Calculation base for construction quality fee regularization: applicability of general estimate framework versus final works value at reception

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la 28 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 753.645,30 RON, reprezentând regularizarea cotelor de 0,1% şi 0,7% din valoarea finală a lucrărilor, cu penalităţile aferente, în temeiul dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, datorate de S.C. A. S.R.L. în calitate de investitor şi beneficiar, ca urmare a executării unor lucrări de construcţii realizate în baza autorizaţiei de construire nr. x/18.01.2008.

În drept, au fost invocate dispoziţiile din Legea nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994, Legea nr. 50/1991, art. 107, art. 148 şi următoarele din C. proc. civ., art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, art. 7 şi pct. 5 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 329/2009.

La 27 octombrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii a înregistrat la dosar cerere precizatoare a acţiunii, în sensul micşorării cuantumului sumei solicitate, de la suma de 753.645,30 RON la 169.967,02 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 16 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei funcţionale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2015 la 24 august 2016, iar prin încheierea de şedinţă din 27 octombrie 2016, s-a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în favoarea secţiei a VI-a Civilă a aceleiaşi instanţe, în considerarea calităţii de profesionist a părţilor din litigiu.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, la 9 noiembrie 2016.

Prin încheierea din 21 decembrie 2016, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu motivarea că în susţinerea acestei excepţii pârâta invocă argumente privind soluţionarea pe fond a litigiului.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă în considerarea faptului că reclamantul are obligaţia de a colecta cota prevăzută de Legea nr. 10/1995, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că o parte din această cotă se virează în contul Ministerului Dezvoltării Rurale.

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, cu consecinţa că termenul de prescripţie este de 5 ani şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.

Prin sentinţa civilă nr. 1795 din 7 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., fiind obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 34.481,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Referitor la fondul litigiului, respingând acţiunea, tribunalul a arătat că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor rezultate din regularizarea cotelor de 0,1% şi 0,7% din valoarea finală a lucrărilor de construcţii realizate în baza autorizaţiei de construire nr. x din 18 ianuarie 2008 şi a penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi de art. 30 din Legea nr. 50/191 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii este nefondată.

În conformitate cu aceste dispoziţii legale, reţine prima instanţă, baza de calcul pentru determinarea valorii cotelor este valoarea finală a lucrărilor de construire stabilită în conformitate cu art. 253 Codul fiscal şi art. 52 din Norma metodologică din 22 ianuarie 2004. Având în vedere că potrivit expertizei sumele achitate de pârâtă sunt într-un cuantum superior celui solicitat de reclamant, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, iar pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat apel incident, care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 448A/2019 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis apelul principal declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, fiind schimbată sentinţa apelată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată precizate şi obligării pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 169.967,02 RON, reprezentând debit principal şi penalităţi.

A fost respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

S-a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Apelul incident formulat de pârâtă împotriva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a fost respins cu motivarea că reclamantul I.S.C. în calitate de titular al dreptului subiectiv constând în colectarea sumelor ce fac obiectul litigiului conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, justifica şi calitatea procesuală activă.

În acelaşi sens s-a statuat şi prin decizia nr. 8/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că în considerarea naturii obligaţiei fiscale, termenul de prescripţie este de 5 ani, motiv pentru care şi criticile privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, au fost înlăturate.

În privinţa apelului principal declarat de reclamant, instanţa de apel a arătat că sunt întemeiate criticile conform cărora tribunalul s-a raportat la baza de calcul indicată de expert, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

Din prevederile Ordinului nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, a reţinut instanţa de apel, rezultă cu claritate că legiuitorul distinge între etapa anterioară finalizării lucrărilor, când cotele de 0,1% şi 0,7% se aplică la valoarea lucrărilor autorizate, valoare ce se calculează conform art. 69 din Ordin, ce face, într-adevăr, trimitere la H.G. nr. 28/2008, şi momentul ulterior realizării obiectivului, când investitorul are obligaţia de a regulariza sumele datorate, prin raportare la valoarea finală a investiţiei, calculată la efectuarea recepţiei la efectuarea lucrărilor. În acest stadiu final, nu mai sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 28/2008.

A concluzionat instanţa de apel că în mod greşit expertul a reţinut aplicarea, în etapa regularizării cotelor, a dispoziţiilor H.G. nr. 28/2008 şi, pe cale de consecinţă, a exclus din baza de calcul a acestor cote o parte din suma indicată la finalizarea lucrărilor. În conformitate cu dispoziţiile legale citate, baza de calcul pentru cotele de 0,7% şi 0,1% este suma de 120.335.050,80 RON, declarată de intimata-pârâtă în declaraţia privind valoarea reală a lucrărilor executate în baza autorizaţiei de construire şi în declaraţiile fiscale, astfel cum a fost comunicat reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Prin urmare, a conchis instanţa de apel, se va reţine că intimata-pârâtă datorează apelantului-reclamant suma de 169.967,02 RON, constând în cote datorate reclamantului în temeiul 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995 şi penalităţi de întârziere calculate conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995. În ceea ce priveşte penalităţile, calculul prezentat de reclamant nu a fost contestat.

Suma solicitată de reclamant este reprezentată de un debit principal (cote) neachitat, în cuantum de 82.308,37 RON, şi penalităţi de 82.308,37 RON, calculate la debitul menţionat conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/1995, precum şi 5.350,38 RON, penalităţi calculate cu respectarea dispoziţiilor legale citate la sumele de 5.911,71 RON şi 3.967,15 RON, parte din debitul principal recunoscut a fi fost achitat de pârâtă, însă a cărui achitare s-a realizat cu întârziere, a reţinut instanţa de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia şi casarea deciziei pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti, în condiţiile în care prin Decizia nr. 8/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit natura fiscală a creanţelor solicitate de reclamant.

Prin urmare, arată recurenta, fiind dedus judecăţii un raport juridic de drept public, în conformitate cu aceste dezlegări şi raportat la dispoziţiile art. 129 pct. 2 şi art. 479 C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să pună în discuţia părţilor, din oficiu excepţia necompetenţei funcţionale, care a fost invocată prin concluziile scrise depuse în apel. În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să repună cauza pe rol pentru dezbaterea contradictorie a motivului de nulitate derivat din încălcarea unor norme de ordine publică.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că respingând apelul incident, în mod greşit prin decizia recurată s-au înlăturat criticile privind modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, deşi reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii are doar obligaţia legală de colectare şi distribuire a cotelor prevăzute de Legea nr. 10/1995, nefiind beneficiarul sumelor şi nici titularul dreptului de proprietate asupra acestora.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, arată recurenta invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., derivat din interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor H.G. nr. 28/2008 în privinţa regularizării valorii lucrărilor autorizate pentru care există autorizaţie de construire emisă în condiţiile Legii nr. 50/1991 şi pentru care se emite proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Interpretarea instanţei de apel conform căreia la data efectuării regularizării investiţiei autorizate, adică după emiterea autorizaţiei de construire nu se mai aplică prevederile H.G. nr. 28/2008, privind aprobarea conţinutului cadru al documentaţiei tehnico-economice aferente investiţiilor publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiectivele de investiţii şi lucrări de intervenţii este contrară prevederilor art. 69,70 şi 76 din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

Astfel, arată recurenta, la data emiterii autorizaţiei de construire, valoarea investiţiei este estimată, în baza devizului general de lucrări reglementat de H.G. nr. 28/2008 la care face trimitere expresă art. 69 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009, iar ulterior la data regularizării valorii reale a investiţiei trebuie avute în vedere aceleaşi categorii de sume din devizul general reglementat de acest act normativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 care stabileşte obligaţia plăţii de către investitori a cotei de 0,1%, precum şi în conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind obligaţia de plată a cotei de 0,7%, rezultă că, baza de clacul pentru determinarea acestor cote este doar valoarea finală a lucrărilor de construire, determinată la data întocmirii procesului-verbal de recepţie la terminare a lucrărilor, nu şi a altor categorii de cheltuieli menţionate în acest înscris, cum eronat a apreciat instanţa de apel.

Dispoziţiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data exigibilităţii sumelor, la care fac trimitere prevederile art. 76 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009, atunci când se pune în discuţie problema regularizării taxelor şi cotelor legale, nu impun alte reguli privind devizul de lucrări, astfel cum a concluzionat instanţa de apel.

Prevederile Codul fiscal, impun doar nivelul taxelor şi al cotelor, însă modalitatea de detaliere a valorii investiţiei, a tipului de costuri efectuate cu investiţia autorizată sunt în continuare reglementate de H.G. nr. 28/2008, inclusiv în faza de regularizare a valorii reale a investiţiei.

Ca atare, prevederile legale enumerate se completează reciproc, şi nu se exclud una pe cealaltă.

Totodată, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat concluziile expertizei contabile, în condiţiile în care expertul a aplicat prevederile H.G. nr. 28/2008 inclusiv în faza regularizării investiţiei, la valoarea reală a lucrărilor autorizate, conform devizului general de lucrări.

De altfel, arată recurenta, fără a invoca explicit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele deciziei recurate cuprind o înşiruire de dispoziţii legale care interpretate în mod greşit au determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale, ignorându-se şi faptul că s-a contestat cuantumul penalităţilor a căror valoare depăşeşte debitul principal.

La dosar nu s-a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., constând în încălcarea normelor privind competenţa de ordine publică a altei instanţe, Înalta Curte reţine că pentru a fi incident acestui motiv de casare, excepţia necompetenţei trebuia invocată în condiţiile legii, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţia legală menţionată.

Această cerinţă nu este îndeplinită în cauză, deoarece, însuşi recurenta arată pe de o parte, că instanţa de apel era obligată să invoce conform art. 479 C. proc. civ., din oficiu, excepţia necompetenţei materiale, iar pe de altă parte că a invocat această excepţie prin concluziile scrise, depuse ulterior închiderii dezbaterilor, situaţie în care instanţa era obligată să repună cauza pe rol pentru a pune în discuţia contradictorie a părţilor excepţia necompetenţei.

Interpretarea recurentei în sensul că instanţa de apel era obligată să invoce din oficiu această excepţie, este contrară prevederilor art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora, motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, legiuitorul stabilind, astfel cum rezultă explicit din dispoziţiile legale arătate doar o posibilitate şi nu o obligaţie a instanţei în acest sens.

În egală măsură, susţinerea recurentei conform căreia, instanţa de apel trebuia să repună cauza pe rol pentru a pune în discuţia părţilor excepţia necompetenţei invocată prin concluziile scrise, este nefondată, în considerarea regulilor stabilite prin dispoziţiile art. 400 C. proc. civ., conform cărora, repunerea pe rol se va dispune doar în ipoteza în care, în timpul deliberării, instanţa consideră că sunt necesare probe sau lămuriri noi.

Totodată, potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune nici un înscris, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, ceea ce, în mod evident, determină şi concluzia că, ulterior acestui moment, prin concluziile scrise pot fi dezvoltate doar argumente privind chestiunile deduse judecăţii, nefiind posibilă interpretarea că invocarea unor excepţii determină repunerea pe rol a cauzei, din iniţiativa părţii, contrar dispoziţiilor art. 400 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active este nefondată şi va fi înlăturată, deoarece prin decizia recurată, s-au aplicat corect dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995 conform statuărilor date prin decizia nr. 8 din 19 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că pentru determinarea titularului dreptului se impune analiza raportului juridic de drept substanţial generat de legea în vigoare la data naşterii sale.

Dispoziţiile legale menţionate prevăd obligaţia reclamantului de a colecta aceste cote, iar faptul că legiuitorul stabileşte şi destinaţia ulterioară a unei părţi din aceste sume, precum şi virarea în contul altei autorităţi publice, nu afectează raportul juridic stabilit în temeiul legii între reclamant şi pârâtă, cu consecinţa că reclamantul justifică legitimare procesuală în cauză.

În concluziile, criticile recurentei privind modul de soluţionare a apelului incident, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate şi vor fi înlăturate ca atare.

În privinţa motivelor de casare referitoare la nelegalitatea deciziei, privind modul de soluţionare a apelului principal declarat de reclamant, Înalta Curte observă, cu titlu prealabil, că deşi recurenta invocând critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., derivate din încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dezvoltarea acestora, relevă şi incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol.

Verificând considerentele deciziei recurate din această perspectivă, Înalta Curte constată că este fondată critica recurentei în sensul că, o parte consistentă a acestora cuprinde redarea dispoziţiilor de drept material, fără o dezvoltare corespunzătoare, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a argumentelor în temeiul cărora s-a concluzionat că, deşi, Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, face trimitere la H.G. nr. 28/2008 şi la momentul ulterior realizării obiectivului, când investitorul are obligaţia de a regulariza sumele datorate, în acest stadiu final, nu mai sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 28/2008.

În aceste condiţii, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea este de esenţa hotărârii, instanţa fiind obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, Înalta Curte, constată că, în absenţa îndeplinirii acestor condiţii exercitarea controlului judiciar din perspectiva aplicării normelor de drept material nu este posibilă.

În consecinţă, în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se va reţine că în absenţa dezvoltării raţionamentului care a determinat modul de aplicare a dispoziţiilor de drept material, examinarea legalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de apel nu este posibilă, iar soluţia ce se impune, în conformitate cu art. 497 C. proc. civ. este aceea de admitere a recursului pârâtei, casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte apelul principal formulat de reclamant.

În rejudecare, instanţa de apel, va examina în mod concret, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., criticile şi apărările formulate de părţi, argumentând decizia clar şi coerent, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., şi va administra potrivit art. 501 alin. (4) C. proc. civ. probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 448A/2019 din 13 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează, în parte, şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte apelul principal formulat de reclamantul INSPECTORATUL DE STAT în CONSTRUCŢII.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate în ceea ce priveşte apelul incident formulat de pârâta S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2020.