Quantum of moral damages in RCA insurance liability and recovery of judicial stamp tax by an exempted losing party

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi intervenienta forţată C., pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 843,15 RON cu titlu de pagube materiale privind diferenţa contravalorii motocicletei (servicii transport şi reconstatare deviz), conform art. 24 alin. (2) lit. a) din Ordinul CSA nr. 14/2011 completat de Norma ASF nr. 23/2014, la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune materiale, cheltuielile de spitalizare şi recuperare, costuri privind asistenţa medicală în spital şi în ambulatoriu, medicamente, suplimente alimentare, îngrijitori etc, transportul de la şi la instituţiile medicale unde a fost internat şi dovedite prin actele medicale şi raportul de expertiza medico-legală.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune nepatrimoniale, echivalentul sumei de 200.000 euro calculat la data accidentului, respectiv 25.04.2015 - curs euro 4,4136 RON. Au fost solicitate şi penalităţi pentru suma de 200.000 euro (882.720 RON) pe care asigurătorul pârât ar fi trebuit să le acorde reclamantului, în cuantum de 0,2% zi calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data 27 octombrie 2015 şi până la data efectivă a plăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 alin. (1), art. 1385 alin. (1), art. 1387 alin. (1), art. 1391, art. 2208 C. civ., Legea nr. 136/1995, art. 36 - 37 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 şi Ordinul ASF 23/2014 cu modificările si completările ulterioare.

Reclamantul a formulat cerere de mărire a cuantumului obiectului doi al cererii de chemare în judecată referitor la valoarea daunelor materiale cu suma de 10.000 euro ce reprezintă venit nerealizat din activităţi pe care trebuia să le desfăşoare la societatea la care era angajat.

Prin sentinţa civilă nr. 3502 din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 2863,99 RON cu titlu de daune materiale. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, echivalentul în RON, în funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, la data plăţii efective. S-a respins ca nefondat capătul de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 7735 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi s-a respins ca neîntemeiată cererea intervenientei de obligare a părţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-au admis apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3502 din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-intervenientă C.. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor pentru daune materiale în cuantum de 1194,31 RON. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru daune morale în cuantum de 10.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente acestei sume în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Au fost păstrate dispoziţiile din sentinţă referitoare la cheltuielile de judecată. S-a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 1549,87 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

La 21 iunie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o noua judecată instanţei de apel.

Înalta Curte reţine că cererea de recurs vizează doar cuantumul daunelor morale, recurentul neformulând critici cu privire la penalităţile de întârziere.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, s-a apreciat ca nu au fost respectate normele de drept material, şi anume prevederile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la stabilirea daunelor morale, în sensul că nu au fost acordate conform jurisprudenţei din România.

Al doilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru achitată de pârâta B. în cuantum de 1.549,87 RON, fiind încălcate astfel prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentul a mai criticat decizia atacată şi din perspectiva greşitei aplicări a legii în ceea ce priveşte Ordinul CSA considerând că se aplică Ordinul nr. 14/2011, iar nu Ordinul nr. 23/2014 învederând că poliţa RCA a fost încheiată la data de 8 septembrie 2014 cu valabilitate până la 7 septembrie 2015, iar potrivit art. 26 din Ordinul nr. 14/2011 al CSA acesta se aplică poliţelor încheiate în perioada de valabilitate a Ordinului iar pe poliţa RCA se arată în subsolul acesteia că legea aplicabilă este Ordinul nr. 14/2011.

La data de 7 august 2019, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la faptul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum erau în vigoare înainte de a fi declarate neconstituţionale, respectiv cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de 1.000.000 RON inclusiv, nu sunt susceptibile de recurs.

În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 a fost respinsă exceptia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinare. A fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

La termenul din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a fost victima unui accident rutier produs la data de 25.04.2015, soldat cu vătămarea sa corporală, leziunile traumatice produse necesitând aproximativ 25-30 zile de îngrijiri medicale, motiv pentru care, prin acţiunea care formează obiectul prezentului dosar a solicitat daune materiale şi morale.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurentul a susţinut că nu au fost respectate prevederile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la stabilirea daunelor morale, în sensul că nu au fost acordate conform jurisprudenţei din România.

Critica nu este fondată.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere dacă hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa de apel, analizând motivele de apel, a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de pârâtă în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru daunele morale acordate de prima instanţă reclamantului, sens în care, reapreciind situaţia de fapt, a redus cuantumul acestora.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, ambele texte normative având conţinut similar, stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale acordarea daunelor morale se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, instanţele ghidându-se după criterii variabile de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă, precum şi de jurisprudenţa în materie.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

De aceea, pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor cauzate.

Or, în speţă, stabilirea întinderii despăgubirii acordate s-a realizat de instanţa de apel în raportat de consecinţele concrete suportate de reclamant ca urmare a accidentului pentru care a solicitat daune asigurătorului, dar şi în funcţie de criteriul echităţii şi proporţionalităţii despăgubirii în raport cu dauna suferită, criterii a căror aplicare au fost în măsură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a acestora, ca persoană păgubită. Or, toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare din cauza dedusă judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico-judiciar al soluţiei pronunţate de instanţa de apel în privinţa determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciilor concrete suferite de reclamant iar nu o sursă de îmbogăţire a acestuia, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un mijloc de compensaţie pentru consecinţele produse de accident, astfel încât nu se poate imputa instanţei de apel că nu a examinat concret toate aceste criterii legale.

În acest context al analizei, nu poate fi primită susţinerea recurentului referitoare la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste şi neechitabile, pentru prejudiciul suferit de acesta.

Dat fiind caracterul nepatrimonial al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor de către instanţa de apel s-a realizat în funcţie de criteriile oferite de doctrină şi jurisprudenţă, dar şi de circumstanţele concrete ale speţei conturate de importanţa valorii lezate şi intensitatea durerilor suferite de reclamant.

Astfel, Curtea a reţinut că prejudiciul moral trebuie să acopere şi prejudiciul de agrement, respectiv restrângerea posibilităţilor victimei de a se bucura de viaţă, de a avea parte de satisfacţiile de care avea parte anterior producerii accidentului, prin urmare, pentru repararea în echivalent bănesc a prejudiciului moral constând în suferinţa psihică determinată de vătămările corporale ca urmare a accidentului, în considerarea efectului compensatoriu al acestei despăgubiri, Curtea a apreciat că suma de 10.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale este de natură să asigure o reparaţie echitabilă.

Totodată, Curtea a mai reţinut că suma de 200.000 de euro solicitată de reclamant nu poate fi acordată deoarece ar genera îmbogăţirea fără justă cauză a acestuia, în condiţiile în care din raportul de expertiză medico-legală rezultă că leziunile nu au pus în primejdie viaţa reclamantului, acesta nu prezintă infirmitate şi nici prejudicii estetice grave sau permanente.

Numărul de îngrijiri medicale constituie un reper în stabilirea consecinţelor accidentului însă instanţa de apel nu s-a rezumat doar la acest criteriu, ci a avut în vedere toate probele administrate în cauză.

Aşa fiind nu se poate pretinde că nu au fost respectate criteriile obiective de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate de actele normtive indicate referitor la legislaţia şi jurisprudenţa din România, drept pentru care reclamantul nu poate pretinde o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanţa de apel, în urma reanalizării aceloraşi criterii care au fundamentat soluţia de acordare a daunelor morale, recurată în cauză.

Al doilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru achitată de pârâta B. în cuantum de 1.549,87 RON, fiind încălcate astfel prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013.

Şi această critică este nefondată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Aşadar, obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată are legătură cu culpa procesuală, prin urmare intervine şi în situaţia în care una dintre părţi este scutită legal de la plata taxei judiciare de timbru, cum este cazul în speţă.

Astfel, deşi recurentul-reclamant este scutit de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 în cazul culpei procesuale a acestuia, art. 453 C. proc. civ. nu conţine derogări pentru această situaţie, prin urmare, obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată sub forma taxei judiciare de timbru achitată de partea adversă, se înscrie în ipoteza legală, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru neatrăgând şi scutirea de la plata cheltuielilor de judecată.

Este nefondată şi critica prin care se susţine greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte Ordinul CSA recurentul considerând că se aplică Ordinul nr. 14/2011, iar nu Ordinul nr. 23/2014.

Poliţa RCA aferentă cererii de despăgubire a fost încheiată la data de 8 septembrie 2014 cu valabilitate până la 7 septembrie 2015 iar accidentul s-a produs la data de 24 aprilie 2015, dată la care era în vigoare Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 769/A din 24 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.