Contractual exception of non-performance and performance guarantee duration in construction disputes

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 22.12.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. Aceti S.R.L., solicitând obligarea acesteia la:

- constituirea garanţiilor de bună execuţie prin emiterea unei scrisori bancare (poliţă de asigurare) privind garanţia de bună execuţie în cuantum de 746.892,69 RON sau, în subsidiar, plata acestei sume care va fi constituită cu titlul de B.. Indiferent de modul în care va fi constituită B. s-a solicitat plata dobânzii legale şi remuneratorii conform O.G. nr. 13/2011, în cuantum de 310.190,39 RON, începând cu data de 21.06.2013 şi până la data de 22.12.2017 şi în continuare până la constituirea B.;

- plata sumei de 8.803.881,30 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,10%/zi de întârziere din valoarea contractului, calculate de la data scadenţei (termenul de finalizare al contractului) şi până la data redactării prezentei şi plata în continuare până la încetarea efectelor contractului de lucrări prin orice modalitate (executarea obligaţiilor, finalizarea lucrărilor, rezilierea, etc.);

- plata beneficiilor nerealizate facturi în stornare nr. x/30.10.2015, respectiv daune interese moratorii în cuantum de 188.192 RON (penalităţi conform, art. 12) sau în subsidiar suma de 53926 RON, reprezentând dobânda legală şi penalizatoare (conform O.G. nr. 13/2011);

Prin sentinţa nr. 232/10.04.2019, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 528.077,15 RON, către reclamantă, ce reprezintă garanţia de bună execuţie, a respins ca neîntemeiată cererea referitoare la plata dobânzii legale şi remuneratorii aferentă acestei sume, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul doi de cerere, invocată de pârâtă, a respins ca neîntemeiate capetele doi şi trei de acţiune, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtă referitoare la aplicarea unei amenzi judiciare reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 3.400 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă compusă din 1/2 din valoarea onorariilor plătite experţilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamanta A., reprezentată legal de administratorul judiciar, cât şi pârâta S.C. Aceti S.R.L. .

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 854/2019 din 12 noiembrie 2019 a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar C. împotriva sentinţei nr. 232 din data de 10.04.2019 pronunţate de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. Aceti S.R.L., împotriva sentinţei nr. 232 din data de 10.04.2019 pronunţate de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

A schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a respins capătul de cerere privind constituirea granţiei de bună-execuţie şi capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar C..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurenta-reclamantă susţine sub un prim aspect că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte primul capăt de cerere referitor la constituirea garanţiilor de bună execuţie.

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv art. 1270, art. 1350, art. 1527 C. civ., coroborate cu prevederile contractuale, respectiv art. 8, art. 6.2, art. 6.3, şi art. 22.4, art. 13.1, art. 13.2 alin. (1) şi (2), art. 13.4.

Instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a respins primul capăt din acţiune referitor la constituirea B., reţinând superficial şi fără a analiza clauzele contractuale sus menţionate "că nu a fost prelungit contractul".

Din interpretarea clauzelor contractuale de la art. 6.2, art. 13.2 rezultă că pârâta se afla în culpă contractuală începând cu data de 30 noiembrie 2013, întrucât nu avea constituită garanţia de bună execuţie. Începând cu această dată operează excepţia de neexecutare în favoarea reclamantei, putând fi suspendată orice plată până la constituirea garanţiilor. Pe cale de consecinţă, ulterior datei de 30 noiembrie 2013, reclamanta era în drept să refuze orice plată întrucât opera excepţia de neexecutare, neanalizată de instanţă până în prezent.

Recurenta-reclamantă invocă şi dispoziţiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., în sprijinul modului de soluţionare a excepţiilor invocate simultan de către ambele părţi, cu referire la excepţia de neexecutare.

Se susţine că instanţa trebuia să constate că pârâta nu poate invoca excepţia de neexecutare pentru obligaţii scadente la 29 aprilie 2014, de vreme ce se afla în culpă contractuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor scadente la data de 30 noiembrie 2013.

Sub al doilea aspect, recurenta-reclamantă apreciază incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea pronunţată nefiind motivată în raport de cererile, excepţiile şi argumentele cu care instanţa a fost investită, iar motivarea prezentată este contradictorie.

În concret se susţine că instanţa de apel nu a analizat argumentele prin care a invocat incidenţa normelor imperative prevăzute de art. 13.2 din contract.

De asemenea, instanţa de apel nu a indicat motivul de drept în baza căruia a admis apelul pârâtei.

În concluzie, decizia în cuprinsul căreia nu sunt menţionate şi fără a se ţine cont de aceste argumente echivalează cu nemotivarea deciziei.

În ceea ce priveşte al doilea capăt al cererii, respectiv plata sumei de 8.803.881,30 RON reprezentând penalităţi de întârziere, recurenta-reclamantă susţine că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în cauză, respectiv art. 1270, art. 1350, art. 1519, art. 1538, art. 1539 şi art. 1556 C. civ., art. 429-435 C. proc. civ., art. 248 alin. (2) C. proc. civ., precum şi cu prevederile contractuale respectiv art. 12.1, art. 12.3, art. 6.2 şi prevederile Legii nr. 85/2014.

Referitor la excepţia de neexecutare, recurenta-reclamantă susţine că aceasta a fost analizată greşit de către instanţa de apel, în sensul că nu operează în favoarea pârâtei. Astfel, în mod greşit instanţa de apel a aplicat prevederile art. 1556 C. civ., motiv pentru care solicită casarea deciziei recurată.

Se mai arată că în favoarea reclamantei operează şi puterea de lucru judecat întrucât prin sentinţa civilă nr. 2272/13.04.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 instanţa a stabilit că scadenţa obligaţiilor pârâtei este data de 29 aprilie 2014, motiv pentru care reclamanta în temeiul dispoziţiilor art. 1556 C. civ. era îndreptăţită să suspende orice fel de plată a restanţelor contractuale, iar instanţa de apel conform art. 248 alin. (2) C. proc. civ. era obligată să analizeze mai întâi excepţia de neexecutare invocată de reclamantă.

Recurenta apreciază că instanţa de apel nu a analizat culpa ambelor părţi şi nu a ţinut cont de probele administrate şi argumentele invocate de reclamantă.

În concluzie, pentru acest motiv solicită casarea întrucât prevederile art. 1556 C. civ. operau în favoarea reclamantei, aşadar instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 31.1 din contract.

În subsidiar, solicită casarea deciziei întrucât instanţa de apel nu a analizat argumentele invocate de reclamantă şi nu a ţinut cont de probele administrate.

În susţinerea tezei subsidiare, recurenta-reclamantă susţine că excepţia de neexecutare nu mai operează în favoarea pârâtei începând cu data de 23 decembrie 2015, întrucât cu autoritate de lucru judecat instanţa a constatat că debitul principal a fost achitat, fiind efectuate plăţi parţiale la data de 28 mai 2015, 06 octombrie 2015, 09 octombrie 2015 şi 23 decembrie 2015.

În subsidiar se arată că excepţia de neexecutare nu operează începând cu data de 10 octombrie 2016, data deschiderii procedurii de insolvenţă, astfel se aplică Legea nr. 85/2014 care are caracter derogatoriu de la dreptul comun.

Mai mult în cadrul procedurii speciale pârâta şi-a valorificat creanţa.

În ceea ce priveşte plata beneficiilor nerealizate aferente facturii storno nr. x/2015, respectiv daune interese moratorii în cuantum de 188.192 RON sau în subsidiar dobânda legală şi penalizatoare, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, având în vedere dispoziţiile art. 1538 C. civ., potrivit cărora pierderea suferită şi câştigul nerealizat nu trebuie dovedite.

Cu referire la această critică apreciază incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 28.05.2020.

Prin încheierea din data de 16.07.2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă şi a admis în principiu recursul, constatând că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează să analizeze în primul rând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva tezei invocate de către recurentă privind nemotivarea deciziei recurate, în raport cu cererile cu care instanţa a fost investită şi în raport de temeiul de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel.

Recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care au caracter imperativ şi care atrag nulitatea hotărârii în situaţia nerespectării lor.

Din argumentarea criticilor, se observă că aspectele criticate de către recurentă vizează aprecierea probelor administrate în dosar şi reinterpretarea acestora de către instanţa de recurs, care nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la existenţa motivelor străine de natura pricinii sau la nemotivarea hotărârii.

Se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Această cerinţă va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurentă în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate şi înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie.

Contrar motivelor evocate de recurentă, se constată că decizia recurată îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., instanţa de apel argumentându-şi soluţia adoptată şi respingând motivat susţinerile formulate de reclamantă.

În practica judiciară s-a reţinut că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor fundamentale care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere şi să reţină aspectele utile şi determinante în adoptarea soluţiei, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea/combaterea acestor capete de cerere pentru a considera că hotărârea este motivată.

Făcând aplicarea considerentelor evocate în cele ce preced în cauza dedusă judecăţii, se reţine că decizia recurată nu poate fi criticată pentru nemotivare.

Faptul că motivarea instanţei nu coincide cu opinia recurentei asupra chestiunii în discuţie nu poate fi în măsură să atragă sancţiunea casării deciziei recurate pentru nemotivare, raţionamentul instanţei de apel fiind în deplină concordanţă cu interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Drept urmare, criticile analizate nu pot fi circumscrise motivului de recurs referitor la nemotivarea deciziei recurate.

În continuare, Înalta Curte va analiza criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se critică decizia recurată sub aspectul încălcării normelor de drept material care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului şi răspunderea contractuală (art. 1270 alin. (1) şi art. 1350 C. civ.) raportat la clauzele contractuale.

În raport de clauzele contractuale prevăzute la art. 6.2, art. 13.2, art. 13.4 şi art. 13.5 din contractul de lucrări nr. x/20.08.2012, recurenta susţine că pârâta se află în culpă contractuală pentru neexecutarea obligaţiei contractuale.

În ceea ce priveşte reţinerea situaţiei de fapt de către instanţele devolutive, se observă că aceasta nu a fost contestată de către părţi, criticile recurentei făcând trimitere la reţinerea ca întemeiată a excepţiei de neexecutare invocată de pârâtă faţă de petitul doi al acţiunii şi faţă de interpretarea eronată a prevederilor art. 13.2 din Contract.

Astfel, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, instanţa de apel a arătat că în mod corect sistarea lucrărilor a avut la bază culpa reclamantei şi nicidecum a pârâtei la data expirării perioadei contractuale - 30.06.2014, având în vedere următoarele aspecte de fapt:

Reclamanta în calitate de executant a încheiat contractul de lucrări nr. x/21.05.2012 cu Compania de Apă Olt, iar o parte din aceste lucrări au făcut obiectul contractului nr. x/20.08.2012 încheiat cu S.C. Aceti S.R.L., având ca obiect extindere reţele publice de alimentare cu apă şi canalizare Slatina, judeţul Olt, contract modificat prin patru acte adiţionale.

Pârâta a sistat efectuarea unor lucrări, având în vedere că reclamanta a înregistrat întârzieri în ceea ce priveşte obligaţia de plată a lucrărilor efectuate şi recepţionate, iar reclamanta prin adresa nr. x/10.04.2014 a recunoscut debitul restant şi a solicitat eşalonarea acestuia.

Ulterior sesizării instanţei cu soluţionarea unei ordonanţe de plată, între cele două părţi a intervenit acordul de plată nr. x/14.05.2015 pentru suma de 1.483.251,04 RON, care nu a fost respectat de către reclamantă, drept urmare Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 4324/2015 a admis cererea privind ordonanţa de plată.

Constatând achitarea debitului principal, Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 2272/2016 a admis cererea de anulare a sentinţei 4324/2015 a aceleiaşi instanţe, menţinând obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

În cadrul soluţionării dosarului privind ordonanţa de plată, concluzia instanţei a fost în sensul că reclamanta este cea care nu a adus la îndeplinire obligaţiile asumate, nerespectând termenele şi condiţiile de efectuare a plăţilor.

Raportat la reţinerea acestei situaţii de fapt, necontestată de către recurentă, chestiunea stabilirii culpei contractuale este evident că aparţine reclamantei, constatându-se că plata pentru lucrările efectuate nu a fost făcută la termenele stipulate prin contract.

Pe cale de consecinţă, faţă de neîndeplinirea obligaţiei de plată prevăzută la art. 12.1-12.3 din contractul nr. x/2012, excepţia de neexecutare invocată de pârâtă în ceea ce priveşte petitul privind penalităţile de întârziere este întemeiată, fiind invocată cu respectarea cerinţelor art. 1556 C. civ.

În contextul menţionat, soluţia instanţei de apel faţă de acest aspect este legală, obligaţia de executare a lucrărilor fiind suspendată până la îndeplinirea obligaţiilor de plată de către reclamantă.

Invocarea de către reclamantă a suspendării propriilor obligaţii până la îndeplinirea obligaţiei de constituire a garanţiei de bună execuţie nu este întemeiată, având în vedere că această obligaţie este una accesorie faţă de cea privind executarea lucrărilor, executarea acesteia fiind suspendată până la data executării obligaţiei principale.

În ceea ce priveşte critica adusă deciziei recurate cu referire la obligaţia de constituire a garanţiei de bună execuţie de către pârâta, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect în sensul că această obligaţie este în dependenţă cu termenul contractual, care nu a fost prelungit în condiţiile art. 13.2 din Contract.

Interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiei prevăzută la art. 13.2 din Contract este corectă, în sensul că în situaţia în care părţile nu conveneau prelungirea termenului contractual, obligaţia de prelungire a garanţiei de bună execuţie nu subzistă. Potrivit dispoziţiilor contractuale, obligaţia de prelungire a garanţiei de bună execuţie este afectată de condiţia încheierii unui act adiţional şi de un termen suspensiv de 5 zile de la semnarea acestuia, pentru scadenţa obligaţiei.

În situaţia în care termenul iniţial de executare a lucrărilor nu a fost respectat din culpa reclamantei, iar între părţi nu a intervenit încheierea unui act adiţional, obligaţia de prelungire a valabilităţii garanţiei de bună execuţie nu subzistă.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă cu privire la plata beneficiilor nerealizate aferente facturii storno nr. x din 30 octombrie 2015, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază nefondate.

În mod corect a apreciat instanţa de apel că reclamanta nu a dovedit că a suportat un prejudiciu, prin fapta săvârşită cu vinovăţie de către pârâtă, astfel încât nu există un temei pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul nerealizat.

Reclamanta s-a limitat la a solicita suma pretinsă, fără a se raporta la elemente obiective care să permită determinarea cu certitudine a existenţei şi întinderii despăgubirilor.

De altfel, sumele aferente facturii storno nu au fost transferate din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtei, plata nefiind efectuată, situaţie în care se reţine că nu s-a produs un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C.. împotriva deciziei civile nr. 854/2019 din 12 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. ACETI S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2020.