Quantification of moral damages in auto liability insurance claims: applicability of jurisprudence and proportionality criteria over statutory criteria; recovery of judicial stamp fees by prevailing party despite opposing party's legal exemption

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A. şi cu intervenientul forţat J., au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei I. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a defunctului K., şi a câte 250.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, în favoarea celorlalţi reclamanţi, fraţi ai defunctului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 - 1395 C. civ., Legea nr. 136/1995, art. 5 alin. (3) şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1291 din 26 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 25.000 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către fiecare dintre ceilalţi reclamanţi a sumei de 10.000 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. S-a luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. S-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul declarat de pârâta I. S.A. împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 5.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., G., F. şi H. împotriva aceleiaşi sentinţe. Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 2.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă I. S.A.

Pentru a pronunţa această soluţie, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii fraţi şi surori ai victimei, Curtea a apreciat că despăgubirile acordate nu respectă criteriul proporţionalităţii şi al echităţii, motiv pentru care le-a redus la suma de 5.000 Euro pentru fiecare în raport de împrejurările concrete ale cauzei.

La 28 februarie 2019, reclamanţii A., B., C., D., E., G., F. şi H. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare să se dispună respingerea apelului declarat de intimata I. S.A.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au precizat că hotărârea recurată nu a fost motivată, susţinându-se în acest sens că nu este suficient ca instanţa de apel să aprecieze că acordarea sumei de cate 5.000 de euro pentru fraţii defunctului, cu titlu de daune morale, în loc de 10.000 de euro cât stabilise prima instanţă, este echitabilă şi respectă "criteriul proporţionalităţii şi al echităţii", întrucât lasă loc arbitrariului şi subiectivismului.

S-a învederat că instanţa de apel nu a realizat o interpretare a probelor administrate în cauză, nu a stabilit o altă situaţie de fapt, dar, cu toate acestea, într-un mod discreţionar şi nemotivat, a redus cuantumul despăgubirilor în mod nelegal.

Totodată, s-a arătat că, din decizia recurată, nu rezultă care sunt împrejurările de fapt care au format convingerea instanţei că este necesară reducerea despăgubirilor doar pentru fraţii victimei, nu şi pentru mama victimei.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia instanţei de apel se întemeiază, în mod greşit, pe practica instanţelor naţionale în cazuri similare. Astfel, s-a arătat că în motivare, instanţa de apel face trimitere la Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A., care nu era în vigoare, fiind abrogat, neavând putere de lege şi nefiind obligatoriu decât pentru societăţile de asigurări cărora li se adresează, iar nu erga omnes.

În lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, s-a subliniat că instanţa trebuia să judece cauza conform principiilor generate de drept civil, al echităţii, al bunei-credinţe şi al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut la art. 5 alin. (3) şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenţei.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ., motiv pentru care au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"Este jurisprudenţa izvor de drept, în materia asigurărilor de răspundere civilă auto obligatorie, având în vedere dispoziţiile art. 1 din C. civ. care prevăd ca sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului"?

Tot subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată este nelegală şi cu privire la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, acest motiv urmând a fi analizat de către instanţă în ipoteza respingerii primelor două motive de recurs.

În acest sens, s-a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a obligat reclamanţii la plata sumei de 2.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru plătită de apelanta-pârâtă în apel.

Prin urmare, s-a învederat că hotărârea este nelegală şi dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece legiuitorul nu a înţeles să distingă între părţile procesului ori poziţia procesuală a acestora, înţelegând să scutească de la plata taxei de timbru atât reclamantul, cât şi pârâtul dintr-un proces civil, atât în prima instanţă, cât şi în căile de atac ordinare ori extraordinare.

În consecinţă, s-a arătat că obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată constând în parte din contravaloarea taxei de timbru este nelegală.

La 12 iunie 2019, intimata-pârâtă I. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pe motiv că dezvoltarea recursului vizează critici care nu fac posibilă încadrarea lor în dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii exprimându-şi nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probelor şi de apreciere a criteriilor în funcţie de care a fost stabilit cuantumul daunelor morale de către instanţa de apel, aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

La 20 iunie 2019, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă I. S.A., a fost prorogată discutarea cererii formulate în temeiul art. 519 C. proc. civ. de petenţii A., B., C., D., E., G., F. şi H., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a stabilit termen pentru judecata recursului la data de 13 octombrie 2020.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva căruia au susţinut că hotărârea recurată nu a fost motivată, reducerea sumelor acordate de prima instanţă fraţilor defunctului făcându-se fără a se realiza o interpretare a probelor administrate în cauză şi fără a se stabili o altă situaţie de fapt, din decizia recurată nerezultând care sunt împrejurările de fapt care au format convingerea instanţei că este necesară reducerea despăgubirilor doar pentru fraţii victimei, nu şi pentru mama victimei.

Acest motiv de recurs, cu referire la faptul că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, este nefondat.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere dacă hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa de apel, analizând motivele de apel invocate de pârâtă, a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de aceasta în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru daunele morale acordate de prima instanţă fraţilor defunctului, sens în care, reapreciind situaţia de fapt, a redus cuantumul acestora.

Astfel, în motivarea soluţiei, Curtea a reţinut faptul că, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii, fraţi şi surori ai victimei, despăgubirile acordate de instanţa de fond nu respectă criteriul proporţionalităţii şi al echităţii, motiv pentru care, apreciind în echitate, a acordat câte 5.000 Euro pentru fiecare, arătând că determinarea prejudiciului trebuie să ţină seama de împrejurările concrete ale cauzei respectiv de intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de aceşti reclamanţi, de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei concrete-legătura de rudenie cu victima accidentului şi relaţiile afective cu defunctul.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Curtea a apreciat că despăgubirile stabilite de instanţa de fond pentru mama defunctului sunt echitabile, în considerarea relaţiei de rudenie existente între parte şi victimă şi a situaţiei relevate de martor cât priveşte starea emoţională a acesteia ulterior producerii accidentului, aşadar instanţa a stabilit cuantumul daunelor morale diferenţiind cele două categorii de rude sub aspectul impactului emoţional.

În consecinţă, măsura reducerii daunelor acordate de instanţa de fond fraţilor şi surorilor defunctului respectă cerinţa motivării, măsura fiind luată de instanţa de apel în urma reaprecierii probatoriului administrat, atribut al instanţei ce decurge din efectul devolutiv al apelului reglementat prin art. 476 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia instanţei de apel se întemeiază, în mod greşit, pe practica instanţelor naţionale în cazuri similare, în motivare, instanţa de apel făcând trimitere la Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A., care era abrogat, neavând putere de lege şi nefiind obligatoriu decât pentru societăţile de asigurări cărora li se adresează, iar nu erga omnes.

Nici această critică nu poate fi primită.

Ordinul nr. 14/2011 al C.S.A. a fost în vigoare în perioada 6 decembrie 2011-31 decembrie 2014, fiind abrogat prin Norma nr. 23/2014, ca atare nu sunt fondate susţinerile recurenţilor că, la data producerii accidentului, respectiv 8 noiembrie 2014, acest ordin nu era în vigoare şi că acesta nu ar fi aplicabil cauzei.

Potrivit art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, acordarea daunelor morale se face în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În prezent, la nivel legislativ nu există criterii obiective, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, instanţele ghidându-se după criterii variabile de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă, precum şi de jurisprudenţa în materie.

În acest sens, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

De aceea, pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni, astfel, un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Or, în speţă, stabilirea întinderii despăgubirii acordate s-a realizat de instanţa de apel în raportat de consecinţele concrete suportate de reclamanţi ca urmare a decesului fratelui pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile a reprezentantului asigurătorului, dar şi în funcţie de criteriul echităţii şi proporţionalităţii despăgubirii în raport cu dauna suferită, criterii a căror aplicare au fost în măsură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a acestora, ca persoane păgubite. Or, toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare din cauza dedusă judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico-judiciar al soluţiei pronunţate de instanţa de apel în privinţa determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciilor concrete suferite de reclamanţi şi nu o sursă de îmbogăţire a acestora, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite de aceştia, astfel încât nu se poate imputa instanţei de apel că nu a examinat concret toate aceste criterii legale.

În acest context al analizei, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor referitoare la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste şi neechitabile, pentru prejudiciul suferit de decesul fratelui lor.

Într-adevăr, prejudiciul moral, în sensul că rudele vor regreta pierderea vieţii fiului/fratelui, prezintă importanţă din punct de vedere juridic, dar şi psihologic, aspect care nu poate fi cuantificat material, neavând un echivalent economic, bănesc.

Cu toate acestea, dat fiind caracterul nepatrimonial al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor de către instanţa de apel s-a realizat în funcţie de criteriile oferite de doctrină şi jurisprudenţă, dar şi de circumstanţele concrete ale speţei conturate de importanţa valorii lezte şi intensitatea durerilor suferite de reclamanţi, despăgubiri ce au fost evaluate şi stabilite diferenţiat în funcţie de gradul de rudenie al reclamanţilor şi de suferinţele existente în cazul fiecăruia dintre aceştia.

Aşa fiind nu se poate pretinde că nu au fost respectate criteriile obiective de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, referitor la legislaţia şi jurisprudenţa din România, drept pentru care reclamanţii nu pot pretinde o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanţa de apel, în urma reanalizării aceloraşi criterii care au fundamentat soluţia de acordare a daunelor morale, recurată în cauză.

Recurenţii au mai susţinut că, în lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanţa trebuia să judece cauza conform principiilor generale de drept civil, respectiv al echităţii, al bunei-credinţe şi al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut la art. 5 alin. (3) şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenţei.

Nici această critică nu este fondată. Trimiterea legiuitorului la stabilirea despăgubirilor morale în raport de jurisprudenţa naţională nu este de natură să înlăture de la aplicare normele dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, cum greşit se susţine ci are rolul de a stabili criterii de referinţă pentru instanţe, având în vedere specificitatea prejudiciului care decurge din producerea accidentelor rutiere.

Lipsa reglementării unor criterii legale de stabilire a prejudiciului moral este justificată de complexitatea acestuia, care trebuie să fie apreciată de instanţa de judecată în concret, prin raportare la probele cauzei, consecinţele şi prejudiciile produse prin faptele ilicite de natura celei în speţă, fiind diferite de la caz la caz, atât sub aspectul naturii lor, cât şi al întinderii ori intensităţii cu care se produc, aşadar instanţele au rolul de a stabili un raport de proporţionalitate între cuantumul daunelor morale acordate şi suferinţa provocată.

În acest sens, pe cale jurisprudenţială au fost stabilite o serie de criterii, având scopul de a-l îndruma pe judecător în aprecierea acestui cuantum şi anume consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri cu rol compensatoriu, se urmăreşte o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit, aceste criterii fiind avute în vedere de instanţa de apel.

Tot subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată este nelegală şi cu privire la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în mod nelegal, instanţa de apel i-a obligat la plata sumei de 2.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru plătită de apelanta-pârâtă în apel deşi, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, legiuitorul a înţeles să scutească de la plata taxei de timbru atât reclamantul cât şi pârâtul.

Şi această critică este nefondată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Aşadar, obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată are legătură cu culpa procesuală, prin urmare intervine şi în situaţia în care una dintre părţi este scutită legal de la plata taxei judiciare de timbru, cum este cazul în speţă.

Astfel, deşi recurenţii-reclamanţi sunt scutiţi de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 în cazul culpei procesuale a acestora, art. 453 C. proc. civ. nu conţine derogări pentru această situaţie, prin urmare, obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată sub forma taxei judiciare de timbru achitată de partea adversă, se înscrie în ipoteza legală, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru neatrăgând şi scutirea de la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanţii E., G., F., A., D., B., C. şi H. împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii E., G., F., A., D., B., C. şi H. împotriva deciziei civile nr. 2523 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 octombrie 2020.