Abusiveness of administrative fees and currency risk clauses in consumer credit contracts; requirement of individual negotiation and significant imbalance under consumer protection law.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 17 iulie 2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâta E. MEMBRĂ A F., solicitând:

1. constatarea existenţei clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate cu pârâta, faţă de modificarea unilaterală a dobânzii;

2. constatarea îmbogăţirii fără just temei a pârâtei prin majorarea unilaterală a dobânzii contractuale şi perceperea comisionului de administrare;

3. restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de diferenţă de dobândă/rate de credit/comision de administrare încasate, fără temei legal;

4. constatarea clauzelor abuzive din actele adiţionale încheiate ulterior, conform cărora se modifica marja băncii de la 4,85% la 7,25%, anularea acestora şi stabilizarea marjei de la data încheierii contractului;

5. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

6. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

7. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3973 din 23 martie 2015, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1088 din 22 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 2071 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1088 din 22 februarie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. MEMBRĂ A F., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs.

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă faptul că hotărârea este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, respectiv că instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile situaţiei de fapt, însă le-a aplicat greşit.

Astfel, relativ la dobândă, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi că acţiunea priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate clementele componente a acesteia.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, contrar susţinerilor pârâtei, modificarea clauzei referitoare la dobânda curentă în sensul respectării prevederilor legale nu reprezintă o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, ci este unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părţi, libertatea contractuală neputând fi exercitată decât în limitele prevăzute de legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor, legislaţie edictată în scopul de a restabili echilibrul contractual între părţile aflate pe poziţii inegale.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale referitoare la dobânda curentă, recurenţii-reclamanţi solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumelor de bani achitate în baza acestor clauze abuzive.

Recurenţii-reclamanţi arată că o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, se produc anumite consecinţe.

Convenţiile de credit încheiate reprezintă contracte de adeziune, toate clauzele cuprinse în acestea fiind prestabilite de bancă, recurenţii-reclamanţi invocând faptul că nu au avut posibilitatea de a negocia nici o clauză din convenţia de credit, întregul act juridic fiindu-le impus de către bancă, astfel că ulterior, obligaţia de plată a devenit excesiv de oneroasă, cu atât mai mult cu cât moneda creditului a devenit instabilă.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că, pe toată perioada desfăşurării contractului de credit, de la semnare şi până în prezent, banca a modificat unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credinţe şi prevederilor legale.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, arătând că s-au aflat într-o situaţie juridică mai puţin avantajoasă în raport cu banca, libertatea lor de voinţă limitându-se la a accepta în bloc clauzele contractuale şi la a adera la conţinutul lor în forma prezentată de bancă, creându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual evident între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Recurenţii-reclamanţi susţin că intimata-pârâtă le-a impus moneda de creditare, susţinând că aceasta este extrem de stabilă, deşi, în calitatea ei de profesionist trebuia ca, în mod obiectiv, să prezinte riscurile unui astfel de contract şi nu să îi inducă în eroare prin prezentarea monedei de creditare ca fiind una care nu comportă riscuri şi este în afara oricărui pericol de devalorizare.

Consideră că o dovadă pentru cele afirmate o reprezintă chiar lipsa din contract a unei clauze care să reglementeze reevaluarea costurilor în situaţia ipotetică de devalorizare a monedei, rezultând că banca a avut în vedere o posibilă devalorizare a monedei.

Recurenţii-reclamanţi arată că nu au fost în niciun fel informaţi în cadrul negocierilor contractului că în viitor, cost creditului poate creşte foarte mult, inexistenţa informării fiind evidentă prin faptul că banca - profesionist - nu a adus la cunoştinţa reclamanţilor cursul valutar pe perioadele anterioare contractării creditului, intimata-pârâtă având cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei instabil.

Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că, luând în considerare prevederile anexei nr. 2, în care sunt indicate categoriile de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută cu alţi rezidenţi, achitarea ratelor lunare în baza unui contract de credit nu se încadrează în niciuna din situaţiile vizate, astfel că plata acestor rate se impune a fi făcută exclusiv în moneda naţională.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, recurenţii-reclamaţi susţin că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Arată, astfel, că dispoziţiile contractuale prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligaţia de plată a unui comision de administrare nu au fost negociate cu consumatorul, intimata-pârâtă nefăcând nicio dovadă în acest sens. Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienţilor.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului de administrare sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision.

Recurenţii-reclamanţi susţin că s-au aflat, de la semnarea convenţiei iniţiale de credit, într-o situaţie juridică mai puţin avantajoasă în raport cu banca, convenţia de credit supusă analizei prezentând caracterul unui contract standard, preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile unui contract de adeziune. Pe de altă parte, potrivit recurenţilor-reclamanţi, nu poate fi interpretată drept dovadă a negocierii împrejurarea că între părţi a intervenit, ulterior încheierii contractului, un act adiţional.

Necesitatea asigurării protecţiei consumatorului are la bază plasarea acestuia pe o poziţie de inferioritate în raport cu comerciantul, atât sub aspectul puterii de negociere, cât şi al nivelului de informare. Această situaţie îi pune în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant, fără a avea posibilitatea efectivă de a influenţa conţinutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conţinut fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esenţial este ca, prin acest mecanism, să fie acordată posibilitatea consumatorului de a înţelege, negocia şi accepta conţinutul sau împrejurarea că o clauză contractuală ce prevede obligaţia de plată a unor sume de bani este impusă pe calea acordării unui credit, creează un dezechilibru semnificativ între cele două părţi contractante.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, consecinţa directă a neasigurării posibilităţii reale şi efective de negociere o reprezintă crearea unui dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, situaţie de natură a satisface exclusiv interesele unui singur contractant. În plus, articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia clauza contractuală trebuie redată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă nu numai că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţe economice ce rezultă din contract în ceea ce-l priveşte.

Referitor la restituirea sumelor reprezentând comisionul de administrare, având în considerare caracterul abuziv şi lovit de nulitate absolută al clauzei ce permite perceperea comisionului de administrare, inserată atât în cuprins convenţiei iniţiale de credit, cât şi în cuprinsul actului adiţional, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza acesteia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, precum şi faţă de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la dobândă, care vizează faptul că nu este prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente, astfel că pe toată perioada derulării contractului intimata-pârâtă a modificat unilateral procentul de dobândă, nu pot fi reţinute.

Prin actele adiţionale la contractele de credit nr. x/23.04.2008 şi respectiv nr. x/31.07.2008, încheiate în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, la art. 1.2.2.1 - "Dobânda curenta" (prevederile fiind identice în cele două acte adiţionale), s-au prevăzut următoarele:

"Rata dobânzii variabile, care se aplică la soldul creditului este compusă din indicele de Referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă Marja Băncii în cuantum de 7,255%. Rata Dobânzii variabile este revizuibilă şi se aplică din datele de 25 februarie, 25 mai, 25 august şi 25 noiembrie, în funcţie de Indicele de referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni (…)".

Totodată, având în vedere faptul că în apel criticile invocate de apelanţii-reclamanţi au vizat exclusiv modificarea dobânzii prin actele adiţionale încheiate în baza O.U.G. nr. 50/2010, mai exact modificarea marjei băncii care intră în compunerea dobânzii variabile, nefiind avută în vedere aşadar şi eventuala modificare a dobânzii aplicabile celor două credite pentru intervalul de la data contractării acestora până la momentul încheierii celor două acte adiţionale, argumentul recurenţilor-reclamanţi în sensul că de la momentul încheierii contractelor de credit banca a modificat unilateral procentul de dobândă, este invocat omisso medio.

Ca atare, având în vedere dispoziţiile contractuale, astfel cum au fost modificate potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, nu pot fi reţinute argumentele recurenţilor-reclamanţi în sensul că nu este prevăzută formula de calcul a dobânzii, nici că intimata-pârâtă a modificat unilateral procentul de dobândă, lipsind posibilitatea de a anticipa consecinţele juridice ale acestor modificări.

Înalta Curte reţine că argumentele expuse de către recurenţii-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar vizează exclusiv situaţia de fapt, respectiv momentul prealabil încheierii contractelor, lipsa de informare, lipsa negocierii. Aspectele de netemeinicie excedează controlului de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Nici criticile referitoare la comisionul de administrare nu pot fi reţinute.

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activităţi necesare derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2071 din 23 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2071 din 23 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.