 3.7 din contractul de credit nr. x/22.05.2008, art. 2, 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 2.8 din actul adiţional/10.08.2009, art. 2, 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.4.1, 2.6 din actul adiţional/28.10.2010 şi art. 2.1, 2.2, 2.3, 2.4, 2.5, 5.5 din actul adiţional/19.10.2012.

Stabilirea dobânzii contractuale, pe toată perioada de derulare a contractului de credit, în conformitate cu art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010, prin raportare la următoarea formulă de dobândă: 2,61%, în condiţiile în care dobânda iniţială a fost stabilită la 5,5%, iar indicele LIBOR CHF la 6 luni de la data încheierii contractului (mai 2008) era de 2,89% (5,5% - 2,89% =2,61%);

3) constatarea caracterului abuziv, a nulităţii absolute şi eliminarea clauzelor privind dobândă contractuală penalizatoare/comision restanţă, prevăzute la art. 3.11 din contractul de credit nr. x/22.05.2008, art. 2.11 din actul adiţional/10.08.2009, art. 2.10 actul adiţional/28.10.2010 şi art. 2.6 din actul adiţional/19.10.2012;

4) constatarea caracterului abuziv, a nulităţii absolute şi eliminarea din contractul de credit a clauzei privind comisionul de procesare în cuantum de 7.257,16 CHF, prevăzută la art. 3.12 din contractul de credit nr. x/22.05.2008;

5) constatarea caracterului abuziv, a nulităţii absolute şi eliminarea clauzei privind comisionul de administrare de 0,15%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului, prevăzută la art. 3.14 din contractul de credit nr. x/22.05.2008;

6) constatarea caracterului abuziv, a nulităţii absolute şi eliminarea clauzei privind modificarea valorii ratelor de credit şi valoarea ratei dobânzii curente în mod unilateral de către bancă, prevăzută la art. 11.4 din contractul de credit nr. x/22.05.2008;

7) restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive sus-menţionate, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective, în cuantum provizoriu de 30.302,27 CHF (122.639,35 RON, la cursul B.N.R. din 11.05.2016, 1 CHF = 4,0472 RON) + 61.554,09 RON = 184.193,44 RON, reprezentând:

- diferenţa între dobânda contractuală efectiv achitată de reclamanţi şi dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei mai sus menţionate + dobânda penalizatoare, în cuantum de 17.001,03 CHF, aferentă perioadei august 2008 - septembrie 2012 şi 61.554,09 RON, aferentă perioadei octombrie 2012 - februarie 2014;

- contravaloarea comisionului de administrare aferent perioadei iulie 2008 - iunie 2009, în cuantum de 6.044,08 CHF;

- contravaloarea comisionului de procesare, achitat la 22.05.2008, în cuantum de 7.257,16 CHF;

8) obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să reflecte conţinutul convenţiei de credit după eliminarea tuturor clauzelor abuzive invocate la punctele 2-6 şi după adaptarea şi modificarea corespunzătoare a contractului conform punctului 1;

9) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5244 din 13 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, cererea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 5244 din 13 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

A fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind comisioanele de procesare şi de administrare, precum şi a clauzei privind modificarea dobânzii curente, în mod unilateral de către bancă; a fost obligată banca la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare şi de procesare, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data plăţii comisionului până la restituirea efectivă. A fost respinsă cererea în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, dar şi motive străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că, pe de o parte, că instanţa de apel a arătat în motivarea hotărârii că nu a avut de analizat preţul creditului, astfel cum a fost agreat de părţi şi nu se substituie acestora, că Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii prevede două excepţii privind aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi că această apreciere nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Potrivit recurentei-pârâte, în contrazicând aceste argumente, instanţa de apel a arătat că achitarea unui comision lunar cu o valoare deloc neglijabilă în raport de costurile creditului creează o sarcină în plus în detrimentul consumatorului, şi astfel, un dezechilibru semnificativ.

Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de control judiciar face aprecieri asupra cuantumului comisionului de administrare, reţinând că ar fi îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ tocmai prin raportare la preţul contractului de credit, deşi arată că nu a avut de analizat preţul creditului şi a făcut trimitere la excepţiile de la controlul caracterului abuziv stabilite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, în cuprinsul hotărârii, instanţa de apel a constatat (pagina 13) că o anumită clauză - art. 3 lit. d) din Condiţii speciale - îi permite uneia din părţi să modifice în tot obiectul unei obligaţii, motiv străin de natura cauzei, ceea ce atrage de asemenea, incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că prin decizia recurată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind modificarea dobânzii curente în mod unilateral de către bancă, fără ca în cuprinsul hotărârii să se indice care este această clauză.

De asemenea, instanţa de apel nu a indicat nici care este clauza care ar consacra o stare de inferioritate a consumatorilor, nici care este modificarea marjei dobânzii la care se referă, nu motivează dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este îndeplinită condiţia relei credinţe a băncii.

Recurenta-pârâtă invocă şi incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a considerat a fi îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ, deşi legea nu prevede nimic în sensul justificării oferite de instanţă, iar jurisprudenţa C.J.U.E. statuează cu totul alte criterii decât cele reţinute în decizia recurată. De asemenea, instanţa de apel nu a analizat cea de-a treia condiţie cumulativă de la art. 4 alin. (1), şi anume reaua-credinţă.

Potrivit recurentei-pârâte, condiţia dezechilibrului semnificativ a fost analizată în cauza Constructors Principado S.A., C-226/12, stabilindu-se de către instanţa de la Luxembourg că, în scopul aprecierii existenţei eventuale a unui dezechilibru semnificativ, trebuie să se ţină seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului, raportat la toate circumstanţele care au însoţit încheierea acestui contract, precum şi la toate celelalte clauze ale acestuia.

S-a mai reţinut, în aceeaşi cauză, că dezechilibrul semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Totodată, în cauza Mohamad Aziz, C-415/11, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în opinia recurentei-pârâte, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ.

Trebuie observat că, prin art. 3.12 din contractul de credit, s-a stabilit că, pentru procesarea cererii de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a), b), c), d), f), comision care se plăteşte integral, la data tragerii creditului.

În opinia recurentei-pârâte, prin clauza referitoare la comisionul de procesare, nu a fost afectată situaţia juridică a intimaţilor-reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional. În acest sens, precizează că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, exprimarea clauzei s-a făcut într-un mod clar şi inteligibil, împrumutatului nefiindu-i ascunsă inserarea sa în contractul de credit. Suma reprezintă echivalentul unor servicii prestate, a fost clar determinată în contract: la art. 3.12 sub forma unui procent, iar la art. 1.1 lit. b) în sumă exactă.

În opinia recurentei-pârâte, însăşi denumirea comisionului relevă fără echivoc raţiunea perceperii, într-un limbaj accesibil oricărui consumator mediu, respectiv activitatea de procesare a creditului, nefiind însă necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, condiţie pe care nici Legea nr. 193/2000 art. 4 nu o prevede, nici legislaţia ulterioară - în speţă O.U.G. nr. 50/2010 - nu a stipulat-o. Aşa cum rezultă din chiar denumirea sa, comisionul de procesare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, adică pentru tot ce presupune verificarea condiţiilor pe care le îndeplineşte solicitantul în funcţie de tipul de credit pentru care optează.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că prin art. 3.14 din contractul de credit s-a stabilit că "Pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare".

Valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul şi scadenţa au fost stipulate clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă din cuprinsul art. 3.12 din contractul de credit şi din denumirea sa.

În plus, intimaţii-reclamanţi au primit şi graficul de rambursare a creditului, în cuprinsul căruia comisionul a fost evidenţiat distinct, valoarea acestuia fiind determinată lunar, având un cuantum descrescător pe durata creditului, fiind astfel aplicabil la soldul creditului.

Aşadar, rezultă, nu numai că, la momentul acordului de voinţă, intimaţilor-reclamanţi nu le-a fost ascunsă inserarea în cuprinsul convenţiei a comisionului de procesare şi a celui de administrare, dar şi faptul că banca a acţionat în sensul de a face aceste costuri transparente împrumutatului.

Referitor la contraprestaţia băncii pentru aceste comisioane, recurenta-pârâtă susţine că activitatea de întocmire şi procesare a unei cereri de creditare, de verificare a eligibilităţii unui client, precum şi operaţiunile specifice de urmărire/monitorizare a creditului, presupun anumite costuri, întrucât toate aceste activităţi presupun antrenarea unor resurse umane şi materiale.

Potrivit recurentei-pârâte, condiţia dezechilibrului nu se referă la detalierea motivaţiei perceperii sau în contraprestaţia efectuată de bancă, cum greşit justifica instanţa de apel existenţa unui dezechilibru.

Totodată, potrivit art. 1105 C. civ. de la 1864, cheltuielile ocazionate de efectuarea plăţii revin debitorului, în speţă împrumutatului (contractul de împrumut fiind un contract unilateral).

Cu privire la buna-credinţă a băncii, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a omis să analizeze această condiţie cumulativă prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi că buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită în condiţiile art. 1169 C. civ. de la 1864.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de procesarea cererilor de credit şi de administrarea creditelor. În consecinţă, nu se poate considera că este îndeplinită condiţia relei-credinţe prin inserarea clauzei referitoare la comisionul de procesare şi a clauzei referitoare la comisionul de administrare.

În opinia recurentei-pârâte, este nelegală şi soluţia adoptată de instanţa de apel cu privire la restituirea contravalorii comisionului de procesare şi a comisionului de administrare cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor comisioane şi până la data restituirii efective către reclamanţi, aceasta fiind consecinţa constatării în mod nelegal a caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de administrare şi comisionul de procesare.

În subsidiar, recurenta-pârâtă arată că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viilor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 15 ianuarie 2020, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum şi faţă de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 şi C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare.

Dincolo de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale permite uneia dintre părţi să modifice în tot obiectul unei obligaţii, deşi nu fost invocat caracterul abuziv al acestei clauze, fiind motive străine de natura cauzei .

Totodată, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, fără a indica, în concret clauza contractuală la care face referire, aspect care face imposibil controlul judiciar în calea de atac.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, cerinţă care nu este îndeplinită în cauză.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte va reţine caracterul fondat şi în ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanţa de apel a efectuat o analiză greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, analiza instanţei rezumându-se la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de procesare şi a celui de administrare, nu sunt definite în cuprinsul contractului, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că nu rezultă prestaţia concretă prestată de bancă pentru perceperea acestor comisioane.

Totodată, instanţa de apel a omis să analizeze cerinţa bunei-credinţe.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, Înalta Curte reţine şi că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, generat de costurile suportate de către reclamanţi cu cele două comisioane este greşită, având în vedere că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerinţele de preţ şi de plată, în contrapartidă cu produsele şi serviciile oferite în schimb.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor din art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor din art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare credit.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 513 din 7 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.