Foreign-currency loan clauses reflecting statutory nominalism excluded from abusive clause review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 3 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi pârâta B. S.A. - SUCURSALA BRĂILA, a solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de risc valutar prevăzută în secţiunea 6 - Rambursarea - pct. 6.3 din contractul de credit încheiat şi eliminarea acesteia, stabilizarea cursului CHF-leu la momentul încheierii şi semnării contractului - 4.06.2007 - curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului (1 CHF=1,974 RON), denominarea în monedă naţională a plăţilor, respectiv individualizarea în RON a ratei lunare, prin conversia valutară a creditului făcută la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda exprimată în convenţie, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţă de curs valutar, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume de la data plăţii comisionului şi până la data achitării efective a acestuia, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 1.320 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat (art. 1.3 lit. a), obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent în RON în funcţie de cursul oficial leu-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, ce urmează să fie calculată de la data plăţii comisionului şi până la data achitării efective a acestuia, constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 2 din actul adiţional nr. x/5.10.2012, cu privire la achitarea unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat, în valoare de 30 Euro, obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic, în echivalent RON la cursul B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume.

Prin sentinţa civilă nr. 21297 din 12 noiembrie 2015, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016 la data de 6 ianuarie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1701 din 17 martie 2016, tribunalul a admis în parte cererea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de risc valutar prevăzute în secţiunea 6 - Rambursarea - pct. 6.3 din contractul de credit. A dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului - 4.06.2007 - curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. A dispus denominarea plăţilor în monedă naţională prin conversia valutară a creditului făcută la data semnării contractului. A obligat pârâta să plătească reclamantului sumele încasate cu titlu de diferenţă de curs valutar de la data plăţii acestora de către reclamant, în echivalent în RON la cursul de schimb al B.N.R. de la data plăţii efective, şi dobânda legală aferentă acestor sume de la data plăţii şi până la data achitării efective a acestora. A constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 1.3 lit. a) din contractul de credit). A obligat pârâta să plătească reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de acordare, în echivalent în RON la cursul de schimb al B.N.R. de la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plăţii comisionului de acordare şi până la data achitării efective a acestuia. A respins petitele privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 2 din actul adiţional nr. x/5.10.2012 şi obligarea pârâtelor la restituirea sumei încasate cu acest titlu şi a dobânzii legale aferente.

Prin decizia nr. 564 din 14 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantele-pârâte B. S.A. şi B. S.A. - SUCURSALA BRĂILA împotriva sentinţei civile nr. 1701 din 17 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată şi a fost respinsă cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiată. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A fost obligat intimatul-reclamant la plata sumei de 5.452,68 RON, cheltuieli de judecată în apel către apelantele-pârâte.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

În motivare, recurentul-reclamant arată că o primă critică de nelegalitate vizează faptul că instanţa de control a verificat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie doar sub un singur aspect, şi anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că instanţa nu a interpretat în litera legii principiul nominalismului monetar, oferind o interpretare plasată în afara sferei pe care a avut-o în vedere legiuitorul la redactarea prevederilor legale invocate, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar fiind fără echivoc, în acest sens pronunţându-se şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/2017 - pct. 37.

Aşadar, reiese că prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în cauză.

Acest text (art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13) se referă la clauze care sunt obligatorii conform unor legi speciale, clauze pe care părţile nu le pot evita.

Or, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezenţa unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin, 2 din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Recurentul-reclamant arată că principiul nominalismului, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1865, nu poate avea în vedere valutele cotate.

În opinia recurentului-reclamant, interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1865 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de specie aflată în curs este moneda naţională, adică leul românesc.

Ca atare, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare, prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv, concluzie confirmată şi de faptul că nominalismul din dreptul comun nu poate constitui un factor de imunitate care să oblitereze controlul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar astfel inserate în contractul încheiat cu consumatorul, iar excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 are în vedere ipoteza în care abuzul de putere economică al profesionistului este exclus pentru că, fiind vorba de o reglementare legală (fie ea chiar cu caracter supletiv, dar aplicabilă din oficiu în lipsa unei stipulaţii contrare), se prezumă că echilibrul preexistă.

Potrivit recurentului-reclamant, instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect riscul valutar îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme, excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Recurentul-reclamant arată, de asemenea, că din perspectiva Legii nr. 193/2000, criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: lipsa negocierii, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, toate celelalte circumstanţe relevante.

Potrivit recurentului-reclamant, instanţa avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, invocând în acest sens paragraful 37 din decizia dată speţa Andriciuc.

Recurentul-reclamant susţine că în materia dreptului consumului, obligaţia de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligaţiilor legale explicite, ca atare, părţile nu pot înlătura această obligaţie prin convenţia lor, iar obligaţia generală de bună-credinţă ţine de esenţa sistemului nostru de drept. Pe de altă parte, existenţa unei obligaţii generate de buna-credinţă contractuală a devenit un concept european.

Chiar dacă dacă s-ar aprecia faptul că dispoziţia contractuală de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce priveşte moneda de cont-valută, excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi reţinută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Pe de altă parte, art. 1578 C. civ. are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale preţioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreţionară.

Invocând hotărârea pronunţată în cauza Andriciu, recurentul-reclamant susţine că în concepţia C.J.U.E. o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat va fi considerată ca fiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil doar dacă a fost însoţită de o serie de explicaţii din partea profesionismului, în special cu privire la impactul pe care o depreciere semnificativă a monedei naţionale în faşa monedei creditului l-ar putea avea asupra nivelului obligaţiilor consumatorului.

Tocmai de aceea, arată recurentul-reclamant, trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii acestor condiţii, imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanţe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă şi conştientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist, aşa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis.

Consumatorul trebuie să cunoască şi să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată în care obţine veniturile curente, numai în aceste condiţii o clauză privind riscul valutar în ce priveşte moneda de plată ar putea fi calificată drept clară şi inteligibilă.

Recurentul-reclamant susţine, totodată, că banca, din postura profesionistului, trebuia să se manifeste cu loialitate şi prudenţă în etapa precontractuală, să evalueze cu intenţie dreaptă licita bonitate viitoare a clientului în cazul unei devalorizări importante ca amploare a monedei şi să ia măsuri active pentru asigurarea acestui risc.

Câtă vreme nu putem vorbi de risc natural asumat şi nici de un risc convenţional, care să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenţia judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui împrumut exprimat în moneda străină, dar deblocat în realitate în moneda naţională şi care trebuie rambursat exclusiv de consumator în moneda naţională, clauza contractuală care determină cursul de schimb care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale poate fi considerată că face parte din obiectul principal al contractului atunci când reiese cu claritate din acesta că respectiva clauză constituie un parametru esenţial al său.

În cazul în care, astfel cum pare a fi situaţia în cauza principală, banca nu pune la dispoziţia clientului un serviciu special, iar referirea la moneda străină nu constituie decât un etalon de valoare, atunci se va putea considera că această diferenţă dintre preţul de cumpărare şi preţul de vânzare ale monedei străine nu este o contraprestaţie adecvată şi poate fi examinat caracterul abuziv al clauzei contractuale corespunzătoare riscului valutar.

Recurentul-reclamant invocă şi faptul că avocatul general din cauza Kasler analizează şi condiţia exprimării clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil şi arată că se pot ridica întrebări cu privire la evaluarea de către consumatorii respectivi a consecinţelor economice exacte ale clauzei contractului de credit care se referă la preţul de cumpărare al valutei, asupra sumelor pe care va fi în definitiv obligat consumatorul să le plătească.

Prin urmare, recurentul-reclamant susţine că CHF este o monedă de cont în care se calculează valoarea prestaţiei, iar moneda de plată este leul românesc, în care se execută prestaţia, obligaţie fixată într-o monedă străină CHF, însă rambursarea creditului urmează să aibă loc în moneda românească.

Se impunea, pe cale de consecinţă, în opinia recurentului-reclamant, stipularea unei clauze de indexare monetare în contractele încheiate cu consumatorii, sub rezerva ca aceasta să aibă un conţinut transparent.

Riscul valutar nu este reglementat în concret în contract, iar băncii îi revenea obligaţia de a asigura o protecţie adecvată consumatorului.

În ceea ce priveşte clauza contractuală privind comisionul de acordare, recurentul-reclamant susţine că instanţa nu a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei de transparenţă.

Referitor la existenţa unei contraprestaţii specifice clauzelor contractuale având ca obiect comisionul de acordare este obligatoriu a fi calificată de către pârâta-intimată necesitatea perceperii prin arătarea contraprestaţiei.

Perceperea comisionului de acordare de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestaţie contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ. de la 1864.

Recurentul-reclamant arată că intimata-pârâtă a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului.

Un alt argument, în opinia recurentului-reclamant este reprezentat şi de faptul că acest comision nu este definit în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit.

Perceperea de către bancă a acestui comision doar pentru punerea la dispoziţie a creditului este, potrivit recurentului-reclamant, nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se derulează într-un cadru reglementat legal, pârâta fiind o instituţie financiară autorizată care desfăşoară cu titlu profesional activităţi ce constau în acordarea de credite în cont propriu.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurentul-reclamant susţine că este total disproporţionată faţă de complexitatea cauzei şi de prestaţia efectivă a pârâtelor, durata prezentului litigiu fiind una redusă, nu au fost administrate probatorii şi au fost acordate numai două termene de judecată.

Raportat la aceste considerente, recurentul-reclamant solicită instanţei de recurs să dispună diminuarea cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 martie 2020, Înalta Curte a fixat termen în complet de filtru la data de 29 aprilie 2020, punând în vedere părţilor să formuleze în scris puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020, precum şi faţă de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentul-reclamant în memoriul de recurs, care vizează obligaţia de informare, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurentului-reclamant referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva D. a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluţia fiind la adăpost de critică sub acest aspect.

Nici criticile referitoare la comisionul de acordare nu pot fi reţinute.

Analizând critica invocată de recurentul-reclamant, aşa cum judicios a reţinut instanţa de apel, pentru acordarea creditului (întocmirea dosarului de creditare), banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Ca atare, nu poate fi reţinută critica recurentului-reclamant în sensul că acest comision nu este definit expres în niciuna din clauzele contractului de credit.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere şi condiţiile echilibrului şi bunei-credinţe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, aşa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

De asemenea, Înalta Curte reţine, contrar susţinerii recurentului-reclamant, că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a analizat dacă, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 necesare pentru a se aprecia că o clauză este abuzivă, reţinând (şi argumentând pe larg) că pârâta chemată în judecată nu a făcut dovada negocierii, însă clauza privind comisionul de acordare are caracter clar şi inteligibil, neexistând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Criticile recurentului-reclamant care vizează cuantumul cheltuielilor de judecată nu pot face obiectul analizei în recurs, acestea reprezentând critici de netemeinicie şi nu de legalitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 564 din 14 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 564 din 14 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2020.