Exclusion of mandatory monetary nominalism clause from unfair contract terms review in foreign currency loans

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeş, secţia civilă, la data de 4 aprilie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D. au chemat în judecată pârâtele E. S.A. Cluj Napoca şi E. S.A. - Sucursala Piteşti, solicitând îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei de credit bancar nr. 19/BS/9.04.2008, la valoarea de la data încheierii contractului. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtelor la calcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, precum şi restituirea sumelor plătite în plus, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data achitării şi până la data restituirii efective.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin convenţia de credit bancar nr. 19/BS/9.04.2008 au contractat un credit cu destinaţia de acoperire cheltuieli personale curente, în cuantum de 500.000 CHF de la F. SA-Sucursala Piteşti, contract preluat în prezent de E. S.A., credit garantat cu o ipotecă de rang III, constituită asupra imobilului casă şi teren situat în Piteşti, judeţul Argeş.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, art. 966 şi urm., art. 1255 alin. (1), art. 1254 alin. (3) C. civ. din 1864, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, Directiva 17/2014, O.G. nr. 21/1992.

Prin cererea depusă la 31 martie 2016 reclamanţii au indicat suma a cărei restituire o solicită, evaluând-o la 226.752 RON. Această sumă a fost determinată prin calcularea diferenţei dintre suma ce a fost plătită la fiecare rată scadentă în raport cu valoarea CHF din ziua plăţii şi suma ce ar fi trebuit să fie plătită prin raportare la cursul CHF de la data încheierii contractului de credit.

Prin sentinţa civilă nr. 407/24.10.2016, Tribunalul Argeş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Specializat Argeş.

Prin sentinţa nr. 1141 din 12 decembrie 2016, Tribunalul Specializat Argeş a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalul Argeş, secţia civilă. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a trimis cauza Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa nr. 24/F- C. civ. din 25 ianuarie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, secţia civilă, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 21.02.2017, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa civilă nr. 333/2017 din 25 septembrie 2017, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanţii A., B., D. şi C..

Prima instanţă a constatat că reclamanţii au avut susţineri contradictorii sub aspectul existenţei unei clauze de risc valutar, clauză care nu a fost individualizată, însă, în raport cu solicitările acestora şi de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, susţinerea privitoare la clauza de risc valutar trebuie înţeleasă ca fiind referitoare la clauza prin care împrumutatul se obligă să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă. Instanţa a reţinut aplicabilitatea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. motiv pentru care a constatat că nu se poate da curs cererii reclamanţilor de modificare a contractului cu o clauză ce ar fi contrară dispoziţiilor legale ce instituie această regulă, o astfel de ingerinţă nefiind îngăduită nici de C. civ. de la 1864 şi nici de Legea nr. 193/2000.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B., D. şi C..

Prin decizia civilă nr. 944/2018 din 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Piteşti, având în vedere că este vorba de un litigiu cu profesionişti.

Prin decizia nr. 398/A-comdin 11 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

Instanţa de apel a reţinut că art. 4.1. din Condiţiile Generale ale Convenţiei stabileşte obligaţia consumatorului de a rambursa creditul în moneda în care a fost acordat, creditul fiind o specie a contractului de împrumut guvernat de principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1.578 C. civ. de la 1864, dispoziţiile art. 1.584 C. civ. vechi prevăzând că împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate şi la timpul stipulate. Drept urmare, este inadmisibilă cercetarea caracterului abuziv al clauzei 4.1. din Condiţiile Generale ale Convenţiei, care prevede restituirea creditului în moneda în care a fost acordat.

Legat de teoria impreviziunii, instanţa de apel a reţinut că este inaplicabilă, raportat la excepţiile prevăzute de art. 1.271 alin. (3) lit. c) şi d) C. civ., potrivit cărora nu se aplică impreviziunea în cazul în care debitorul şi-a asumat riscul împrejurării invocate sau nu a încercat într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. S-a avut în vedere şi faptul că dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 71/2011 de punere înaplicare a noului C. civ., prevăd faptul că dispoziţiile art. 1.271 din noul C. civ. referitoare laimpreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a C. civ., încauza de faţă fiind vorba de un contract de credit încheiat anterior intrării în vigoare a Codului civildin anul 2011.

La data de 23 august 2018, reclamanţii A., B., D. şi C. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut că în cadrul contractului de credit nu există o clauză de risc valutar, astfel încât nu a analizat criticile reclamanţilor formulate în apel cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze.

În acest sens, s-a arătat că, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 4.3 din convenţia de credit bancar nr. 19/BS/09.04.2008, eventualele diferenţe de schimb valutar vor fi suportate de împrumutat, aceasta fiind clauza de risc valutar cu privire la care reclamanţii au solicitat să se constate că are caracter abuziv prin prisma tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată şi ulterior în apel.

Recurenţii au subliniat că, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credite, condiţii care sunt îndeplinite în cauză. Deşi au invocat aspectul nenegocierii clauzei de risc valutar instanţa de apel nu a analizat caracterul abuziv al acesteia. Referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ acesta rezultă din hipervalorizarea CHF.

Se arată că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii şi anume: schimbarea împrejurărilor existente la data închierii contractului şi faptul că întinderea acestora nu a putut fi avută în vedere în mod rezonabil la încheierea contractului, respectiv creşterea majoră a valorii monedei creditului.

Prin urmare, reclamanţii au solicitat convertirea în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF-RON de la data acordării creditului de 2,2 RON/CHF, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în RON, cu dobânda practicată în prezent de bancă la acest tip de credite în RON şi obligarea băncii intimate la restituirea sumelor plătite în plus, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data achitării şi până la data restituirii efective.

La data de 16 octombrie 2018, intimata-pârâtă E. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a precizat că motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare enumerate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Raportat la evoluţia procesului, intimata a susţinut că recurenţii nu au indicat normele de drept material încălcate sau alicate în mod greşit de către instanţa de apel.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, intimata a învederat că banca a oferit consumatorilor un produs de creditare în moneda dorită de consumatori, oferindu-le totodată informaţiile necesare şi suficiente, în forma prescrisă de prevederile legale naţionale în vigoare, pentru ca aceştia să poată lua decizia de transfer a creditelor de la G. şi H. la F..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A., C., D. şi B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 11 februarie 2020 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamanţii A., C., D. şi B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut că în cadrul contractului de credit nu există o clauză de risc valutar, astfel încât nu a analizat criticile reclamanţilor formulate în apel cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze reglementată prin art. 4.3 din convenţia de credit bancar nr. 19/BS/09.04.2008.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-reclamanţi de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei de credit bancar nr. 19/BS/9.04.2008, la valoarea de la data încheierii contractului, instanţa de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită şi în recenta decizie pronunţată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată,CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens,CJUE a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Deşi decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanţei europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanţa de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reţinerea retroactivă în cauză de faţă a jurisprudenţei instanţei europene.

Înalta Curte va înlătura criticile care privesc aplicarea teoriei impreviziunii în cauză având în vedere că recurenţii- reclamanţi nu au învestit prima instanţă cu o cerere întemeiată pe acest aspect, prin urmare criticile formulate de reclamanţi prin cererea de apel s-au făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., C., D. şi B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., C., D. şi B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.