Discretionary allocation of board bonuses and the exclusion of customs as a legal basis for mandatory payment under Law No. 31/1990

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2079/22.06.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. Electromontaj S.A., ca neîntemeiată, a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 14.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând schimbarea în întregime a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 614/A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 2079/22.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. Electromontaj S.A., ca nefondat.

La data de 13 mai 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 614/A din 3 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Criticile de nelegalitate întemeiate de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că sumele reprezentând "alte avantaje" în sensul alin. (3) al art. 15318 din Legea nr. 31/1990 nu reprezintă remuneraţie şi nu pot fi împărţite potrivit regulii uzanţei.

În opinia recurentului, instanţa de apel a apreciat greşit că între tipurile de sume la care se referă art. 15318 din Legea nr. 31/1990 ar exista o astfel de diferenţă de regim juridic. În plus, s-a învederat că această opinie este greşită mai ales cu privire la translatarea acestei concluzii trasă de instanţă de la art. 15318 din Legea nr. 31/1990 la art. 2010 C. civ.

Recurentul-reclamant apreciază că termenul de "remuneraţie" din art. 2.010 C. civ. trebuie interpretat ca fiind atotcuprinzător, în sensul că acesta include orice contraprestaţie, sub orice formă, din partea mandantului pentru mandatar în schimbul exercitării mandatului. O interpretare diferită ar conduce, în opinia recurentului, la concluzia că legiuitorul C. civ. a intenţionat să reglementeze numai o anumită formă de contraprestaţie a mandantului în temeiul contractului de mandat şi să lase alte forme de contraprestaţie nereglementate.

Recurentul a subliniat că soluţia de respingere a apelului este consecinţa interpretării greşite a art. 15318 din Legea nr. 31/1990 şi art. 2.010 C. civ.

De asemenea, s-a învederat că este greşită interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 în sensul că, în repartizarea între membrii societăţii a sumei acordate de AGA, Consiliul de Administraţie ar avea libertatea de a decide să nu acorde nicio sumă unora dintre administratori. În cazul de faţă, deşi AGA acordase sumele respective membrilor consiliului de administraţie, după revocarea recurentului-reclamant, Consiliul de Administraţie a decis să nu îi acorde nicio sumă drept cotă de participare la profit pentru ianuarie-mai 2016 şi drept stimulent UAE pentru 2015 şi ianuarie-mai 2016, iar plata cotei de profit pentru 2015 a fost parţială, cu încălcarea uzanţei stabilite.

În opinia recurentului, o atare situaţie este interzisă de prevederile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 15318 din Legea nr. 31/1990, care prevede că orice remuneraţie sau alt avantaj acordat administratorilor este stabilit numai prin actul constitutiv sau hotărâre AGA, iar Consiliul de Administraţie are obligaţia de a respecta aceste limite generale.

Totodată, s-a precizat că marja de apreciere a Consiliului de Administraţie este limitată de prevederile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 15318 din Legea nr. 31/1990 în sensul că remuneraţia şi primele decise de AGA nu pot fi eliminate de Consiliul de Administraţie.

S-a mai învederat că, în momentul împărţirii concrete a sumelor respective între administratori, marja de apreciere este limitată de uzanţele stabilite anterior, de la care Consiliul nu s-ar putea abate fără o justificare solidă, care nu a existat în prezenta cauză.

În concluzie, s-a subliniat că prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 15318 din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 2010 C. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează vătămarea adusă prin înlăturarea marturiei lui B..

În acest sens, s-a învederat că martorul B. a confirmat susţinerile recurentului-reclamant referitoare la modul de împărţire între membrii Consiliului de Administraţie a cotei de participare la profit şi a stimulentului UAE. Cu toate acestea, mărturia sa a fost înlăturată de tribunal, în baza mărturiilor contrare ale celor doi martori ai intimatei.

Recurentul a mai învederat că instanţa de apel a anulat cele două mărturii, însă a omis, rejudecând cauza, să includă şi mărturia lui B. printre probele analizate. În opinia recurentului, ignorarea unei probe esenţiale reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, respectiv a art. 13, art. 22, art. 174 C. proc. civ., precum şi a art. 425 care obligă instanţa să reţină situaţia de fapt pe baza probelor administrate.

La data de 2 august 2019, intimata-pârâtă Electromontaj S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală, susţinându-se că dispoziţiile art. 2010 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză având în vedere că termenul de remuneraţie utilizat în cadrul acestui text de lege nu este atotcuprinzător, deci nu include şi categoria de alte avantaje reglementată de art. 15818 din Legea nr. 31/1990. De asemenea, s-a învederat că nu este incidentă în cauză ipoteza mandatului oneros pentru care nu s-a stabilit remuneraţia administratorului, iar uzanţa la care face referire textul de lege nu se referă la o uzanţă societară internă, ci la uzanţă ca izvor de drept civil.

La data de 19 august 2019, recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 31 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 614/A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată a fost constatată suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La termenul din 13 octombrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a deţinut calitatea de membru în consiliul de administraţie al societăţii comerciale pârâte în perioada relevantă în cauză, respectiv 01.01.2015-20.05.2016, fiind prim-vicepreşedinte în consiliul de administraţie în perioada 01.01.2015-12.11.2015, prin acţiunea ce formează obiectului dosarului de faţă solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând premii din cota de participare la profit şi stimulente din profitul realizat din lucrările efectuate de societate în Emiratele Arabe Unite, ambele aferente anului 2015 şi perioadei 01.01.2016-20.05.2016.

Criticile de nelegalitate întemeiate de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că sumele reprezentând "alte avantaje" în sensul alin. (3) al art. 15318 din Legea nr. 31/1990 nu reprezintă remuneraţie şi nu pot fi împărţite potrivit regulii uzanţei, recurentul apreciind că între tipurile de sume la care se referă nu există o diferenţă de regim juridic.

Critica nu este fondată.

Potrivit art. 15318 din Legea nr. 31/1990 remuneraţia membrilor consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol de lege, remuneraţia suplimentară a membrilor consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere însărcinaţi cu funcţii specifice în cadrul organului respectiv, precum şi remuneraţia directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, sunt stabilite de consiliul de administraţie, respectiv de consiliul de supraveghere. Actul constitutiv sau adunarea generală a acţionarilor fixează limitele generale ale tuturor remuneraţiilor acordate în acest fel.

Din cuprinsul acestui text de lege rezultă că legiutorul are în vedere două tipuri de remuneraţii pentru membrii consiliului de administraţie, respectiv principală şi suplimentară. Remuneraţia principală este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor iar remuneraţia suplimentară are în vedere exercitarea unor funcţii specifice, altele decât cea principală iar stabilirea acesteia se face de către consiliul de administraţie cu respectarea limitelor generale fixate de adunarea generală a acţionarilor.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a reţinut corect că art. 15318 din Legea nr. 31/1990 reglementează un regim juridic distinct în ceea ce priveşte tipul de remuneraţie ce se poate acorda membrilor consiliului de administraţie.

Astfel cum s-a reţinut, pentru exercitarea mandatului de administrator recurentul a beneficiat de o indemnizaţie de bază formată dintr-o sumă fixă de 27.000 RON pentru funcţia de administrator-prim vicepreşedinte, la care se adaugă suma de 9.000 RON pentru participarea la şedinţele Consiliului de Administraţie şi 8.000 RON pentru participarea la şedinţele Biroului Permanent, astfel cum rezultă din contractul aflat dosarul de fond. Aceassă remuneraţie reprezintă o sumă fixă, datorată periodic, similară salariului, pe care membrul consiliului de administraţie o primeşte în virtutea acestei calităţi şi este corespondentă celei prevăzute de art. 15318 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Recurentul nu a pretins acordarea acestor sume stabilite cu titlu de regularitate prin contractul de mandat ci sume care se pot acorda cu titlu suplimentar în temeiul art. 15318 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Or, raţiunea textului de lege menţionat este aceea de a nu îngrădi posibilitatea remunerării unor servicii suplimentare prestate de membrii consiliului de administraţie care nu au fost prevăzute expres prin contractul de mandat dar care au fost desfăşurate ca oportunităţi de afaceri ale societăţii şi care permit acesteia să aloce o parte din cota de profit realizată persoanelor îndreptăţite şi pe care doar societatea înseşi prin organele sale o poate aproba.

În sensul acestor dispoziţii premiile şi stimulentele/primele nu sunt de natură contractuală întrucât nu fac obiectul niciunui contract încheiat între reclamant si societate, ci recunoaşterea lor rămâne la latitudinea A.G.A. ce fixează un procent din profit până la care pot fi acordate, iar apoi Consiliul de Administraţie este cel care stabileşte în concret sumele care se repartizează cu acest titlu.

Actul constitutiv al societăţii pârâte nu prevede obligaţia acordării unor astfel de sume ci doar posibilitatea ca A.G.A., în exercitarea atribuţiilor sale de la art. 14.1.1 şi art. 14.1.3, să fixeze dividendele, fondurile de participare la profit, remuneraţiile si alte sume pentru administrator, hotărârile A.G.A. şi anexele lor existente la dosarul cauzei făcând distincţia între titlurile cu care stabilea acordarea anumitor sume membrilor C.A. prin utilizarea titulaturii "remuneraţiile si alte drepturi acordate în anul ... membrilor Consiliului de Administraţie", remuneraţiile şi eventual alte drepturi fiind votate separat.

În raport de aceste consideraţii rezultă că nu există o obligaţie a consiliului de administraţie de a distribui aceste sume anual sau de a le distribui după un anumit mod de calcul, ci, în conformitate cu prevederile legale menţionate, după considerente subiective, legate de îndatoririle specifice ale persoanelor respective şi situaţia economică a societăţii, aşadar recurentul nu este îndreptăţit să le pretindă deoarece, în lipsa unui temei contractual, nu există acordul de voinţă necesar obligării societăţii la plata acestor sume.

Recurentul-reclamant apreciază că termenul de "remuneraţie" din art. 2.010 C. civ. trebuie interpretat ca fiind atotcuprinzător, în sensul că acesta include orice contraprestaţie, sub orice formă, din partea mandantului pentru mandatar în schimbul exercitării mandatului, o interpretare diferită ar conduce, în opinia recurentului, la concluzia că legiuitorul a intenţionat să reglementeze numai o anumită formă de contraprestaţie a mandantului în temeiul contractului de mandat şi să lase alte forme de contraprestaţie nereglementate.

Nici această critică nu poate fi primită.

Potrivit art. 2.010 C. civ. " Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros".

Textul de lege instituie pentru profesionişti prezumţia caracterului oneros al mandatului şi are în vedere situaţia în care remuneraţia pentru exercitarea mandatului nu a fost prevăzută în contract. Or, în cauză, părţile au prevăzut remuneraţia în contract, prin urmare invocarea textului de lege de către recurent se face în afara situaţiei reglementate, fiind evident că scopul legiutorului nu a fost acela de a stabili toate tipurile de remuneraţii ci de a nu permite gratuitatea mandatului dintre profesionişti.

Contrar susţinerilor recurentului nu este greşită interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 în sensul că, în repartizarea între membrii societăţii a sumei acordate de AGA, Consiliul de Administraţie ar avea libertatea de a decide să nu acorde nicio sumă unora dintre administratori, deoarece astfel cum s-a arătat acordarea remuneraţiilor suplimentare, neavând bază contractuală, se află la latitudinea organelor de conducere ale societăţii, care decid în fiecare an sumele şi persoanele îndreptăţite să le primească neputându-se invoca uzanţa ca temei de drept pentru obligarea societăţii la plata acestor sume având în vedere că potrivit art. 1 alin. (3) C. civ. în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.

Întrucât textele legale invocate de recurent în susţinerea cererii nu fac trimitere la uzanţe invocarea acestora ca temei legal al acţiunii este nerelevantă.

Recurentul a criticat şi faptul că, în repartizarea între membrii societăţii a sumei acordate de AGA, Consiliul de Administraţie ar avea libertatea de a decide să nu acorde nicio sumă unora dintre administratori, acest aspect fiind interzis de prevederile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 15318 din Legea nr. 31/1990, marja de apreciere fiind limitată la faptul că remuneraţia şi primele decise de AGA nu pot fi eliminate de Consiliul de Administraţie atâta timp cât există uzanţe stabilite anterior.

Conform prevederilor art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale Adunarea generală ordinară a acţionarilor are printre atribuţii fixarea remuneraţiei cuvenite pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv iar potrivit art. 14.1.15 din actul constitutiv al S.C. Electromontaj S.A. Adunarea generală a acţionarilor poate să împuternicească Consiliul de Administraţie să repartizeze fondurile din participarea la profit.

Sumele pretinse de recurent nu au fost prevăzute a-i fi plătite acestuia prin niciunul dintre actele emise de societate, şi întrucât, astfel cum a arătat şi recurentul, aceste sume au caracter suplimentar faţă de remuneraţia de bază, acordarea acestora se află în marja de apreciere a organelor de conducere a societăţii, care nu pot fi constrânse să le acorde pe cale judiciară, întrucât nu au o bază legală sau contractuală ci se află la aprecierea subiectivă a acestora.

În plus, solicitarea recurentului-reclamant de acordare a sumelor cu caracter suplimentar tinde spre modificarea hotărârii consiliului de administraţie pe o cale neprevăzută de lege, astfel că şi din această perspectivă, contravine reglementărilor Legii nr. 31/1990.

Este nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce vizează vătămarea adusă prin înlăturarea marturiei lui B..

Din considerentele deciziei atacate reiese că proba cu martori nu a reprezentat proba determinantă în pronunţarea soluţiei, prin urmare nu se poate reţine existenţa vreunei vătămări prin nevalorificarea acesteia, cu atât mai mult cu cât declaraţia în cauză nu a fost reţinută ca relevantă pe aspectele invocate de reclamant.

Proba cu martori a fost propusă pentru a se dovedi existenţa uzanţelor ca temei pentru acordarea sumelor pretinse prin acţiune însă aplicabilitatea uzanţelor a fost exclusă de instanţă în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (3) C. civ. conform căruia, în materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.

Aprecierea asupra probelor este un atribut esenţial al instanţei de judecată care are libertatea să reţină sau să înlăture motivat probele propuse de părţi, neputându-se susţine că s-a produs o încălcare a dreptului la apărare dacă una sau mai multe probe nu au fost găsite relevante pentru fondul cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 614/A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 614/A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.