Currency risk clauses in consumer credit agreements: Exclusion from abusive clause review as transposition of mandatory monetary nominalism norms under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, la data de 19 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar, prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.2. din Contractul de credit nr. x/11.09.2008 Condiţii generale ale convenţiei, şi pe cale de consecinţă, eliminarea acestora; obligarea pârâtei la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului (2.2575 RON la 11.09.2008), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, şi pe cale de consecinţă, să convertească în RON creditul acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la momentul semnării contractului şi la restituirea sumelor de bani achitate cu acest titlu; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-a invocat Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

La data de 26 septembrie 2016, reclamantul A. a precizat acţiunea în sensul indicării valorii patrimoniale a litigiului la suma de 171.379 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1132 din 3 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1766 din 10 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. in contradictoriu cu pârâta B., ca nefondată.

Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, neexistând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc valutar este nefondată.

De asemenea, Tribunalul a apreciat că este nefondată şi cererea privind stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF- leu la cursul existent la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului având în vedere că fluctuaţia cursului valutar este o împrejurare previzibilă, reclamantul fiind în măsură să înţeleagă, la momentul încheierii contractului, consecinţele prevăzute de variaţia cursului, banca neavând deci obligaţia de informare prealabilă detaliată cu privire la acest aspect.

Instanţa a reţinut că nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii întrucât reclamantul şi-a asumat riscul fluctuaţiilor monedei CHF, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului. Modificarea circumstanţelor existente la data încheierii contractului - respectiv fluctuaţia monetară - a fost prevăzută în contract fiind deci asumat de către părţi riscul creşterii/scăderii sumelor de restituit.

Câtă vreme clauza referitoare la restituirea creditului în moneda CHF, nu are caracter abuziv conform Legii nr. 193/2000, instanţa nu poate dispune denominarea plăţilor în moneda naţională, conform solicitării reclamantului, întrucât aceasta ar presupune modificarea conţinutului contractului, ceea ce este interzis judecătorului, acesta neputând aduce modificări contractului peste voinţa părţilor, ci doar înlăturarea eventualelor clauze abuzive.

Împotriva sentinţei civile nr. 1766 din 10 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 423 din 22 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1766 din 10 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. S-a luat act că intimata şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Curtea a apreciat că, în lumina hotărârii CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc, analiza caracterului abuziv al clauzei privind îngheţarea cursului de schimb la momentul încheierii contractului nu este posibilă întrucât norma care instituie principiul nominalismul monetar este o normă supletivă, care este acoperită de excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13 prevede că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar în cel de-al treisprezecelea considerent al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui convenţii diferite a părţilor în această privinţă. În hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc, în paragraful 29, CJUE a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract.

În atare situaţie, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea, constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii, a reţinut că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

În consecinţă, instanţa nu a mai analizat criticile referitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate, deoarece, odată ce s-a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantului reclamant referitoare la faptul că dispoziţiile art. 4.2 din contract au caracter abuziv deoarece preved doar dreptul băncii nu şi obligaţia de a converti creditul în RON dacă cursul de schimb creşte cu mai mult de 10 % faţă de momentul acordării creditului, Curtea a apreciat că nu pot fi analizate câtă vreme acest motiv nu a fost invocat nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin motivele de apel, fiind invocat pentru prima dată cu ocazia dezbaterilor asupra apelului. Astfel, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate in motivarea apelului ori in întâmpinare.

Curtea a reţinut ca neîntemeiate şi capetele de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb la cursul din momentul încheierii contractului, denominarea în moneda naţională şi obligarea la plata dobânzii legale calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului, având în vedere că nu este abuzivă clauza contractuală inserată la art. 4.1 care prevede efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv CHF.

Instanţa de apel a apreciat că nu sunt aplicabile în speţă efectele teoriei impreviziunii, deoarece aceasta ar veni în contradicţie cu un principiu consacrat în mod legal, respectiv principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut că instanţa de apel a realizat o analiză formală a cererii de apel, fără o analiză efectivă a clauzelor a căror caracter abuziv s-a solicitat a se constata, decizia recurată fiind abstractă atât sub acest aspect cât şi sub aspectul interpretării restrictive a dispoziţiilor din normele şi deciziile europene.

În continuare, recurentul-reclamant a reiterat aspecte de ordin teoretic şi jurisprudenţial care, în opinia acestuia, conduc la incidenţa reţinerii caracterului abuziv din perspectiva prevederilor Legii nr. 193/2000.

Recurentul apreciază că este incidentă teoria impreviziunii.

Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea recursului, susţinându-se în principal că instanţa de apel în mod corect a reţinut că dispoziţiile contractuale referitoare la riscul valutar reprezintă o transpunere a prevederilor art. 1578 C. civ., fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 aprilie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A. şi a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut căinstanţa de apel nu a analizat efectiv clauzele al căror caracter abuziv s-a solicitat a se constata.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte solicitarea recurentului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanţa de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamant prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită şi în recenta decizie pronunţată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătatcă, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens,CJUE a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Deşi decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanţei europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanţa de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reţinerea retroactivă în cauză de faţă a jurisprudenţei instanţei europene.

Înalta Curte va înlătura ca nefondată şi critica referitoare la teoria impreviziunii având în vedere că, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În acest sens, prin Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale s-a statuat că impreviziunea, aplicabilă şi în privinţa C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Având în vedere că, din modalitatea de formulare a cererii rezultă că reclamantul nu urmăreşte adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamant, o atare solicitare contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 452 C. proc. civ. va respinge cererea formulată de intimata B. S.A. privind cheltuielile de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada efecutării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata B. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.