Borrowers prevail: risk commission clause reopened for abuse review; forex risk clause excluded; case remanded.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., (în prezent D.) au solicitat instanţei să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de riscstipulată în art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei decredit nr. x/23.04.2008 şi în consecinţă constatarea nulităţii absolute aacesteia; restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc; constatareacaracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 3 lit. d) din condiţiilespeciale ale convenţiei de credit nr. x/23.04.2008, referitoare la ajustarea dobânziişi în consecinţă constatarea nulităţii absolute a acesteia; constatareacaracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 8.1 lit. c) şi d) din condiţiilegenerale ale convenţiei de credit nr. x/23.04.2008, referitoare la declararea scadenţei anticipateşi în consecinţă constatarea nulităţii absolute a acesteia;constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 10 referitoare lacosturile suplimentarece pot apărea şi în consecinţă constatarea nulităţii absolute aacesteia; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutarinserată încontractul de credit şi eliminarea acesteia (art. 4.1 şi 4.2); stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimbbchf - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fievalabil pe toata perioada derulării contractului; (1 CHF la 23.04.2008 = 2,2002 RON);denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentulvalutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestuilitigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentinţa nr. 7228 din 18 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/23.04.2008 privind comisionul de risc; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate de la aceştia cu titlu de comision de risc în baza convenţiei de credit nr. x/23.04.2008, în echivalent RON la data plăţii, aferente perioadei: aprilie 2008 - iulie 2012, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute în art. 3 lit. d)din condiţiile speciale ale convenţiei nr. x/23.04.2008, respectiv ale art. 8.1. lit. c), art. 8.1.lit. d), art. 10.1 şi art. 10.2din condiţiile generale ale aceleiaşi convenţii; a respins celelalte pretenţii formulate de reclamanţi ca neîntemeiate; a respins cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reţinut că, prin inserarea comisionului de risc, pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul părţii reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe, motiv pentru care a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de risc prevăzute la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/23.04.2008, urmând ca aceasta să nu mai producă efecte asupra consumatorului, potrivit art. 6 din Legea 193/2000.

Constatând nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul derisc prevăzut în convenţia analizată, tribunalul a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumeleîncasate de la aceasta cu titlu de comision de risc, în baza convenţiei de credit iniţial încheiate înanul 2008, nr. x/23.04.2008, în echivalent RON la data plăţii, aferente perioadei: aprilie 2008- iulie 2012 (dată la care a fost deja încheiat actul adiţional nr. 1), restituirea sumelor plătitenejustificat de către reclamanţi se impune a fi efectuată de către pârâtă, în temeiul principiului quodnullum est, nullumeffectumproducit.

Tribunalul a apreciat ca fiind justificată şi solicitarea reclamantei de constatare a nulităţii absolute a clauzelor abuzive prevăzutela art. 8.1. lit. c), art. 8.1. lit. d) din condiţiile generale ale convenţiei de credit încheiată în 2008, constatându-se că nu au făcut obiectul negocierii, fiind evident dezechilibrul creat, deoarece permitepârâtei, în condiţiile în care nu sunt circumstanţiate condiţiile intervenţiei unilaterale, printr-osimplă apreciere, să declare scadenţa anticipată a creditului, fiind încălcată şi cerinţa bunei, în raport de efectul direct al declarării scadenţei anticipate şi punerea reclamantului în situaţia de-a restitui toate costurile creditului.

În ceea ce priveşte clauza reglementată prin art. 3 lit. d) dincondiţiile speciale ale convenţiei nr. x/23.04.2008, tribunalul a reţinutcă această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, oferind pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente şi,implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantului, fără ca noua rată să fie negociată cuacesta, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă a pârâtei se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului reclamantului. Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată şi de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantului esteacela de a fi informat asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecinţă, prescripţiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia. Clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, înmod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract şi acceptat deconsumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege.

Referitor la clauzele cuprinse în art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţiile generale ale convenţiei nr. x/23.04.2008, instanţa a reţinut că potrivit acestei clauze, în situaţiile în care, din diferitele motive arătate, costurile băncii în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat, cresc, această creştere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creeazăîn detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la celelalte pretenţii formulate de reclamanţi,tribunalul le-a respins ca neîntemeiate, clauzele contractuale de la art. 4.1 şi art. 104.2 nepresupunând dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile. Deşi reclamanţii nu au putut cunoaşte la momentul încheierii contractelor cu cât anume va fluctua cursul valutar, în egală măsură nu s-a făcut dovada că pârâta aveainformaţii certe cu privire la aceste aspecte, astfel încât să le poată comunica în mod efectiv clienţilor săi, motiv pentru care tribunalul a apreciat întemeiate apărările formulate de pârâtă sub aspectul incidenţei în cauză a principiului nominalismului instituit de art. 1578 dinCodul civil de la 1864.

Contrar argumentelor reclamanţilor, instanţa a apreciat că interpretarea dispoziţiilor din C. civ. de la 1864 nu susţine solicitarea acestora de convertire acreditului în RON şi de stabilizare a cursului valutar la momentul încheierii contractelor iar, faţă de datele speţei, ambele părţi contractante şi-au asumat variaţia cursului valutar pe perioada contractuală. Admiterea petitelor de la pct. 6-8 din cererea de chemare în judecată ar semnifica în fapt, o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni principiul nominalismului monetar, în cauză fiind astfel incidente şi dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Împotriva sentinţei civile nr. 7228 din 18 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. şi pârâta D. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilăa fost admis apelul pârâtei, în sensul că a fost schimbată în parte sentinţa apelată, au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la comisionul de risc şi la sumele plătite cu acest titlu şi s-a menţinut în rest sentinţa apelată.

Curtea a reţinut că în ceea ce priveşte producerea unui dezechilibru vădit între părţi prin clauza de risc valutar, restituirea unei sume împrumutate întocmai în condiţiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege, ca atare prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate avea caracter abuziv.

În ceea ce priveşte clauzele de la art. 8.1. lit. c), art. 8.1. lit. d) instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, acestea au fost considerate abuzive de către prima instanţă iar notificarea prealabilă a clientului fără posibilitatea clientului de a "refuza"măsura scadenţei anticipate apare ca o simplă formalitate cu rol informativ. Puterea discreţionată de a denunţa termenele de plată, putere asumată de bancă, lasăsă se întrevadă o rea-credinţă contractuală pentru că permite fără restricţii contractuale eficiente deturnarea scopului afirmat.

În ceea ce priveşte lipsa motivului perceperii comisionului de risc, instanţa de apel a aratat că, întrucât clauza este clară în sensul de a impune o anume obligaţie de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene, nu se poate reţine caracterul abuziv pentru lipsa unei definiţii detaliatea comisionului astfel perceput, titulatura comisionului demonstrând scopul perceperii lui.

Referitor la lipsa unei contraprestaţii a băncii pentru sumele încasate cu titlu de comision de risc, instanţa de apel a reţinut că acesta face partedin costul contractual pe care îl suportă consumatorul iar simplul fapt că există acest comision nu este echivalentul unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestuia în speţă nu apare de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părţi, ca atare, dat fiind că nu sepoate reţine caracterul abuziv al acestui comision, nu se poate dispune nici restituirea sumelor plătite cu acest titlu.

La data de 8 mai 2018 reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi au invocat în drept dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când aceasta a fost dată cuîncălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentare, recurenţii-reclamanţi critică decizia atacată, susţinând, în esenţă, că hotărârea este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, în sensul că instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile situaţiei de fapt, însă le-a aplicat în mod greşit.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000.

Instanţa de control judiciar, susţin recurenţii, a reţinut în mod greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României potrivit cărora banca trebuie să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar, asupra obligaţiilor sale financiare viitoare.

Obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice iar o astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CE, prin urmare, banca avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate.

În ceea ce priveşte comisionul de risc, arată recurenţii, clauzele contractuale, prin care s-a stabilit în sarcina consumatorului obligaţia de plată a comisionului de risc, nu au fost negociate cu consumatorul.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind preformulate, impuse de bancă clienţilor în baza unui model validat în prealabil de BNR, "libertatea de voinţă" a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil.

În ceea ce priveşte restituirea sumelor reprezentând comisionul de riscavând în vedere caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei ce permiteperceperea lor, se apreciază că se impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza acesteia.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă D.. Totodată, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va admite în limitele şi pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că a fost încălcată obligaţia de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000 instanţa de apel reţinând greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE în cauza Andriciuc contra României.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar, Înalta Curte reţine că motivele de casare invocate de recurenţii-reclamanţi privind modul de aplicare a dispoziţiilor de drept material dar şi a jurisprudenţei CJUE sunt nefondate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, analizând criticile pe aspectul clauzei de risc valutar, în acord cu cele reţinute şi de prima instanţă, a constatat că această clauză transpune o normă legală în plan contractual, respectiv principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 C. civ. 1864.

Reţinând aplicabilitatea în cauză a principiul nominalismului, instanţa de apel, în acord cu interpretarea dată de CJUE în Cauza Andriciuc, a apreciat că este exclusă de la examinare sub aspectul caracterului abuziv o clauză care reflectă acte cu putere de lege şi a motivat această soluţie în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte, reţine că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 transpus în legislaţia naţională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicaţie al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit jurisprudenţei CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Cauza Andriciuc, rezultă că expresia acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, în raport cu al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că instanţa de trimitere a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită şi în recenta decizie pronunţată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu s-a mai impus nici analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 sub aspectul verificării obligaţiei de informare deoarece, atât timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Deşi decizia CJUE pronunţată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532), este ulterioară deciziei din apel considerentele instanţei europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanţa de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reţinerea retroactivă în cauză de faţă a jurisprudenţei instanţei europene.

Înalta Curte reţine că sunt fondate criticile recurenţilor cu privire la soluţia instanţei de apel în privinţa comisionului de risc, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin decizia atacată instanţa de apel a admis apelul pârâtei în ceea ce priveşte soluţia dată acestui capăt de cerere de către prima instanţă, reţinându-se că sunt clare clauzele care prevăd achitarea comisionul de risc chiar dacă nu sunt stipulate motivele pentru care este perceput, având în vedere că face parte din preţul contractului.

Decizia instanţei de apel, în privinţa aprecierii clauzei privind comisionul de risc ca neavând caracter abuziv, este greşită.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi cele ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze nu priveşte definirea obiectului contractului în măsura în care respectivele clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate, inclusiv în litigiile care opun doi particulari, potrivit prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei "limbaj uşor inteligibil", folosit în partea finală din art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pentru ca instanţa naţională să poată analiza dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative: (i) clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile prestate; (ii) clauza să nu fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

Tot în cuprinsul hotărârii menţionate mai sus, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii "obiect principal al contractului" clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual, nu pot fi circumscrise noţiunii "obiectul principal al contractului", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În legătură cu excepţia de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive prevăzută de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, în jurisprudenţa CJUE s-a reţinut că acestei dispoziţii trebuie să i se dea o interpretare strictă având în vedere contextul acestei prevederi şi obiectivul urmărit prin această reglementare (Hotărârea Kásler şi KáslernéRábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 37,38, 42).

Prin decizia dată în Cauza Matei C-143/13, (ECLI:EU:C:2015:127) fiind sesizată cu o întrebare vizând posibilitatea analizării sub aspectul caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc, CJUE a statuat următoarele: "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta. Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea."

CJUE a reţinut în considerentele deciziei menţionate că, deşi numai instanţa de trimitere are competenţa de a se pronunţa cu privire la calificarea clauzelor în discuţie în funcţie de împrejurările proprii ale speţei, este de competenţa CJUE să desprindă din dispoziţiile Directivei 93/13, în speţă, cele ale art. 4 alin. (2), criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unor clauze contracuale în raport cu acestea.

Astfel, în cauza menţionată, CJUE a reţinut că în ceea ce priveşte clauzele care prevăd un "comision de risc" perceput de creditor, mai multe elemente permit să se considere că acestea nu intră în niciuna dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13, motiv pentru care, în limitele competenţei sale, a trasat instanţei de trimitere direcţiile de analiză ale acestei clauze.

În cadrul aprecierii dacă asemenea clauze pot intra sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 4 alin. (2), CJUE a arătat că instanţa de trimitere va trebui să ţină seama în special de scopul esenţial urmărit de "comisionul de risc", care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligaţie esenţială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziţie a cuantumului împrumutului.

Pe de altă parte, ţinând seama de obiectivul privind protecţia consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13, CJUE a reţinut că, simplul fapt că "comisionul de risc" poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a DAE şi deci a veniturilor obţinute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanţă pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc "obiectul [principal]" al contractului.

Apoi, a mai reţinut CJUE, revine în egală măsură instanţei de trimitere sarcina de a examina dacă clauze care prevăd un "comision de risc" perceput de creditor, pot fi incluse în a doua categorie de excluderi prevăzută la articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 având în vedere că obiectul litigiului principal nu priveşte caracterul adecvat al cuantumului acestui comision faţă de o oarecare prestaţie furnizată de creditor, ci faptul că acesta nu furnizează nicio prestaţie efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, aşa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv.

CJUE a reţinut că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate şi în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmăreşte să asigure rambursarea împrumutului, în condiţiile în care se susţine că acest risc este deja garantat printr-o ipotecă şi că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13.

În ceea ce priveşte clauzele care prevăd "comisionul de risc", CJUE a reţinut că se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remuneraţia corespunzătoare acestui comision, în condiţiile în care se contestă că, creditorul este obligat să furnizeze o contraprestaţie reală pentru a obţine comisionul menţionat, în plus faţă de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susţine că este deja garantat printr-o ipotecă.

Contrar acestor dispoziţii de principiu statuate la nivelul instanţei europene, existente la data pronunţării deciziei instanţei de apel, prin decizia recurată a fost admis apelul pârâtei reţinându-se aplicabilitatea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în sensul excluderii de la examinarea caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de risc pe considerentul că acesta face parte din costul contractual pe care îl suportă consumatorul, deşi nu s-a explicat în contract care este contraprestaţia băncii pentru încasarea acestui comision, distinct de dobânda percepută, în condiţiile în care Directiva 93/13 vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, ceea ce nu este cazul de faţă.

În legătură cu obligativitatea exprimării clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil, CJUE a stabilit în cauza C26/13 Kasler şi Káslerné Rábai, că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul cerinţei că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, dar şi ca, contractul să expună, în mod transparent, funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a arătat în motivare care au fost elementele hotărâtoare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului, deşi a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reţinut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în acelaşi timp, o garanţie procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

Neprocedându-se în acest mod, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanţa dintre argumentele instanţei de apel în măsură să susţină soluţia pronunţată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situaţie ce echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei D. Totodată, vor fi menţinute în rest dispoziţiile deciziei atacate. În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conţin reglementarea comisionului de risc.

Întrucât recursul formulat de reclamanţi a vizat şi critici privind clauza de risc valutar, critici reţinute ca nefondate de instanţa de recurs, rejudecarea apelului pârâtei va privi exclusiv capetele de cerere privind comisionul de risc, sens în care, instanţa de apel va face aplicarea criteriilor stabilite de CJUE în Cauza Matei C-143/13.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat dereclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 309 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei D.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.