Res judicata in property claims: identity of causa debendi overrides distinct evidentiary methods and statutory citations.

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 14 ianuarie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta C.N. Administraţia Porturilor Maritime S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că reclamanta este proprietara imobilului reprezentat de platforma de depozitare în suprafaţă de 4.647 mp, situată în Portul Constanţa, în clin la vest de dana 44. A solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 1275 din 11 septembrie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 34 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivare, a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material, deoarece instanţa de apel a făcut confuzie între cauza acţiunii şi cauza cererii de chemare în judecată.

Recurenta a redat conţinutul art. 431 C. proc. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar atunci când se analizează existenţa autorităţii de lucru judecat, identitatea de cauză, trebuie să aibă în vedere identitatea cauzei cererii de chemare în judecată - causa debendi - şi nicidecum identitatea cauzei acţiunii judecătoreşti în sinea ei - causa petendi.

A apreciat că este criticabilă şi egalitatea pe care curtea de apel a pus-o între cauza cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic al acţiunii, dezvoltând în continuare argumente de ordin teoretic şi evocând jurisprudenţă, inclusiv a instanţei supreme, cu privire la diferenţele dintre cauza acţiunii şi cauza raportului juridic.

Sub acest aspect, a relevat faptul că instanţa de apel în mod greşit a constatat că "nu se poate reţine că acţiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun, formulată între aceleaşi părţi, poate avea cauze diferite" (pag. 8/9 penultim paragraf din decizie).

În continuare, a mai arătat că în mod eronat a fost preluat raţionamentul primei instanţe cu privire la existenţa identităţii de cauză între cele două pricini, apreciind greşit instanţa de apel că există autoritate de lucru judecat motivat de faptul că ambele cereri de chemare în judecată se întemeiază pe acelaşi temei de drept, art. 111 şi art. 35 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta a apreciat că nu există identitate de cauză între cele două dosare, nr. x/2011 şi nr. y/2019, chiar şi dacă s-ar raporta strict la temeiul de drept.

Astfel, în dosarul nr. x/2011, acţiunea a fost întemeiată doar pe art. 111 C. proc. civ. de la 1865. În schimb, în dosarul nr. x/2019 acţiunea a fost întemeiată în drept pe art. 35 C. proc. civ. şi art. 492 C. civ., acest din urmă articol stipulând că "orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, pe cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până se dovedeşte din contră".

Or, indicarea acestui temei de drept, coroborat cu cerinţa recurentei expresă de comparare a titlului ei de proprietate cu cel exhibat de către pârâtă, cu consecinţa firească a stabilirii prevalenţei unuia dintre ele în detrimentul celuilalt, dădeau un alt sens, un alt conţinut cauzei cererii de chemare în judecată, causa debendi, decât în primul dosar.

Recurenta a mai susţinut că motivarea curţii de apel cu privire la compararea titlurilor, în sensul că aceasta este o operaţiune specifică acţiunii în revendicare, este eronată şi contrară jurisprudenţei şi doctrinei de specialitate. De altfel, se arată, şi constatările privind faptul că nu se schimbă cu nimic cauza în condiţiile în care reclamanta nu deţine un titlu conform legii (pag. 9 paragraful al doilea din decizie) contravin art. 492 C. civ. de la 1864 şi art. 35 C. proc. civ.

Or, arată recurenta, ea este cea care a edificat/construit respectiva platformă, pe o suprafaţă de teren pe care o administra în mod direct, potrivit legislaţiei de la acea vreme (perioada 1979-1981), în acest sens existând putere de lucru judecat, având în vedere decizia nr. 5929/2005, pronunţată în dosarul nr. x/2005.

În al doilea rând, s-a sustinut, această motivare întemeiată pe aserţiunea "reclamanta nu deţine un titlu conform legii" îndepărtează curtea de complexitatea de circumstanţe care determină şi întreţin voinţa societăţii de a reclama şi de a stărui în ceea ce a reclamat în dosarul nr. x/2019.

A mai arătat că atât recurenta, cât şi intimata consideră că fiecare dintre ele a edificat/construit platforma în cauză, fiecare dintre ele probându-şi dreptul de proprietate prin acelaşi tip de înscris, şi anume procesul-verbal de predare şi de punere în funcţiune, cu diferenţa că pârâta are rol de autoritate portuară, iar cel al recurentei este anterior cu opt ani celui deţinut de intimată, chestiune ce pentru instanţe nu prezintă relevanţă.

În drept, a invocat în mod expres dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, având în vedere că ambele părţi îşi desfăşoară activitatea în incinta portului Constanţa, fiind astfel vorba despre un litigiu izvorât din activităţi portuare şi că recurenta nu individualizează normele de drept material încălcate sau aplicate greşit pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

Excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului au fost respinse la termenul din 7 octombrie 2020, cu motivarea expusă în practicaua prezentei deciizii.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pt. 8 C. proc. civ., recurenta invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., susţinând că în mod eronat a fost reţinută autoritatea de lucru judecat, având în vedere că între dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2019 nu există identitate de cauză, date fiind temeiurile de drept diferite şi solicitarea recurentei de comparare a titlului de proprietate cu cel exhibat de către pârâtă.

Se constată că în realitate recurenta-reclamantă formulează o singură critică de nelegalitate, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., concretizată în nesocotirea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, iar în susţinerea acestei critici aduce mai multe argumente, acre vor fi analizate în cele ce urmează.

Critica nu va fi primită.

Divergenţa apărută este în legătură cu bunul imobil reprezentat de platforma de depozitare în suprafaţă de 4.647 mp, situată în Portul Constanţa, în clin la vest de dana 44, bun asupra căruia între părţile litigante au existat mai multe litigii legate de dreptul de proprietate.

Un prim litigiu este reprezentat de dosarul nr. x/2005, soluţionat irevocabil prin decizia nr. 5929 din 9 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială, prin care recurentei din cauza de faţă i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra "infrastructurilor (platformă) construite pe suprafaţa de 25.000 m.p. spate dana 44, 2250 m.p. platformă spate dana 44 şi 6400 m.p. platformă situată la vest de dana 44."

În dosarul nr. x/2011, purtat între aceleaşi părţi şi soluţionat irevocabil prin decizia nr. 3086 din 15 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, recurenta din cauza de faţă a solicitat ca instanţa să constate că este proprietara infrastructurii reprezentată de platforma de depozitare în suprafaţă de 4647 m.p., situată în clin, la vest de dana 44, cerere cu privire la care s-a stabilit în mod irevocabil că este inadmisibilă, întrucât printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a recunoscut dreptul de proprietate al aceleaşi părţi pentru o suprafaţă cu 2397 m.p. mai mică.

În acest context, se cuvine subliniat faptul că, în cauza de faţă, obiect al disputei îl constituie aceeaşi diferenţă de teren care excedează suprafaţa de 2250 m.p. din hotărârea iniţială, diferenţă în legătură cu care recurenta din cauza de faţă invocă accesiunea imobiliară şi solicită compararea de titluri.

În condiţiile date, instanţa supremă apreciază că în speţă chestiunea de drept dezlegată prin decizia nr. 3086 din 15 octombrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în constatare se impune cu putere de lucru judecat în condiţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., astfel cum au reţinut atât tribunalul, cât şi curtea de apel.

Sunt neîntemeiate criticile bazate pe pretinsa confuzie dintre causa debendi şi causa petendi şi pe pretinsa greşită evaluare a solicitării de comparare a titlurilor, care, în opinia recurentei, conduc la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ.

Aceasta întrucât fundamentul ambelor acţiuni în constatare pentru diferenţa ce depăşeşte suprafaţa de 2250 m.p. îl constituie accesiunea imobiliară, ca şi causa debendi, operaţiunea de comparare a titlurilor fiind exclusiv un procedeu tehnico-juridic, o modalitate de administrare şi evaluare a probei cu înscrisuri, prin intermediul cărora se urmăreşte atingerea aceluiaşi scop al acţiunii (causa petendi), în speţă recunoaşterea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren.

Aceste argumente infirmă, apreciază instanţa supremă, susţinerea recurentei-reclamante despre lipsa identităţii de cauză, identitate impusă de art. 431 C. proc. civ., singurele diferenţe dintre cele două acţiuni în legătură cu care s-a analizat şi reţinut autoritatea de lucru judecat situându-se în plan probator, în condiţiile în care, pentru obţinerea aceluiaşi rezultat (causa petendi), adică pentru recunoaşterea dreptului de proprietate pentru aceeaşi diferenţă de suprafaţă, partea a uzat în primul proces de proba cu expertiză tehnică judiciară, iar în al doilea de proba constând în compararea titlurilor de proprietate ale părţilor litigante.

Astfel, criticile recurentei prin care reclamă existenţa unei cauze diferite a prezentului litigiu de cea din dosarul nr. x/2011 şi confuzia instanţei asupra cauzei acţiunii şi cauzei cererii de chemare în judecată nu pot fi reţinute, instanţa de apel făcând o analiză corectă atât a temeiului juridic al cererii, cât şi a dreptului valorificat prin cerere, iar faptul că în cel de-al doilea litigiu a fost evocat art. 492 C. civ. de la 1864 şi s-a solicitat compararea unor procese-verbale de predare şi punere în funcţiune, înscrisuri ce fac dovada titlului şi dreptului de proprietate în opinia recurentei, nu schimbă cauza, în condiţiile în care nu se relevă o altă modalitate de dobândire a proprietăţii decât cea de construire a platformei.

Privitor la considerentele reţinute de instanţa de apel sub aspectul comparării titlurilor şi la legătura acesteia cu acţiunea în revendicare, în cadrul căreia se poate efectua o astfel de procedură, Înalta Curte constată că afirmaţiile recurentei sunt lipsite de relevanţă din perspectiva problemei de drept discutate, anume existenţa autorităţii de lucru judecat, considerentele instanţei de apel fiind supraabundente, aşadar indiferente în condiţiile în care nu s-a trecut de aspectul inadmisibilităţii şi nu s-a păşit la cercetarea pricinii pe baza unei asemenea comparări.

În concluzie, dezlegarea chestiunii litigioase amintite se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, prin care se solicită constatarea aceluiaşi drept de proprietate, în baza art. 35 C. proc. civ. şi a art. 492 din C. civ. de la 1864, ca efect al accesiunii reale imobiliare artificiale.

Înalta Curte reafirmă că respectarea principiului autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, o dată tranşată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea unei noi judecăţi, iar în speţă acest principiu a fost respectat, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 431 C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2020.