Contractual liability for reduced land concession surface and the admissibility of expert evidence where no illicit breach is established

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 3 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă B. a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Domeniilor Statului la plata sumeide 7.284.332,22 RON cu titlu de daune, reprezentând câştigul nerealizat pentru profitul efectuat anterior înregistrării litigiului, de pe urma unei recolte de porumb realizată pentru o suprafaţă de 1.520,42 ha pentru ultimii 3 ani, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969 - 970, art. 1073 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3898 din 24 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., reţinând că pârâtaa respectat dispoziţiile legale incidente în materia retrocedării terenurilor agricole, aspect ce nu îi poate fi imputabil, dar şi a prevederilor art. 4.3 din contractul de concesiune nr. x/2000, reclamanta neprobând întrunirea condiţiilor specific răspunderii civile contractual şi recunoscând expres că avea cunoştinţă diminuările suprafeţelor concesionate încă din anul 2007.

Prin decizia civilă nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă B..

Curtea a considerat că hotărârea atacată este temeinică şi legală, în concordanţă cu probatoriul administrat şi cu dispoziţiile legale şi contractuale aplicabile, impunându-se menţinerea soluţiei de respingere pronunţate de către prima instanţă.

Temeiul juridic al pretenţiilor formulate de către apelanta reclamantă este angajarea răspunderii civile contractuale a intimatei pârâte pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contractul de concesiune nr. x/21.12.2000.

Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite constând în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de către intimata pârâtă Agenţia Domeniilor Statului.

Prin acţiunea formulată s-a susţinut încălcarea obligaţiei de netulburare a exerciţiul dreptului de a exploata întreaga suprafaţă de teren concesionată de 5.404,88 ha, suprafaţă nepusă la dispoziţie pentru exploatare fiind de1.520,42 ha, însă Curtea a reţinut că modificarea suprafeţei de teren ce formează obiectul concesiunii s-a produs ca urmare a îndeplinirii de către ADS a unei obligaţii legale, respectiv aceea de a preda către comisiile locale de fond funciar terenurile necesare aplicării Legii nr. 18/1991.

Cum, în speţă, diminuarea bunului concesionat cu 1.520,42 ha teren arabil a fost determinată de încheierea protocoalelor de predare-preluare către comisiile locale de fondfunciar, rezultă că modificarea contractului are o bază contractuală, existând acordul iniţial al concesionarului în acest sens, respectiv clauzele dela art. 4.3 şi art. 11.1 din contract, în baza cărora există obligaţia recalculării redevenţei pentruipoteza în care se diminuează suprafaţa de teren agricol pusă la dispoziţie pentru exploatare. Prin stipularea acestor clauze apelanta reclamantă a acceptat posibilitatea de a primi în concesiune o suprafaţă de teren diminuată în condiţiile în care situaţia reală a terenului agricol este diferită de cea indicată în contractul de concesiune, înceea ce priveşte caracteristicile obiectului concesionării.

Or, conform art. 2.1.1 din contract, caracteristicile esenţiale ale terenului agricol concesionat sunt acelea de a face parte dindomeniul privat al statului şi de a se afla în patrimoniul Agenţiei Domeniilor Statului. Aceste caracteristici nu mai sunt îndeplinite în privinţa suprafeţei de 1.520,42 ha, care a fost predatăde către intimata pârâtă, în îndeplinirea unei obligaţii legale, către comisiile de fond funciar. Ca urmare, suprafaţa de teren ce formează obiectul concesionării este de 3.884,46 ha, înraport de această suprafaţă fiind calculată şi valoarea redevenţei datorate, conform susţinerilor ambelor părţi.

În concluzie, derularea contractului de concesiune cu suprafaţa diminuată de 3.884,46 ha teren agricol s-a făcut cu acordul apelantei reclamante, dedus din prevederile art. 4.3 ale convenţiei, dar şi din semnarea procesului-verbal nr. x/18.12.2007. Pe cale de consecinţă, fiind respectate astfel exigenţele art. 969 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., nu se poate reţine că intimate pârâtă ar fi încălcat vreo obligaţie contractuală în legătură cu suprafaţa de teren dată în concesiune, neputându-i fi imputabilă situaţia nepunerii la dispoziţie a suprafeţei de 1.520,42 ha, teren care nu s-a mai aflat în administrarea sa în ultimii 3 ani.

În acest sens, prezintă relevanţă considerentele deciziei comerciale nr. 381/14.09.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2011, şi ale deciziei nr. 3534/20.09.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, hotărâri irevocabile şi care beneficiază de puterea lucrului judecat, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată privind obligarea ADS de a pune la dispoziţie societăţii A. S.R.L. întreaga suprafaţă concesionată.

Prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a statuat că nu pot fi atribuite alte terenuri în compensare pentru diminuările suferite, deoarece, prin art. 11.1 din contractul de concesionare nr. x/21.12.2000, părţile au stabilit în mod expres alte obligaţii, respectiv recalcularea redevenţei, subliniindu-se, totodată, că ambele părţi cunoşteau şi au acceptat obligaţia legală a Agenţiei Domeniilor Statului de predare a suprafeţelor de teren către comisiile locale de fond funciar. Din cele anterior expuse rezultă că s-a statuat, cu puterea lucrului judecat, că părţile au convenit posibilitatea diminuării suprafeţei de teren concesionate, în ipoteza în care se ajunge în situaţia predării terenurilor în vederea aplicării legilor fondului funciar.

La 7 iunie 2019, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunţată de

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi

8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o noua judecata instanţei de apel. În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii apelului şi obligării pârâtei la plata câştigului nerealizat pentru o suprafaţă de 1.520,42 ha teren nepus la dispoziţie pentru ultimii 3 ani, mai exact suma de 7.284.332,22 RON.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de apel nu a motivat respingerea cererii privind administrarea probei cu expertiză, aceasta reţinând că este neutilă, nepertinentă şi neconcludentă, împrejurare care a dus la antepronunţarea şi excluderea de plano a angajării răspunderii contractuale a pârâtei ADS faţă de A. pentru faptul că nu a pus la dispoziţie suprafaţa de 1520,42 ha teren. În opinia recurentei, administrarea probei cu expertiză tehnică contabilă era necesară pentru a determina lipsa beneficiului de pe suprafaţa de 1.520,42 ha, având în vedere şi nivelul redevenţei.

De asemenea, a arătat că deşi la termenul din 20 decembrie 2018 instanţa de apel a încuviinţat administrarea de înscrisuri noi, şi anume contractul deconcesiune nr. x/20.08.2018 încheiat între ADS şi C. S.A. şi procesul-verbal de adjudecare din 7 august 2018, aspect consemnat expres în cuprinsul hotărârii atacate, ulterior le-a ignorat la cercetarea şi soluţionarea pe fond a apelului.

O altă critică invocată de recurentă vizează interpretarea şi aplicareagreşită a dispoziţiilor art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1084 C. civ..În acest sens, s-a subliniat că pârâta ADS nu şi-a executat obligaţiile asumate prin contractul nr. x/2000 cu privire la predarea suprafeţei totale de 5.404,88 ha, împrejurare care reprezintă o încălcare a contractului, potrivit art. 969 şi art. 970 C. civ.

În opinia recurentei, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat(conform deciziei comerciale nr. 381/14.09.2011), iar predarea terenurilor de către ADS către Comisiile de Fond Funciar era interzisă prin Legea nr. 1/2000.

S-a mai arătat că, în cauză, împrejurarea că pârâta ADS şi-a asumat riscul contractual al predării unor terenuri la comisiile de fond funciar fără să fie obligată în acest sens de vreo hotărâre judecătorească sau normă legală în vigoare care să oblige la predarea pe un amplasament deja concesionat, nu înseamnă că poate fi încălcat contractul.

Prin urmare, s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit principiulforţei obligatorii a contractului, care obliga pârâta ADS să respecte contractul,atât în privinţa obiectului său, cât şi în legătură cu posibilitatea de modificare aacestuia.

La 24 iulie 2019, intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului a depus ladosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, cumotivarea că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, pentru ca recurenta să beneficieze de scutirea obligaţiei ce-i incumbă, conform O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere că acţiunea nu a fost introdusă de administratorul judiciar.

Totodată, s-a susţinut că cererea de chemare în judecată nu priveşte recuperarea unei creanţe a societăţii aflate în insolvenţă. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală. S-a susţinut că instanţele judecătoreşti au recunoscut cu putere de lucru judecat legalitatea predării terenurilor către comisiile locale de fond funciar, respectiv lipsa culpei pârâtei în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate.

În opinia intimatei, criticile referitoare la respingerea probei cu expertiza tehnică contabilă şi cele vizând modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în cauză sunt inadmisibile, întrucât vizează motive de netemeinicie, care nu pot fi analizate în recurs.

Totodată, s-a susţinut că motivul de recurs referitor la interpretarea greşită

a legii este nefondat, deoarece instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză.

La 9 august 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prinadministrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei netimbrării şi apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu au înţeles să-şi exerciate acest drept.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă excepţia netimbrării recursului, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului având în vedere că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 coroborat cu art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013. A fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă B. împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost prorogată discutarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă Agenţia Domeniilor Statului. S-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, a luat în examinare recursul, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi a constatat că acesta este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Critica recurentei întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a motivat respingerea cererii privind administrarea probei cu expertiză care,în opinia recurentei, are valoarea unei antepronunţări fiind exclusă de plano angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nepunerea la dispoziţie a suprafeţei de 1520,42 ha teren, este nefondată.

Înalta Curte reţine că, din actele dosarului rezultă că proba cu expertiză agricolă a fost respinsă atât în faţa primei instanţe dar şi în apel.

Conţinutul criticii formulate în recurs este identic cu motivul de apel care a privit respingerea probei cu expertiză agricolă în faţa primei instanţe, instanţa de apel clarificând aspectele pentru care s-a impus această soluţie cu argumentul esenţial că lipsa de utilitate a dovezii rezultă din împrejurarea că, atâta timp cât nu a fost reţinută îndeplinirea primei condiţii pentru angajarea răspunderii civile contractuale referitoare la fapta constând în neexecutarea unei obligaţii contractuale,analizarea celorlalte condiţii, inclusiv a întinderii prejudiciului este lipsită de interes. Cu alte cuvinte, verificarea cuantumului pretenţiilor prin administrarea probei cu expertiză reprezintă o etapă obligatoriu de parcurs numai dacă din probele aflate la dosar rezultă existenţa faptei ilicite, condiţie esenţială fără de care nu poate fi antrenată răspunderea contractuală, aspect motivat judicios de către instanţa de apel.

Conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. De asemenea, art. 258 alin. (1) C. proc. civ. prevede că probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255.

Aceste dispoziţii legale conturează regimul încuviinţării probelor de către instanţa de judecată, probele putând fi admise numai după îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate respectiv: să fie admisibile potrivit legii, să fie utile, concludente şi pertinente.

Motivarea reţinută de instanţa de apel în sensul că proba cu expertiză agricolă nu este utilă, pertinentă şi concludentă pentru soluţionarea cauzei are în vedere respectarea dispoziţiilor art. 255, art. 258 şi art. 330 alin. (1) C. proc. civ. instanţa reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru încuviinţarea probelor.

Astfel, proba cu expertiză se încuviinţează, în temeiul art. 258 alin. (1) cu trimitere la art. 255 C. proc. civ., în măsura în care aceasta este admisibilă potrivit legii, concludentă şi utilă soluţionării cauzei.

Concludenţa probei cu expertiză se apreciază în contextul art. 330 alin. (1) C. proc. civ., respectiv atunci când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, întrucât chestiunile ce constituie obiectivele expertizei exced competenţelor unui judecător cu privire la stabilirea unei situaţii de fapt.

În cauză instanţa de apel a respins cererea privind încuviinţarea probei cu expertiză agricolă solicitată de apelanta-reclamantă şi în apel, apreciind-o ca neutilă, neconcludentă şi nepertinentă pentru soluţionarea cauzei, aceste menţiuni fiind în acord cu dispoziţiile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. privind măsurile luate de instanţă prin încheierile de şedinţă sub aspectul motivării, nefiind obligatorie şi definirea acestor termeni.

Contrar susţinerilor recurentei, respingerea unei probe nu are valoarea unei antepronunţări, instanţa fiind obligată, astfel cum s-a arătat, să aprecieze asupra utilităţii, concludenţei şi pertinenţei unei probe şi, numai dacă aceste condiţii sunt întrunite, să o admită.

Rolul probelor în procesul civil este acela de a dovedi existenţa raportului juridic pretins prin acţiune iar înscrisurile, atunci când există şi sunt lămuritoare, reprezintă dovezi care pot fi coroborate cu alte probe cum ar fi expertize, când acestea vizează aspecte subsidiare analizei raportului juridic, respectiv dovedirea prejudiciului, dacă acestea se dovedesc a fi utile, pertinente şi concludente.

Faptul că prin respingerea probei nu a avut loc antepronunţarea rezultă şi din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel din care reiese că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale întrucât pârâta nu a săvârşit nicio fapta ilicită, derularea contractului de concesiune cu suprafaţa diminuată de 3.884,46 ha teren agricol făcându-se cu acordul reclamantei, dedus din prevederile art. 4.3 ale convenţiei, dar şi din semnarea procesului-verbal nr. x/18.12.2007.

Tot în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut caracterul contradictoriu şi nemotivat al hotărârii arătând că, deşi instanţa de apel a încuviinţat administrarea de înscrisuri noi, şi anume contractul de concesiune nr. x/20.08.2018 încheiat între ADS şi C. S.A. şi procesul-verbal de adjudecare din 7 august 2018, ulterior le-a ignorat la cercetarea şi soluţionarea pe fond a apelului.

Şi această critică este nefondată având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut că admiterea unei probe obligă instanţa să o valorifice în condiţiile în care aceasta nu este în măsură să dovedească temeinicia pretenţiilor, aprecierea probelor fiind lăsată la latitudinea judecătorului.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1084 vechiul C. civ., pârâta neexecutându-şi obligaţiile asumate prin contractul nr. x/2000 cu privire la predarea suprafeţei totale de 5.404,88 ha.

Conţinutul acestei critici nu constituie prin el însuşi un motiv de nelegalitate, referirea la aplicarea diferită de către instanţa de apel a principiilor ce guvernează efectele contractelor consacrate de vechiul C. civ., respectiv principiul forţei obligatorii a contractului, principiul bunei credinţe în executarea obligaţiilor şi a regulilor privind modul de suportare a daunelor interese pentru neîndeplinirea obligaţiilor de predare având mai degrabă natura unei critici referitoare la situaţia de fapt cu caracter reformator. Cu alte cuvinte, recurenta solicită instanţei de recurs să dea o altă interpretare situaţiei de fapt stabilite pe deplin de către prima instanţă şi de către instanţa de apel ceea ce excede controlului de legalitate îngăduit de legiuitor pentru instanţa de recurs.

Aşadar, restabilirea situaţiei de fapt nu se poate solicita pe calea recursului iar critica încadrată formal în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi apreciată ca nefondată în condiţiile în care nu se identifică vreo încălcare de către instanţa de apel a unor dispoziţii de drept material.

Dimpotrivă, instanţa de recurs constată că, prin analiza efectuată de instanţe s-a dat eficienţă tocmai dispoziţiilor legale evocate de recurentă, iar concluzia bazată şi pe coroborarea cu aspecte dezlegate în alte litigii purtate anterior între părţi nu cuprinde vreo încălcarea a acestor norme legale.

În aceste condiţii, în mod greşit susţine recurenta încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, având în vedere că, prin decizia comercială nr. 381/14.09.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3534/20.09.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, precum şi prin sentinţa civilă nr. 1694/23.06.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Călăraşi, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 33/06.05.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a statuat cu putere de lucru judecat că atât acţiunile pârâtei de diminuare a suprafeţei concesionate cât şi nepunerea la dispoziţie a altor suprafeţe de teren, cum a pretins reclamanta, se înscriu în limitele contractuale, atât în privinţa obiectului său, cât şi în legătură cu posibilitatea de modificare a acestuia.

În acest context se reţin ca nefondate şi criticile potrivit cărora nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a deciziei comerciale nr. 381/14.09.2011, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. conform cărora, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, are de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată iar aceasta priveşte dispozitivul precum şi considerentele pe care se sprijină inclusiv cele prin s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

În raport de considerentele reţinute în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei civile nr. 2571A din 20 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.