Banking commissions and interest rate clauses in consumer credit: abuse presumption and significance of individual negotiation

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 06 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (actuala D. S.A.), au solicitat instanţei să dispună:

1. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1, 3.3, 3.4 din contractul de credit nr. x din 14.08.2008, referitoare la rata dobânzii şi comisioanele bancare, respectiv comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare;

2. restituirea tuturor sumelor ce excedează unei dobânzi calculate şi datorate în mod legal şi percepute de către pârâtă în baza clauzelor abuzive, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente;

3. restituirea tuturor sumelor percepute în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, sau fără temei legal, cu titlu de comision de administrare, comision de acordare credit, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente;

4. obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit şi refacerea graficelor de rambursare raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, respectiv 14.08.2008 şi a indicelui de referinţă X-BOR la 6 luni, actualizat periodic;

5. refacerea planului de rambursare a creditului la dobânda luând în considerare valoare indicilor X-BOR - USD şi marja fixă de la momentul încheierii contractului;

6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 698 din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea de majorare onorariu expert formulată de expert tehnic judiciar E., cu suma de 1.500 RON, în sarcina reclamanţilor. A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., constatându-se nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x din 14.08.2008 cuprinse în art. 3.1 cu privire la sintagma "Banca îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii în condiţiile unei modificări semnificative a condiţiilor de piaţă. Modificare semnificativă este acea modificare în care rata dobânzii de finanţare de pe piaţa monetară definită ca X-BOR la 6 luni + costul rezervei minime obligatorii înregistrează o modificare mai mare sau egală decât 1,5% între oricare două perioade succesive de modificare a ratei dobânzi, unde XBOR reprezintă oricare dintre ratele de referinţă EURIBOR, LIBOR sau ROBOR, rotunjită la a 2-a zecimală, în funcţie de valuta în care a fost acordată facilitatea de credit", art. 3.3 referitor la comisionul de acordare şi art. 3.4 referitor la comisionul de administrare, fiind obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat de către aceştia cu titlu de dobândă, comision de acordare şi comision de administrare, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, a dobânzii legale aferente calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii efective a acestui debit şi a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, respingându-se celelalte cereri ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 1664 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 698 din 28 februarie 2017. A fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat. A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca nefondată. A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000.

Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa trebuia să aibă în vedere că la momentul 2010, moment în care a intervenit obligaţia băncii de a intra în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 - care prevăd obligaţia ca dobânda să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR X-BOR/rata dobânzii de referinţă a B.N.R., în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, banca a comis un nou abuz.

Conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, în contracte trebuia să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că banca a procedat la majorarea unilaterală a dobânzii aplicabile, deşi nicăieri în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010 nu se permite majorarea dobânzii aplicabile - şi nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile.

Relativ la comisionul de administrare şi la comisionul de acordare, recurenţii-reclamanţi susţin că, în mod corect, instanţa sesizată iniţial a constatat că banca nu a răsturnat prezumţia relativă de nenegociere a clauzelor contractuale presupuse ca fiind abuzive, fiind astfel în prezenţa unor clauze standard, preformulate, stipulate în mod obişnuit în contractele de credit încheiate cu societatea bancară în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. În mod greşit, însă, instanţa fondului a apreciat că aceste comisioane reglementează preţul unor servicii prestate de bancă şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligaţia de plată a unui comision de administrare şi a unui comision de acordare nu au fost negociate cu consumatorul. Banca nu a făcut dovada faptului că au fost negociate clauzele contractuale solicitate a fi declarate abuzive sau că reclamanţii au avut posibilitatea efectivă de negociere.

Recurenţii-reclamanţi susţin că alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienţilor în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., "libertatea de voinţă" a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul (sau actul adiţional) pe care l-a ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de bancă.

Totodată, recurenţii-reclamanţi invocă şi că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare şi acordare sunt lipsite de cauză juridică.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, aceste comisioane trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului, precum şi la serviciile efectiv prestate de către bancă şi care ar putea justifica perceperea lor.

Reclamantul s-a aflat la semnarea convenţiei iniţiale de credit într-o situaţie juridică mai puţin avantajoasă în raport cu banca, libertatea de voinţă limitându-se la a accepta în bloc clauzele contractuale şi de a adera la conţinutul lor în forma prezentată de bancă, creându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Recurenţii-reclamanţi arată, de asemenea, că actul juridic supus analizei prezintă caracterul unui contract standard, preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.

Pe de altă parte, nu poate fi interpretată drept o dovadă a negocierii împrejurarea că între părţi a intervenit ulterior încheierii contractului un act adiţional, caracterul abuziv fiind cercetat numai pe baza situaţiei existente la data încheierii contractului.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că necesitatea asigurării protecţiei consumatorului are la bază plasarea acestuia pe o poziţie de inferioritate în raport cu comerciantul, atât sub aspectul puterii de negociere, cât şi al nivelului de informare. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conţinut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esenţial este ca prin acest mecanism să fie acordată posibilitatea consumatorului de a înţelege, negocia şi accepta conţinutul acestora.

În plus, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice ce rezultă din contract în ceea ce-l priveşte.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de acordare, având în vedere caracterul abuziv şi lovit de nulitate absolută al clauzelor ce permite perceperea lor, inserată atât în cuprinsul convenţiei iniţiale de credit, cât şi în cuprinsul actului adiţional, se impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestora.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum şi faţă de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la dobândă nu pot fi reţinute.

Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi nu expun nicio critică de nelegalitate a hotărârii recurate, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat clauza contractuală conţinută în art. 3.1 din contractul de credit exclusiv în raport de dispoziţiile Legii nr. 93/2000, iar argumentele recurenţilor-reclamanţi sunt întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Nici criticile referitoare la comisionul de acordare şi administrare nu pot fi reţinute.

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa cauzei, determinată de lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare şi administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare şi administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în speţă.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că aceste comisioane nu au caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Înalta Curte reţine totodată că, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat şi motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au adus niciun argument de nelegalitate care să se circumscrie acestui motiv de recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 1664 din 17 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 1664 din 17 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.