Appeal against suspension for dual non-appearance dismissed as unfounded; suspension order upheld

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Analizând actele de la dosar şi încheierea recurată, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, secţia Civilă la 19 iulie 2016, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 30.000 euro, reprezentând daune morale şi a sumei de 840 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a constatării faptului că, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către reclamantă, pârâta nu a notificat, în scris, cu confirmare de primire, respingerea pretenţiilor de despăgubire, conduită care obligă ope legis la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat, prin aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. b) şi alin. (2), coroborate cu art. 26 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi materiale indicate, potrivit probatoriului ce urmează a fi administrat, a penalităţilor de 0,2% calculate pe fiecare zi de întârziere începând cu 26 mai 2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat) şi până la plata efectivă a acestor despăgubiri, potrivit art. 38, raportat la art. 37 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 8333/2017 din 29 decembrie 2017, Judecătoria Buftea, secţia Civilă a admis acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 840 RON, reprezentând daune materiale şi suma de 30.000 de euro, cu titlu de daune morale, în echivalent în RON la cursul de schimb afişat de B.N.R. din 25 februarie 2016.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% din suma de 840 RON şi suma de 30.000 de euro, în echivalent în RON la cursul de schimb afişat de B.N.R. la 25 februarie 2016 - data avizării daunei, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 25 mai 2016 şi până la achitarea efectivă şi integrală a debitului principal.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 4.078,85 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 835/A din 27 februarie 2019, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale stabilite şi al obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei 15.000 euro cu titlu de daune morale, penalitatea de 0,2% urmând a fi calculată raportat la această valoare şi la cea privind daunele materiale acordate.

A obligat-o pe reclamantă la plata către stat a sumei de 5.152,93 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă judecăţii în prima instanţă.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă, suplimentar sumei de 4.078,85 RON stabilite, şi a sumei de 3.137,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă judecăţii în primă instanţă, corespunzător limitelor admise.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A respins ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante privind cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din 11 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa nejustificată a părţilor.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii.

Recursul a fost înregistrat la 15 noiembrie 2011 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului, recurenta a susţinut că la 10 octombrie 2019 a transmis prin e-mail cerere de amânare a judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales, însoţită de un înscris medical din care rezultă imobilizarea piciorului avocatului ales în orteză.

În aceste condiţii, a apreciat că erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 222 C. proc. civ. pentru admiterea cererii de amânare a judecării cauzei, fiind imposibilă substituirea apărătorului ales, dat fiind caracterul intuitu personae al contractului de asistenţă juridică.

Astfel, recurenta a conchis că suspendarea judecăţii cauzei a fost făcută cu încălcarea dreptului la apărare, fiind nelegală măsura dispusă de instanţă.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

La termenul din 15 iulie 2020 a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în şedinţă publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanţa supremă constată că recursul nu a fost întemeiat în drept, dar, faţă de dezvoltarea criticilor din memoriul de recurs, se poate aprecia că acesta este fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea unor norme de procedură, anume a dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2, art. 222 şi art. 13 C. proc. civ., aşa cum s-a reţinut şi în raportul întocmit de magistratul-asistent raportor.

Chestiunea de drept supusă analizei vizează luarea greşită a măsurii suspendării judecării cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul va suspenda judecata când niciuna dintre părţi, legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă.".

Prin edictarea acestor dispoziţii, legiuitorul a stabilit împrejurarea că, în lipsa exprimării neechivoce a intenţiei de soluţionare a cauzei chiar şi în lipsa părţilor litigante, se prezumă că părţile s-au desistat, iar suspendarea soluţionării judecării cauzei în aceste condiţii nu apare ca o opţiune posibilă, ci ca o obligaţie legală, fiind instituită printr-o măsură imperativă.

Raţiunea normei enunţate rezidă în respectarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor, care guvernează procesul civil şi care împiedică instanţa de judecată să procedeze la judecata cauzei în absenţa părţilor, în condiţiile în care niciuna nu a cerut soluţionarea în lipsă.

Astfel, judecătorul este obligat să suspende judecarea cauzei, neputându-se pronunţa asupra niciunei cereri în cauză şi, prin urmare, nici asupra cererii de amânare a judecării, indiferent de motivele invocate, aşa cum în mod legal a reţinut şi instanţa de recurs, prezumţia de desistare impunând cu prioritate măsura suspendării judecăţii.

În cauză, la apelul făcut în şedinţa publică din 11 octombrie 2019 curtea de apel a constatat că niciuna dintre părţile legal citate nu s-au înfăţişat în instanţă şi, apreciind că nu poate soluţiona cererea de amânare a judecăţii formulată de recurenta A., justificată pe imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, a dat eficienţă art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dispunând în mod corect suspendarea judecării cauzei.

În ceea ce priveşte faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a unui nou termen în cauză, Înalta Curte reţine că această cerere nu putea face obiectul unei analize din partea instanţei, întrucât incidentul suspendării se analizează cu prioritate, suspendarea judecăţii fiind în aceste condiţii o măsură ce operează de drept, în puterea legii, măsura amânării judecăţii fiind reglementată de o normă supletivă, care nu putea prevala în concursul cu măsura suspendării judecăţii, reglementată de o normă imperativă. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că instanţa de recurs nu a nesocotit dispoziţiile art. 222 şi nici pe cele ale art. 13 C. proc. civ., întrucât acestea nu reglementează un drept absolut, ci un drept care trebuie exercitat în condiţiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., fiind în speţă limitat de o prescripţie imperativă referitoare la solicitarea de judecată în lipsă.

În considerarea celor ce preced, constatând că încheierea recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2, a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) şi a dispoziţiilor art. 13 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 11 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2020.