Paulian action admissibility: Certain character of pro forma invoice, proof of third-party complicity in fraud, and subsistence of interest despite post-judgment debt repayment

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. şi S.C. E. S.R.L., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se declare inopozabilitatea faţă de reclamantă a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reşiţa, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa, sub A1.1- A 1.6 şi a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la acelaşi notar, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa sub nr. A 1. S-a solicitat şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1562 - 1565 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 420 din 26 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantă SL în contradictoriu cu pârâţii, s-a declarat inopozabilitatea, faţă de reclamantă, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 la F. din Reşiţa, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa, sub nr. A1.1-A1.6 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/8.04.2014 la Societatea Profesională Notarială F. din Reşiţa, având ca obiect imobilul înscris în CF x Reşiţa sub nr. A1 şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei suma de 3.233,3 RON, onorariu avocat şi 2.105 RON taxă de timbru.

A arătat Tribunalul că cele două acte de înstrăinare au fost încheiate de S.C. B. S.R.L., deşi aceasta datora societăţii reclamante onorariul convenit pentru serviciile prestate, respectiv 12.629 EUR + TVA, conform facturii proforma seria x nr. x/17.02.2014.

Cum prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate, preţul a fost plătit în bani, Tribunalul a considerat că cele două acte sunt acte de însărăcire; în ceea ce priveşte prejudiciul reclamantei, a reţinut că acesta este reprezentat de debitul datorat de pârâta B. S.R.L. şi constatat prin hotărâre judecătorească, debit care nu mai poate fi recuperat, contrar susţinerilor pârâtei cum că reclamanta putea executa silit un bun mobil care se află în patrimoniul societăţii pârâte; a arătat Tribunalul că un debitor de bună credinţă ar fi pus în executare el însuşi titlul executoriu prin care s-a stabilit debitul, mai ales că titlul este reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată în 2015, cu trei ani înainte de judecarea în fond a prezentei cauze.

Tribunalul a precizat că acţiunea pauliană nu sancţionează frauda în sine, ci consecinţele sale patrimoniale, produse direct în patrimoniul debitorului, frauda producând pierderi indirecte pentru creditorul-reclamant şi directe pentru debitorul fraudulos, întrucât primului îi diminuează gajul general, iar celui de-al doilea îi induce sau îi adânceşte o stare de insolvabilitate. A mai precizat că art. 1563 C. civ. se rezumă să prevadă că dreptul de creanţă al creditorului trebuie să fie cert la momentul introducerii acţiunii - în cauză, dreptul de creanţă al creditoarei primind caracter cert la data emiterii facturii, februarie 2014; aceasta nu înseamnă că exigibilitatea şi lichiditatea creanţei sunt indiferente pentru admisibilitatea acţiunii pauliene, ci doar ca aceste cerinţe trebuie îndeplinite la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de declarare pe cale pauliană a inopozabilităţii actului atacat şi nu la data introducerii acţiunii.

În privinţa titlului executoriu, a apreciat că acesta nu este o condiţie necesară pentru admisibilitatea acţiunii pauliene; totuşi aceasta a fost îndeplinită de reclamantă prin obţinerea titlului în septembrie 2015. În fine, a mai arătat că expertiza efectuată în cauză relevă că bunurile imobile au fost vândute pentru a fi scoase de la urmărire iar din sumele de bani încasate din vânzare s-au achitat creditori, alţii decât reclamanta, chiar pentru debite nescadente; astfel, rezultă din expertiză că s-a achitat suma de 45.979,10 RON către G., deşi contractul de leasing prevedea rate scadente până la 01.09.2016, s-au achitat 52.327,78 RON către H., pentru un contract cu rate scadente până în aprilie 2016; s-au achitat impozitele pentru teren, hale şi baze de producţie şi pentru autoturisme; s-au restituit sume la I. - mai mult de 100.000 RON pentru linie de credit; s-au încasat dividende de plată de aproximativ 4.500 RON, s-au achitat toate creditele din sold în cursul lunii martie (J., K., L. si I.); s-au plătit toţi furnizorii şi colaboratorii din domeniul reciclării, toate datoriile către bănci şi societăţile de leasing (inclusiv contractele care nu erau scadente); toate datoriile legate de furnizorii de piese sau service la maşini au fost, de asemenea, achitate.

Drept urmare, Tribunalul a reţinut că Raportul de expertiză atestă faptul că bunurile imobile au fost vândute pentru a fi scoase de la urmărirea creditoarei reclamante iar din sumele de bani încasate din vânzare s-au achitat alţi creditori, dar nu şi reclamanta; informaţiile rezultate din Raportul de expertiză contrazic astfel susţinerile făcute de pârâţii persoane fizice, în sensul că vânzarea ar fi fost serioasă şi fără intenţie de fraudare, că bunurile imobile au fost înlocuite cu sumele de bani obţinute din vânzare şi că din aceste sume de bani s-au achitat cu bună credinţă creditorii societăţii; dimpotrivă, rezultă că vânzarea a fost frauduloasă, scopul evident fiind de scoatere a bunurilor imobile şi mobile de la urmărire, din moment ce suma datorată reclamantei nu a fost achitată nici din banii proveniţi din vânzarea imobilelor, nici ulterior, până la momentul judecării pe fond a prezentei cauze.

Tribunalul a arătat că, din coroborarea tuturor dovezilor de la dosar (respectiv interogatoriul pârâţilor, înscrisuri, expertiză) cu atitudinea procesuală a pârâţilor - care, deşi au susţinut că vânzarea celor două bunuri nu s-a făcut în dauna creditorilor, totuşi nu au făcut plata debitului către reclamantă, rezultă că acţiunea pauliană este admisibilă până la concurenţa valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON.

Prin încheierea din 1 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 420 din 26 martie 2018, formulată de petenta A..

Prin decizia civilă nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul principal declarat de pârâţii S.C. E. S.R.L., S.C. B. S.R.L., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 420 din 26 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu reclamanta A.. Prin aceeaşi decizie, s-a admis apelul incident declarat de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. E. S.R.L., S.C. B. S.R.L., C. şi D., împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă s-a înlăturat din cuprinsul sentinţei apelate considerentele prin care Tribunalul Caraş-Severin a statuat că "acţiunea pauliană este admisibilă până la concurenţa valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON". Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile acestei sentinţe. S-a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 420/26 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin la 1 octombrie 2018. Au fost obligaţi pârâţii E. S.R.L., B. S.R.L., C. şi D. la plata către reclamanta A. a sumei de 2.862,82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Cu referire la apelul principal declarat de pârâţii E. S.R.L., B. S.R.L., C. şi D., Curtea a reţinut că solicitarea acestora de respingere a acţiunii, ca rămasă fără obiect este întemeiată pe dispoziţiile art. 1565 alin. (2) C. civ.. Această normă de care se prevalează pârâţii nu este una de procedură, ci una de drept material - prin care legiuitorul instituie în favoarea terţului subdobânditor posibilitatea de a plăti creditorului o sumă egală cu prejudiciul pentru care s-a dispus revocarea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor acestuia, astfel încât să poată păstra pentru sine bunul ce a făcut obiect al respectivului act. Efectul, în plan procesual, al plăţii nu îl constituie însă lipsirea acţiunii revocatorii de obiect (obiectul fiind reprezentat de revocarea actului juridic vătămător care, prin ipoteză, este şi rămâne în fiinţă), ci, eventual respingerea acesteia ca lipsită de interes - pentru că nu mai există un prejudiciu care să justifice revocarea actului juridic contestat. Oricum, pentru a determina respingerea acţiunii (fie ca rămasă fără de obiect, fie ca lipsită de interes), plata trebuie să fie situată într-un moment anterior pronunţării hotărârii, pentru că altfel acoperirea prejudiciului se circumscrie sferei executării hotărârii, fără a afecta în vreun fel validitatea acesteia. Or, în speţă, plata a fost făcută doar la data de 10.07.2018-ulterior pronunţării, de către Tribunalul Caraş-Severin, a sentinţei civile nr. 420 din 26 martie 2018, aşa încât aceasta nu este de natură să influenţeze soluţia asupra acţiunii reclamantei.

Cu referire la fond, Curtea a constatat că pârâţii au solicitat respingerea acţiunii, pentru aceea că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii revocatorii. ţi a reţinut că, din economia dispoziţiilor art. 1562 şi art. 1563 C. civ., rezultă că pentru exercitarea acţiunii pauliene este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: actul atacat să-i fi cauzat creditorului un prejudiciu; actul să fi fost încheiat de către debitor în frauda drepturilor creditorului; în actele cu titlu oneros se cere şi complicitatea la fraudă a terţului dobânditor; existenţa unei creanţe certe a creditorului, în principiu, anterioară încheierii actului vătămător.

Examinând fiecare dintre condiţiile enunţate, Curtea a constatat că, creditoarea A. a fost prejudiciată prin încheierea de către pârâta B. S.R.L. a actelor juridice contestate, întrucât, transformând în lichidităţi cele mai importante active, aceasta şi-a constituit toate premisele insolvabilităţii. Cu banii obţinuţi din vânzare, societatea a achitat, cu prioritate, creditorii necesari transferului activităţii pe societatea E. S.R.L., după care şi-a suspendat activitatea.

Deşi aparent în patrimoniul societăţii nu s-a ivit niciun dezechilibru ca urmare a vânzării halelor de producţie şi a terenului către pârâţii E. S.R.L., C. şi D. (acestea fiind înlocuite cu echivalentul lor bănesc), în realitate, cele două vânzări fac parte dintr-un mecanism de golire de conţinut a patrimoniului Societăţii B. S.R.L., în scopul determinării insolvabilităţii acesteia. Sumele obţinute din vânzarea imobilelor nu au fost utilizate de vânzătoare pentru dezvoltarea afacerii ori pentru acoperirea unor obligaţii exigibile şi pentru care să nu fi existat alte resurse, ci exclusiv pentru lichidarea în cel mai scurt timp a activităţii - ceea ce conduce la concluzia că aceasta şi-a organizat, practic, insolvabilitatea, în dauna creditoarei A., a cărei creanţă a contestat-o în mod constant, refuzând să o plătească.

Cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiat de către debitoarea B. S.R.L. în frauda drepturilor creditoarei, cu complicitatea la fraudă a terţilor dobânditori E. S.R.L., C. şi D..

Sub acest aspect, Curtea a observat că pârâţii C. şi D. sunt soţ şi soţie, C. fiind asociatul unic al Societăţii B. S.R.L., în timp ce D. este asociatul unic al Societăţii E. S.R.L., ceea ce naşte prezumţia judiciară că pârâţii au acţionat cu intenţia concertată de a determina golirea de conţinut a patrimoniului Societăţii B. S.R.L., numai în scopul fraudării intereselor creditoarei A.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a apela la prezumţii pentru dovedirea elementelor fraudei, aceasta este recunoscută de legiuitor prin dispoziţiile art. 250 C. proc. civ.. Referitor la elementele care trebuie să stea la baza prezumţiei, acelaşi act normativ, prin dispoziţiile art. 327, arată că "Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judectorul le trage dintr- un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".

În speţă, reclamanta A. a dovedit că deţine faţă de pârâta B. S.R.L. o creanţă certă anterioară celor două vânzări, în sumă de 70.176,98 RON, la care se adaugă dobânda legală, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare. Creanţa derivă din Contractul de consultanţă nr. x/21.04.2010, iar pârâta a fost informată asupra pretenţiilor creditoarei - reprezentând contravaloarea onorariului aferent serviciilor de consultanţă prestate în baza acestui contract - la data de 27.02.2014, când societatea B. S.R.L. a recepţionat somaţia de plată nr. x/25.02.2014, prin care i s-a comunicat factura pro forma seria x nr. x/17.02.2014. Existenţa şi întinderea creanţei au fost recunoscute de Judecătoria Reşiţa prin sentinţa civilă nr. 392/09.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 - definitivă prin decizia nr. 935/2015 a Tribunalului Caras Severin.

În considerarea celor de mai sus, Curtea a constatat că în mod întemeiat a reţinut Tribunalul Caraş-Severin îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii revocatorii, hotărârea fiind, sub acest aspect, la adăpost de critici.

Cu referire la apelul incident, Curtea a constatat că în mod eronat Tribunalul a dispus admiterea acţiunii doar până la concurenţa sumei de 50.000 RON, deşi la dosar nu există niciun element din care să rezulte că ar fi fost învestit numai în aceste limite.

În ceea ce priveşte valoarea obiectului litigiului - indicată de reclamantă la solicitarea instanţei în vederea determinării taxelor de timbru, aceasta nu vizează prejudiciul suferit de creditoare, ci exclusiv valoarea transferurilor patrimoniale contestate pe calea acţiunii revocatorii.

Prejudiciul suferit de reclamanta S.C. A. constituie doar cauza juridică a acţiunii, însă obiectul acesteia - care reprezintă şi elementul în funcţie de care se stabileşte taxa judiciară de timbru datorată - este reprezentat de declararea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor creditorului.

Prin urmare, ceea ce se impunea a fi evaluat, pentru determinarea taxelor de timbru, a fost obiectul acţiunii revocatorii - adică actele a căror inopozablitate a fost invocată prin intermediul acesteia.

Concluzionând, Curtea a constatat că Tribunalul a confundat cauza acţiunii cu obiectul acesteia, neobservând că ceea ce s-a preţuit prin precizarea din data de 07.10.2015 nu a fost propriul prejudiciu al creditoarei, ci valoarea actelor juridice contestate pe calea acţiunii cu care a învestit instanţele jduecătoreşti.

În considerarea celor ce preced, Curtea a constatat că apelul incident este fondat, motiv pentru care l-a admis şi a dispus înlăturarea din cuprinsul sentinţei apelate a considerentelor prin care Tribunalul Caraş-Severin a statuat că "acţiunea pauliană este admisibilă până la concurenţa valorii solicitate, respectiv suma de 50.000 RON".

Cu referire la apelul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 420/26 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin la data de 01.10.2018. Curtea a constatat că, în condiţiile admiterii apelului inicident şi înlăturării din cuprinsul sentinţei apelate a considerentelor vătămătoare pentru reclamantă, aceasta nu mai justifică interes procesual în susţinerea cererii de lămurire a dispozitivulu

La data de 22 aprilie 2019, pârâţii S.C. B. S.R.L, S.C. E. S.R.L., C. şi D. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei civile nr. 133/13.02.2019 atât în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în apelul lor cât şi soluţia pronunţată în apelul incident al reclamantei.

S-a solicitat de asemenea ca, rejudecând cauza sub toate aspectele, pe cale de excepţie cu privire la apelul incident, să se dispună respingerea apelului incident, invocând autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte considerentele sentinţei civile nr. 420/26.03.2018, neatacate de reclamantă pe calea apelului principal şi astfel considerentele sentinţei primei instanţe au intrat în sfera autorităţii de lucru judecat, fără a putea fi atacate pe calea apelului incident care devine, astfel, inadmisibil.

Pe cale de excepţie, cu privire la apelul pârâţilor şi cererea introductivă, s-a solicitat respingerea cererii introductive ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului la formularea unei acţiuni revocatorii, fiind depăşit termenul de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat (art. 1563 C. civ.).

Totodată, s-a solicitat respingerea cererii introductive ca fiind rămasă fără obiect sau lipsită de interes având în vedere că întreaga creanţă şi cheltuielile de judecată pentru care s-a solicitat declararea inopozabilă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 de F. din Reşiţa, jud. Caraş-Severin având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x sub nr. AL1-AL6 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2014 de F. din Reşiţa, jud. Caraş-Severin, având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x sub nr. Al, a fost achitată de terţul dobânditor M..

Pe fond, s-a solicitat admiterea recursului şi respingerea apelului incident ca fiind nelegal şi netemeinic dar şi înlăturarea considerentelor din cuprinsul hotărârii atacate cu privire la existenţa unui prejudiciu stabilit prin sentinţa civilă nr. 392/09.03.2015 a Judecătorie Reşiţa, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 935/06.10.2015 a Tribunalului Caraş-Severin.

Pârâţii au solicitat ca urmare a admiterii recursului şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca nelegală şi netemeinică, sau cel puţin înlăturarea din considerentele hotărârii atacate a menţiunilor privind existenţa unei creanţe certe anterioare celor două vânzări în sumă de 70.176 RON, la care se adaugă dobânda legală, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare, cerere întemeiată pe prevederile art. 461 din C. proc. civ. şi menţinerea sentinţei până la concurenţa sumei de 50.000 RON sau până la concurenţa sumei de 70.176,98 RON, echivalentul sumei de 12.629 euro + TVA.

Totodată, s-a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru şi onorariu de avocat, din toate fazele procesuale.

În motivarea recursului, recurenţii-pârâţi au susţinut că au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte apelul incident, excepţie care, în conformitate cu prevederile art. 432 C. proc. civ., poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în ceea ce priveşte admiterea apelului incident, decizia civilă nr. 133/13.02.2019 a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, ca urmare a neexercitării căi de atac a apelului principal.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurenţii au solicitat instanţei să ia act de faptul că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a respins cererea reclamantei, raportat la faptul că a fost prescris dreptul la acţiune aşa cum acesta este reglementat de art. 1564 C. civ., deoarece acest termen curge de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, iar intimata-reclamantă trebuia să cunoască pretinsul prejudiciu de la data înscrierii tranzacţiilor în cartea funciară, deoarece aceste menţiuni în cărţile funciare sunt publice si înscrierile sunt opozabile ergaomnes, astfel încât nimeni nu poate invoca că nu a cunoscut sau că nu putea să cunoască despre efectuarea tranzacţiilor supuse publicităţii imobiliare.

Cu privire la excepţia rămânerii fără obiect sau lipsită de interes, având în vedere că întreaga creanţă şi cheltuielile de judecată pentru care s-a solicitat declararea inopozabilă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.03.2014 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.04.2014, de F. din Reşiţa având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x sub nr. Al, a fost achitată de terţul dobânditor C., în conformitate cu prevederile art. 1565 alin. (2) C. civ., recurenţii au solicitat instanţei de recurs să constate că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurenţilor, acţiunea revocatorie formulată de reclamantă a rămas fără obiect sau este lipsită de interes, deoarece terţul dobânditor M. a achitat întreaga creanţă certă ce a stat la baza acestei acţiuni, respectiv suma de 70.176,98 RON reprezentând contravaloarea facturii fiscale pro forma cu nr. x/17.02.2014 care a fost considerată ca fiind certă de la data emiterii, şi anume februarie 2014, dar şi suma de 8.092,74 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că cele două contracte a căror inopozabilitate se solicită au fost încheiate la 18.03.2014, respectiv la 8.04.2014, singurul document emanat de la creditoare anterior acestor termene fiind factura fiscală pro forma nr. x/17.02.2014, factură pe care prima instanţă a apreciat-o ca fiind dreptul de creanţă al reclamantei, reţinându-i un caracter cert al acesteia de la data emiterii, respectiv 17.02.2014.

Mai mult, în mod nelegal şi nefondat, instanţa de apel a reţinut că nu doar factura pro forma ar reprezenta creanţa, ci şi dobânda legală, cheltuielile de judecată şi cheltuielile de executare silită. Recurenţii au menţionat că la momentul pronunţării soluţiei de către tribunal nu exista niciun dosar execuţional înregistrat de acest creditor.

De asemenea, stabilirea întinderii creanţei prin raportare la sentinţa civilănr. 392/09.03.2015 rămasă definitivă prin decizia nr. 935/06.10.2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin este netemeinică şi nefondată în opinia recurenţilor-pârâţi, deoarece acţiunea a fost introdusă la data de 18.09.2015, adică înainte de pronunţarea Tribunalului Caraş-Severin şi nu a urmat o precizare a acţiunii revocatorii, pentru a se avea în vedere această sentinţă.

Or, instanţa de apel a înrăutăţit situaţia pârâţilor în propria lor cale de atac, în sensul că a făcut trimitere la o creanţă care nu s-a solicitat prin acţiunea introductivă, având în vedere că prin aceasta s-a invocat cu titlu de creanţă certă suma de 70.176,98 RON, echivalentul a 12.629 euro + TVA, astfel că, în opinia recurenţilor, nu poate fi vorba despre cheltuieli de executare silită, pentru că nu era începută nicio executare silită.

La data de 5 august 2019, intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere că argumentele invocate de recurenţi nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În opinia intimatei, recurenţii reiau motivarea făcută în faţa instanţei de apel, fără a justifica şi încadra din punct de vedere juridic eventuale motive de nelegalitate ale deciziei recurate. Pe fond, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală. În esenţă, s-a susţinut că recurenţii au achitat întregul debit care a format obiectul executării silite, respectiv întregul prejudiciu în contul executorului judecătoresc iar dosarul execuţional nr. x/2018 a fost, în consecinţă, închis. Prin urmare, s-a învederat că recursul a rămas fără obiect.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iulie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de invocată de intimata-reclamantă S.C. A. prin întâmpinare şi a fost admis în principiu recursul declarat de pârâţii C., D., E. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi s-a stabilit termen pentru judecata recursului la data de 13 octombrie 2020.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, iar prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie a apreciat că acesta este fondat, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte critica de nelegalitate privind încălcarea normelor de drept material referitoare la condiţiile legale pentru formularea acţiunii pauliene reglementate de art. 1562 şi art. 1563 din C. civ. (motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) aceasta este întemeiată.

Astfel, aşa cum susţin pârâţii prin cererea de recurs, instanţa de apel, prin soluţia de respingere a apelului principal declarat de pârâţi împotriva sentinţei Tribunalului Caraş-Severin, nu a motivat în fapt şi în drept incidenţa tuturor condiţiilor pe care reclamanta le-ar fi îndeplinit pentru formularea şi valorificarea dreptului său de a obţine inopozabilitatea celor două acte juridice încheiate de pârâţi.

În ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei, Înalta Curte reţine că, în principiu, o factură pro forma nu face dovada caracterului cert al unei creanţe, deoarece aceasta nu cuprinde în conţinutul său recunoaşterea neîndoielnică a debitorului, pentru a dobândi caracterul de titlu de creanţă (apelanţii invocând şi dispoziţiile unor norme juridice în materia contabilităţii: Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordinele Ministerul Finanţelor nr. 185/2007, nr. 3055/2009 şi nr. 3512/2008, dispoziţii care nu au fost analizate de către instanţa de apel).

Aşadar, se reţine că instanţa de apel nu a răspuns acestor critici formulate de apelanţii-pârâţi, astfel încât decizia este insuficient motivată.

De asemenea, sub aspectul complicităţii la fraudă al terţului dobânditor, se observă că instanţa de apel a dat forţă probantă unei prezumţii simple, reţinând doar că terţii cumpărători persoane fizice, având calitatea de asociaţi la cele două societăţi comerciale, este cert că ar fi urmărit fraudarea drepturilor eventualilor creditori ai societăţii vânzătoare. O asemenea prezumţie de vinovăţie, de culpă, este nelegal reţinută, deoarece dispoziţiile art. 1562 alin. (2) din C. civ. impun dovada complicităţii la fraudă a terţului dobânditor printr-un act juridic cu titlu oneros, ori o atare dovadă nu există.

Mai mult, instanţa de apel, în mod nelegal, nu a analizat criticile apelanţilor-pârâţi în ceea ce priveşte faptul că preţul încasat de societatea vânzătoare, ce se pretinde a fi debitoarea reclamantei, în schimbul transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor înstrăinate, a fost o sumă importantă de bani care depăşea cu mult pretinsa creanţă a reclamantei (aspect ce rezultă şi din expertiza contabilă efectuată în cauză, care a apreciat asupra caracterului de acte neutre raportat la patrimoniul debitoarei), astfel că şi sub acest aspect, concluzia privind caracterul de acte de "însărăcire" a patrimoniului pârâtei societate comercială apare contrară situaţiei de fapt rezultată din probele administrate în cauză, ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, se constată că instanţa de apel, fără a răspunde criticilor concrete invocate de apelanţi, a expus o teorie a acţiunii pauliene, fără a restabili situaţia de fapt în raport cu susţinerile din apel, pornind de la prezumţii judiciare cărora le-a conferit o forţă probantă superioară celorlalte probe administrate în cauză, contrar dispoziţiilor art. 329 din C. proc. civ. (o atare încălcare atrăgând şi incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.).

Mai mult, criticile apelanţilor privind rămânerea fără obiect a cererii introductive sau lipsa de interes în raport cu împrejurarea că s-a achitat suma de bani pe care ar fi datorat-o reclamantei şi care ar fi justificat formularea acţiunii pauliene, nu au fost analizate temeinic, instanţa de apel concluzionând simplist că întrucât plata s-ar fi efectuat după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă, aceasta nu ar influenţa soluţia, însă executarea obligaţiei pe parcursul litigiului poate avea efecte eventual asupra modului de obligare a părţilor la plata cheltuielilor de judecată, iar nu şi asupra fondului dreptului subiectiv dedus judecăţii.

Dimpotrivă, instanţa de recurs constată că îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile trebuie să subziste pe tot parcursul judecării cauzei, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 32 din C. proc. civ., condiţii care se impun atât pentru " formularea cererii" cât şi pentru " susţinerea" cererii, această din urmă sintagmă impunând sub aspect procedural necesitatea subzistenţei pe tot parcursul litigiului a tuturor condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, inclusiv condiţia interesului legitim, născut şi actual.

Cu atât mai mult în cazul acţiunii pauliene, care permite unui terţ de contract să solicite inopozabilitatea consecinţelor juridice produse de actul juridic încheiat între părţi) inopozabilitate relativă, devreme ce desfiinţarea actului se produce doar faţă de terţul care o formulează şi obţine acest efect, aceste condiţii de exercitare trebuie apreciate pe tot parcursul litigiului, mai ales în etapa de judecată a apelului, cale de atac de reformare, devolutivă, care presupune " o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept." (art. 476 din C. proc. civ., cu referire şi la art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.).

Având în vedere astfel că Înalta Curte reţine incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate în ceea ce priveşte apelul principal şi, pe cale de consecinţă şi soluţia dată apelului incident, urmează ca recursul să fie admis în condiţiile art. 497 din C. proc. civ., cu consecinţa trimiterii spre o nouă judecată a apelului principal, precum şi a apelului incident, urmând ca la rejudecare să se ţină seama de aspectele reţinute de instanţa de recurs.

Deoarece Înalta Curte a judecat recursul în limitele criticilor invocate de recurenţi, vor fi menţinute dispoziţiile instanţei de apel privind soluţia de respingere a apelului împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului deciziei din apel.

Referitor la susţinerile recurenţilor privind efectele puterii lucrului judecat decurgând din sentinţa civilă nr. 420/26.03.2018, adică sentinţa ce a fost atacată cu apel de către părţi, acestea nu se circumscriu motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., deoarece această hotărâre constituie tocmai obiectul apelului, iar faţă de împrejurarea că instanţa de recurs va dispune trimiterea spre o nouă judecată a apelului principal şi a apelului incident, nu se poate pune problema incidenţei şi a acestui motiv de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii C., D., E. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 133 din 13 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului principal declarat de pârâţii E. S.R.L., B. S.R.L., C. şi D. şi a apelului incident declarat de reclamanta S.C. A..

Menţine în rest decizia atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.