Sellers' annulment action fails for lack of interest, but cross-appeal over prejudicial reasoning is admissible and remanded.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 20 iunie 2017, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L., D. şi E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat în 29.03.2012, prin care promitenţii-cumpărători D. şi E. au cedat în favoarea S.C. C. S.R.L. toate drepturile rezultate din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.03.2008 între A., în calitate de asociat unic al societăţii S.C. B. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător şi E. în calitate de promitent-cumpărător, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1235-1239 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 428/2018 din 2 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost admisă excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta S.C. C. S.R.L. şi a fost respinsă, ca lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L., D. şi E..

În motivarea soluţiei tribunalul a reţinut faptul că reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. sunt terţi faţă de contractul de cesiune din 29.03.2012 iar eventuala nulitate absolută a cesionării de către promitentul cumpărător E. în favoarea S.C. C. S.R.L. a drepturilor şi obligaţiilor rezultând din antecontractul de vânzare-cumpărare din 25.03.2008, nu ar procura reclamanţilor, în calitate de promitenţi vânzători, un folos practic, în condiţiile în care ei ar fi în continuare obligaţi să-şi respecte obligaţiile rezultând din antecontract, fie faţă de promitentul cumpărător iniţial, fie faţă de cesionar.

Prin încheierea din 18 iunie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul sentinţei civile nr. 428/2018 din 2 februarie 2018, în sensul că în locul menţiunii incomplete "Respinge, ca lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamantul A." se va consemna în mod corect "Respinge, ca lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L.".

Împotriva sentinţei civile nr. 428/2018 din 2 februarie 2018 şi încheierii din 18 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. au declarat apel principal, iar pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E. au declarat apel incident împotriva considerentelor sentinţei.

Prin decizia nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul principal declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 428 din 2 februarie 2018 şi încheierii din 18 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj. A fost respins ca inadmisibil apelul incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E.. Au fost obligaţi apelanţii să plătească pârâţilor S.C. C. S.R.L. şi E. suma de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte apelul incident, nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele impuse de textul art. 472 alin. (1) teza finală C. proc. civ. deoarece, din analiza apelului declarat de cei doi pârâţi, rezultă că acesta nu tinde la schimbarea soluţiei instanţei de fond, condiţie esenţială de admisibilitate a unui apel incident ci a considerentelor, fără schimbarea soluţiei, cerere care este posibilă doar prin declararea unui apel principal.

Din analiza art. 461 C. proc. civ. rezultă faptul că apelul se poate îndrepta împotriva soluţiei din dispozitiv pe care urmăreşte să o schimbe sau, împotriva considerentelor, când nu se urmăreşte schimbarea soluţiei, ci menţinerea acesteia. Pe de altă parte, art. 472 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că apelul incident are scopul de a schimba soluţia dată de instanţă, ceea ce nu este cazul apelantei.

Văzând şi art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care impune principiul legalităţii caii de atac, instanţa de apel a respins apelul incident ca inadmisibil, luând act şi de faptul că, pe de o parte, nu se realizează de către apelanţi o distincţie clară între cererea vizând adăugarea unor noi considerente, ipoteză neprevăzută de textul art. 461 alin. (2), şi cea referitoare la înlocuirea lor şi, în ambele ipoteze, nu se arată de ce aceste considerente alegate ca fiind incomplete/greşite sunt de natură să prejudicieze apelanţii incidenţi, din nou, condiţie de admisibilitate a cererii formulate.

Cu privire la apelul principal declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că, în mod legal, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond a reţinut că soluţionarea excepţiei lipsei de interes făcea inutilă administrarea oricăror alte probe şi cercetarea pe fond a cauzei şi, deşi se susţine că s-a solicitat tribunalului unirea excepţiei cu fondul, o astfel de solicitare expresă nu este menţionată în actele dosarului.

Curtea de apel a mai reţinut că nu este real că apelanţilor li s-ar fi imputat lipsa calităţii procesuale active, pe considerentul că nu sunt părţi în contractul de cesiune, ci, chiar plecând de la posibila incidenţă a nulităţii absolute, folosul propriu urmărit nu este unul legitim, cu atât mai mult cu cât în calitate de promitenţi vânzători, aceştia ar fi în continuare obligaţi să-şi respecte obligaţiile rezultând din antecontract, fie faţă de promitentul cumpărător iniţial, fie faţă de cesionar.

S-a mai reţinut că, prin susţinerile din apelul formulat, reclamanţii au încearcat să schimbe cauza juridică a cererii de chemare în judecată, invocând, pentru prima dată în apel, cu încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ., că este evidentă voinţa reală a părţilor contractuale, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 1266 noul C. civ., de a încheia un act de cesiune de contract şi nicidecum o cesiune de creanţă şi că înscrisul încheiat între pârâţi a fost intitulat "cesiune de creanţă" doar cu scopul de a eluda consimţământul apelantului în cazul substituirii în cadrul raporturilor contractuale care rezultă din antecontractul de vânzare cumpărare. Au fost evocate în acest sens prevederile art. 1315 noul C. civ. arătându-se că nulitatea contractului astfel încheiat rezultă şi ca urmare a acestui motiv şi, implicit, justifică interesul apelanţilor pentru promovarea acţiunii civile, contractul astfel încheiat fiind nul absolut avându-se în vedere lipsa consimţământului său pentru această operaţiune juridică.

Cum acest motiv nou de nulitate, din perspectiva căruia s-a încercat a se justifica legitimitatea interesului în susţinerea cererii, nu a fost dedus judecăţii la fond, instanţa de apel nu l-a putut analiza, statuările primei instanţe impunându-se a fi păstrate.

În ceea ce priveşte lipsa de interes, s-a reţinut că, chiar şi în ipoteza în care obiectul acţiunii este constatarea nulităţii absolute, verificarea condiţiilor de exercitare a acţiunii rămân aceleaşi iar interesul trebuie justificat în mod similar întrucât chiar legiuitorul, determinând sfera persoanelor care pot promova o acţiune în constatarea nulităţii absolute, menţionează orice persoană interesată.

Aşadar, a reţinut instanţa de apel, invocarea existenţei unei nulităţi absolute nu dispensează pe titularul cererii de obligaţia de a proba existenţa unui interes legitim în ceea ce îl priveşte, atâta timp cât scopul acţiunii este acela de a înlătura răspunderea reclamanţilor pentru neexecutarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare şi implicit a calităţii procesual active în dosarul aflat în rejudecare, însă exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, împotriva scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept, care este sancţionat, conform prev. art. 12 C. proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au declarat recurs principal reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. şi recurs incident pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E..

În motivarea recursului principal declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., s-au arătat următoarele:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind greşit respinse criticile din apel cu privire la chestiunea nepronunţării de către instanţa de fond asupra cererii de unire a excepţiei lipsei de interes cu fondul.

Sub acest aspect, recurenţii au arătat că în primă instanţă au solicitat unirea excepţiei invocate cu fondul cauzei, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei solicitări, astfel că au fost încălcate prevederile imperative ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prin decizia atacată fiind reţinute aspecte care ţin de fondul cauzei, dar şi chestiuni juridice care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii ale părţilor, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că, faţă de caracterul peremptoriu al excepţiei lipsei de interes nu era necesară unirea acestei excepţii cu fondul cauzei, impusă de art. 248 alin. (4) C. proc. civ., dând eficienţă alin. (1) din acelaşi articol că o astfel de solicitare expresă nu este menţionată în actele dosarului deşi, o atare solicitare, făcută cu ocazia concluziilor orale şi neconsemnată prin încheierea din 23 ianuarie 2018, se regăseşte în cadrul concluziilor scrise depuse la 28 ianuarie 2018.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că această solicitare expresă, cu privire la care nu s-a pronunţat instanţa de fond, nu a fost observată în actele dosarului, iar instanţa de apel a omis să o analizeze prin prisma caracterului devolutiv al apelului dar şi a motivului de apel privind încălcarea prevederilor art. 284 alin. (4) C. proc. civ.. Instanţa de apel a calificat excepţia lipsei interesului ca excepţie peremptorie, lăsând nemotivate solicitările reclamanţilor, ceea ce atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel referitor la caracterul unilateral al considerentelor hotărârii instanţei de fond acestea vizând aspecte care ţin de fondul cauzei, nesupuse dezbaterii părţilor. Aceste aspecte exced susţinerilor părţilor care au invocat excepţia, fiind încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că analizarea calităţii lor de terţ era necesară doar în urma analizei de fond a situaţiei contractuale.

Hotărârea instanţei de apel este contradictorie în opinia recurenţilor-reclamanţi, deoarece, după ce iniţial excepţia lipsei de interes a fost calificată drept peremptorie, în continuare s-a reţinut că, în mod corect a sesizat tribunalul din probele administrate la dosar că, anterior înregistrării acţiunii din dosarul suspendat în prezent, S.C. B. S.R.L. reprezentată prin A. a recunoscut cesiunea, de vreme ce a notificat S.C. C. S.R.L, în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu. Or, instanţa s-a raportat tocmai la ceea ce au învederat recurenţii, şi anume că pentru a utiliza probe era necesară aplicarea art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

La finalul considerentelor s-a reţinut de către instanţă că a ajuns la concluzia caracterului abuziv al demersului judiciar al reclamanţilor prin analiza motivelor de nulitate invocate.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept cu privire la faptul că notificarea reprezintă o recunoaştere juridică a cesiunii de creanţă. Sub acest aspect, s-a arătat că înscrisul ce face obiectul litigiului a fost intitulat cesiune de creanţă pentru a eluda consimţământul recurenţilor în cazul substituirii în raporturile contractuale, care rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare, în speţă fiind o veritabilă cesiune de contract şi nicidecum o cesiune de creanţă. Astfel, în temeiul art. 1315 C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, este necesar consimţământul, promitentului-vânzător în cazul cesiunii, consimţământ pe care promitenta-cumpărătoare nu îl deţine. Or, din economia acestui text legal este cert că o eventuală recunoaştere nu poate înlocui consimţământul promitentului-vânzător cu privire la cesiunea antecontractului.

Acelaşi lucru poate fi afirmat şi cu privire la noţiunea de configurarea aptitudinii subiective a reclamanţilor, iar exprimarea literară din conţinutul unei hotărâri judecătoreşti trebuie să coincidă cu un temei de drept, cu o instituţie juridică echivalentă, ceea ce nu este cazul hotărârii atacate, prin urmare, sunt încălcate dispoziţiile art. 1266 şi ale art. 1315 C. civ.

Recurenţii au mai susţinut că în mod eronat s-a apreciat că au recunoscut validitatea cesiunii de creanţă prin solicitarea de executare a antecontractului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă D. a solicitat respingerea recursului reclamanţilor şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinarea recurenţilor-pârâţi, prin care au solicitat respingerea excepţiei insuficientei timbrări a recursului, obligaţia fiind îndeplinită.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârâta D., recurenţii reclamanţi au solicitat înlăturarea susţinerilor dezvoltate în cadrul întâmpinării, fiind reluate aspecte ce vizează greşita soluţionare a cauzei pe excepţia lipsei de interes.

În motivarea recursului incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E. s-au formulat următoarele critici:

Instanţa de apel a reţinut că un apel incident nu poate duce la schimbarea considerentelor, întrucât nu tinde la schimbarea soluţiei instanţei de fond.

Recurenţii-pârâţi consideră greşită interpretarea instanţei de apel, deoarece s-a omis una din condiţiile apelului incident, respectiv existenţa unei motivări care prejudiciază partea. În plus, noţiunea de schimbare a hotărârii include şi noţiunea de schimbare a considerentelor.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E., prin care au solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil, iar în subsidiar ca neîntemeiat.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de reclamanţi, recurenţii-pârâţi au învederat că recursul incident este admisibil, deoarece instanţa de apel a analizat pe fond argumentele lor, însă nu sunt de acord cu soluţia de respingere ca inadmisibil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi în vederea depunerii punctelor de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă excepţia netimbrării recursului incident, invocată de recurenţii - pârâţi S.C. C. S.R.L. şi E., prin întâmpinare. A fost admis în principiu recursul principal declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E. împotriva deciziei civile nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă. A fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului incident, invocată de recurenţii-pârâţi S.C. C. S.R.L. şi E., prin întâmpinare. S-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, după repunerea pe rol a cauzei, a luat în examinare recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie şi a reţinut următoarele:

Recursul principal declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. este nefondat având în vedere următoarele:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art. 248 alin. (4) C. proc. civ. deoarece s-a reţinut caracterul peremptoriu al excepţiei lipsei de interes fără a se analiza aspectele invocate prin raportare expresă la noţiunea de apărare prevăzută de art. 31 C. proc. civ., instanţa de apel reţinând greşit că nu se impunea unirea acestei excepţii cu fondul.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că transformarea excepţiei de fond într-o excepţie peremptorie a condus la încălcarea normelor procedurale, respectiv a art. 31 C. proc. civ. dar şi a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât nu sunt menţionate motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile cu privire la calificarea drept apărare de fond a excepţiei lipsei interesului, formulate în baza art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că art. 31 C. proc. civ. clasifică apărările ce pot fi formulate în proces ca fiind apărări de fond şi apărări procedurale, după cum acestea privesc fondul pretenţiei sau procedura de judecată.

Prin apărările de fond se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a discutării fondului dreptului subiectiv, în timp ce apărările procedurale, denumite şi excepţii procesuale, vizează condiţiile formale ale judecăţii ori lipsuri invocate cu privire la exerciţiul dreptului la acţiune.

Aşadar excepţia lipsei de interes, deşi este o excepţie de fond, nu vizează fondul cauzei ci lipsuri referitoare la condiţiile exercitării dreptului la acţiune, în speţă, în motivarea soluţiei de admitere a acestei excepţii reţinându-se nejustificarea unui interes legitim raportat la motivele invocate în susţinerea acţiunii.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a calificat excepţia lipsei de interes ci, în motivarea menţinerii soluţiei primei instanţe pe acest aspect, a relevat trăsăturile acesteia şi anume că este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, ceea ce face inutilă administrarea oricăror alte probe şi cercetarea pe fond a cauzei.

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, textul de lege invocat de recurenţii-reclamanţi, respectiv art. 248 alin. (4) C. proc. civ. nu reprezintă o normă imperativă pentru instanţă sub aspectul unirii excepţiei cu fondul în orice situaţie ci lasă posibilitatea instanţei să aprecieze luarea acestei măsuri doar dacă pentru judecarea excepţiei este necesară administrarea aceloraşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

Întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile procedurale ce guvernează regimul excepţiilor procesuale, criticile recurenţilor-reclamanţi întemeiate pe încălcarea normelor de procedură sunt nefondate şi nu se circumscriu aspecte de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context se reţin ca nefondate şi criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care se susţine că hotărârea atacată nu conţine motivele pentru care s-au înlăturat susţinerile cu privire la calificarea drept apărare de fond a excepţiei lipsei de interes.

Raportat la dispoziţiile imperative ale art. 248 alin. (4) C. proc. civ. solicitarea recurenţilor-reclamanţi de unire a excepţiei cu fondul nu era necesar să primească o soluţie distinctă, independentă de cea prin care a fost soluţionată excepţia, cu atât mai mult cu cât această cerere a fost formulată în cadrul concluziilor scrise, adică după închiderea dezbaterilor.

Înalta Curte va înlătura şi critica prin care se arată că, prin prisma caracterului devolutiv al apelului şi motivului de apel privind încălcarea prevederilor art. 284 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să se pronunţe în mod expres pe cererea de unire a excepţiei lipsei de interes cu fondul, având în vedere că instanţa de apel a motivat de ce nu s-a impus luarea acestei măsurii, ca atare nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au relevat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de apel referitor la caracterul unilateral al considerentelor hotărârii primei instanţe cu privire la motivarea admiterii excepţiei lipsei de interes, aceste considerente, în opinia recurenţilor-reclamanţi vizând aspecte care ţin de fondul cauzei şi care nu au fost supuse dezbaterii contradictorii ale părţilor, fiind încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.

Şi această critică este nefondată având în vedere că excepţia lipsei de interes a fost pusă în discuţia părţilor, fiind astfel respectate dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. aceste texte de lege neprevăzând obligativitatea instanţei de a supune dezbaterii părţilor şi argumentele care vor fi avute în vedere la pronunţarea soluţiei întrucât motivarea hotârârii este atributul exclusiv al instanţei.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că analizarea calităţii lor de terţ era necesară doar în urma analizei de fond a situaţiei contractuale.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi stabilirea calităţii de terţ faţă de un raport contractual nu presupune analiza pe fond a pretenţiilor, dimpotrivă, acest demers împiedică intrarea pe fondul cauzei. În speţă, calitatea de terţi a reclamanţilor faţă de contractul de cesiune de creanţă încheiat în 29.03.2012, prin care promitenţii-cumpărători D. şi E. au cedat în favoarea S.C. C. S.R.L. toate drepturile rezultate din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25.03.2008 între A., în calitate de asociat unic al societăţii S.C. B. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător şi E. în calitate de promitent-cumpărător, a determinat admiterea excepţiei lipsei de interes care a avut în vedere faptul că folosul propriu urmărit de reclamanţi nu este unul legitim. Or, lipsa acestei condiţii de fond a acţiunii a împiedicat intrarea pe fondul cauzei.

Examinarea excepţiei lipsei de interes s-a făcut pe baza probelor depuse la dosar de către părţi din care a rezultat că interesul promovării acţiunii nu este unul legitim, ca atare nu este fondată critica recurenţilor-reclamanţi că hotărârea instanţei de apel este contradictorie pe motivul că, după ce iniţial excepţia lipsei de interes a fost calificată drept peremptorie, în continuare instanţa a făcut referire la probe care vizau fondul cauzei. Art. 248 alin. (4) C. proc. civ. nu interzice instanţei să se pronunţe asupra excepţiilor invocate prin raportare la probele aflate la dosar, dacă acestea susţin soluţia adoptată, întrucât probele nu au efect probator prestabilit, diferit pentru soluţionarea excepţiilor în raport cu fondul.

Este nefondat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se critică aplicarea eronată a normelor de drept material referitoare la regimul juridic al nulităţii absolute în sensul aprecierii greşite a instanţei de apel cu privire la recunoaşterea de către reclamanţi a validităţii cesiunii de creanţă prin solicitarea de executare a antecontractului.

În ceea ce priveşte nulitatea contractului de cesiune, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, şi în această situaţie, există obligativitatea verificării întrunirii condiţiilor de exercitare a acţiunii astfel că interesul trebuie justificat având în vedere că nu orice persoană poate invoca nulitatea ci una interesată, prin urmare invocarea nulităţii absolute implică obligaţia de a proba existenţa unui interes legitim de către titularul acţiunii, interes care nu a fost probat în cauză.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că recurenţii-reclamanţi au încercat să schimbe cauza juridică a cererii de chemare în judecată prin afirmaţia că în realitate au solicitat nulitatea cesiunii contractului iar nu a creanţei, cerere care este incompatibilă în raport cu dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. astfel că apărările recurenţilor-reclamanţi pe acest aspect sunt în afara limitelor învestirii.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a indicat niciun temei de drept cu privire la faptul că notificarea reprezintă o recunoaştere juridică a cesiunii de creanţă.

În ceea ce priveşte notificarea trimisă de recurenţii-reclamanţi pârâtei C. S.R.L. în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, valorificarea acesteia nu s-a făcut din perspectiva dreptului material aplicabil cesiunii de creanţă, ci pentru a se determina atitudinea subiectivă necesară stabilirii caracterului licit al interesului urmărit, deci din perspectiva analizei excepţiei lipsei de interes.

Recursul incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E. este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia atacată s-a reţinut că apelul incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E. este inadmisibil întrucât nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele impuse de textul art. 472 alin. (1) teza finală C. proc. civ. deoarece, din analiza apelului declarat de cei doi pârâţi, rezultă că acesta nu tinde la schimbarea soluţiei instanţei de fond, condiţie esenţială de admisibilitate a unui apel incident, care în speţă nu este întrunită, atacarea doar a considerentelor, fără schimbarea soluţiei, fiind posibilă doar prin declararea unui apel principal, soluţia reţinută fiind greşită.

Conform art. 472 alin. (1) C. proc. civ. intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Soluţia preconizată de art. 461 alin. (2) C. proc. civ. respectiv înlăturarea de către instanţa de apel a unor considerente şi înlocuirea lor cu propria motivare în susţinerea soluţiei din dispozitiv, menţinută ca atare, poate fi socotită drept o schimbare a hotărârii, în sensul art. 472 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a acelei părţi din hotărâre care explicitează soluţia pronunţată şi intră sub autoritate de lucru judecat odată cu dispozitivul.

Prin urmare, nu există o incompatibilitate între dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. şi 461 alin. (2) C. proc. civ. fiind posibilă exercitarea apelului incident împotriva considerentelor unei hotărâri care sunt de natură să afecteze situaţia juridică a intimaţilor, în cazul în care ar dobândi autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac specifice.

În raport de considerentele reţinute în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte, reţinând că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E., împotriva aceleiaşi decizii, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E., fiind menţinute în rest dispoziţiile deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 129/2019 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Admite recursul incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E., împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi E..

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.