Review for failure to evocate merits declared inadmissible in marital debt and personal property ownership dispute

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra cererii de revizuire de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin decizia nr. 506 din 3 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1147 din 4 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin criticile formulate recurenta invocă, în esenţă, aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel în dezlegarea dată excepţiei lipsei de interes a recurentei în promovarea acţiunii.

Instanţa de recurs a enunţat condiţiile în care se poate invoca nulitatea absolută, consideraţii teoretice privitoare la interes ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile şi a notat că instanţa de apel a avut în vedere, în mod judicios, în analiză următoarele determinări: natura obligaţiei asumate de intimata-pârâtă prin contractul de credit; caracterul de bun propriu al imobilului ce formează obiectul contractului a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată prin acţiune; particularităţile pe care le prezintă răspunderea soţilor cu bunurile comune, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi din acela al întinderii acestui tip de răspundere; actualitatea interesului recurentei faţă de caracterul de bun propriu al imobilului în cauză şi, nu în ultimul rând, demersurile concrete pe care recurenta le-a întreprins în vederea valorificării drepturilor conferite de art. 1516 din C. civ.

S-a reţinut că dreptul de creanţă invocat de recurentă prin acţiune izvorăşte din două contracte de credit încheiate între recurentă, în calitate de creditoare şi soţii B., în calitate de codebitori, astfel că datoria astfel contractată este o datorie comună a ambilor soţi şi că, potrivit art. 351 C. civ., soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune, obligaţiile pe care le-au contractat împreună, obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

Au fost evocate dispoziţiile art. 352 alin. (1) C. civ., care prevăd că, în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar cu bunurile proprii şi s-a reţinut că acest text de lege instituie o răspundere subsidiară a soţilor cu bunurile personale, numai în măsura în care bunurile comune s-au dovedit insuficiente pentru a acoperi datoria contractată împreună.

În ce priveşte bunul imobil în discuţie, instanţa de recurs a reţinut că acesta a fost dobândit de intimata-pârâtă înainte de căsătorie şi este bun propriu al acesteia conform art. 340 lit. a) C. civ., astfel că devin incidente dispoziţiile art. 352 alin. (1) C. civ., creditorul având obligaţia de a urmări întâi bunurile comune şi, numai în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, putându-se îndrepta şi împotriva bunurilor personale ale soţilor.

În acest context, s-a apreciat că, întrucât recurenta nu a făcut dovada protejării dreptului său de creanţă în condiţiile legale mai sus evocate, intimata şi-a păstrat atributele dreptului de proprietate asupra imobilului bun propriu şi şi-a exercitat dreptul legal de a face acte de dispoziţie în legătură cu acesta.

Recurenta - reclamantă, s-a arătat, în calitate de creditoare a intimatei a promovat o acţiune pentru asigurarea gajului general al creditorului, ca o măsură de protejare a unui drept personal din perspectiva art. 1558 C. civ., urmărind să-şi valorifice dreptul de creanţă prin conservarea unui bun propriu al unuia dintre soţii debitori, cu ignorarea dispoziţiilor privitoare la patrimoniul soţilor, datoriile comune ale soţilor şi la dreptul de urmărire al creditorilor chirografari.

Instanţa de recurs a subliniat că existenţa în patrimoniul recurentei creditoare a unui drept de creanţă nu era suficientă în a conferi acesteia posibilitatea de a iniţia un demers judiciar având ca finalitate nulitatea unui act juridic translativ de proprietate asupra unui bun al intimatei debitoare, cu neluarea în considerare a naturii datoriei.

Referitor la caracterul legitim şi personal al interesului, instanţa de recurs a arătat că acesta ar fi fost relevat numai în condiţiile executării bunurilor comune ale soţilor şi după dovedirea insuficienţei acestora în acoperirea datoriei comune, pentru a se rezulta un eventual interes în promovarea acţiunii şi că, întrucât aceste aspecte nu au fost dovedite în cauză, recurenta-reclamantă nu se poate considera vătămată prin înstrăinarea imobilului bun propriu al intimatei şi nici nu poate justifica vreun interes în legătură cu acesta, născut şi actual, în cauză neputându-se identifica, în ceea ce o priveşte, încălcarea vreunui "drept subiectiv ameninţat" sau producerea unei "pagube iminente ce nu s-ar putea repara", în accepţiunea avută în vedere de art. 33 teza finală din C. proc. civ.

În ce priveşte aserţiunile recurentei privitoare la dreptul băncii de a solicita constituirea de garanţii suplimentare, s-a arătat că acestea au un evident caracter speculativ şi irelevant, în condiţiile în care clauzele înscrise în art. 9.3.5 din contractul de credit nr. x/2008, în art. 9.1 şi art. 11 din contractul de credit nr. x/2008 instituiau în favoarea băncii, dar numai în situaţia în care pe parcursul derulării creditului gradul de acoperire s-ar fi situat sub cel de la momentul contractării, dreptul de a solicita garanţii suplimentare. Or aceste clauze vizează o situaţie pur ipotetică, astfel că nu pot fi avute în vedere, cu atât mai mult cu cât nu se justifică constituirea unor anume garanţii care să privească în mod individual chiar imobilul ce a făcut obiectul actului juridic a cărui nulitate se solicită. În plus, s-a apreciat, aceste clauze au un pronunţat caracter de generalitate, nefiind relevante în analiză, întrucât nu precizează dacă garanţia reală vizează sumele provenite din vânzare bunurilor proprii sau a bunurilor comune ale soţilor.

S-a apreciat că nu poate fi primită critica prin care recurenta invocă faptul că indisponibilizarea bunurilor comune nu afectează ordinea de urmărire instituită de lege, întrucât argumentaţia adusă în susţinerea acestei critici este bazată, în mod covârşitor, pe aspecte de fapt şi vizează demersurile pe care le-au întreprins recurenta şi banca pentru urmărirea bunurilor comune ale soţilor B.. Pentru aceste motive aceste critici nu au putut fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ca şi critici de nelegalitate, întrucât vizează aspecte de netemeinicie.

Ultima critică, cea referitoare la faptul că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut puterea de lucru judecat decurgând din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013 a fost găsită, de asemenea, ca nefondată, notându-se că principiul puterii de lucru judecat este consacrat de art. 1201 din C. civ. şi are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată, puterea de lucru judecat împiedicând contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie infirmate printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces.

Aşadar, din perspectiva principiului puterii de lucru judecat, statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016, prin care s-a stabilit că dreptul creditorului de a formula o acţiune în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun propriu al debitorului este condiţionat de probarea caracterului neîndestulător al bunurilor comune, ce pot fi valorificate, nu pot fi ignorate în raport de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii.

În motivarea revizuirii, după prezentarea situaţiei de fapt, revizuenta a susţinut că instanţa de recurs a tratat în mod vag critica referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material, în ce priveşte interesul formulării unei cereri în constatarea nulităţii unui act juridic, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg aspecte legate de modalitatea în care a fost încheiat contractul de vânzare al imobilului aflat în discuţie de către intimata B., cu nesocotirea condiţiilor de valabilitate prevăzute de lege, susţinând că instanţa de recurs nu a analizat temeinic acest motiv de recurs.

Analizând excepţia inadmisibilităţii revizuirii, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 509 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire pot fi hotărârile pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul.

Această cerinţă-premisă este aplicabilă cererii de revizuire de faţă, întrucât aceasta este întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., exceptările de la cerinţa evocării fondului fiind doar cele prevăzute la alin. (2) al aceluiaşi articol, printre care nu se regăseşte şi ipoteza revizuirii întemeiate pe pct. 1 al art. 509 C. proc. civ.

Evocarea fondului de către instanţă, ca expresie a uneia din condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea care fusese reţinută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii. Drept urmare, hotărârile prin care se resping căile de atac, păstrându-se situaţia de fapt şi dispoziţiile legale aplicate nu sunt susceptibile de revizuire.

Condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, cale de retractare, prin care se cere instanţei de judecată care a soluţionat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, câtă vreme în speţă hotărârea împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire nu a evocat fondul cauzei.

Astfel, prin decizia nr. 506 din 3 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1147 din 4 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, confirmând atât starea de fapt, cât şi aplicarea normelor de drept material.

În consecinţă, pentru considerentele prezentate, reţinând că nu este îndeplinită cerinţa impusă de art. 509 alin. (1) C. proc. civ. privind evocarea fondului, Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibilă cererea de revizuire.

Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata B. privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 506 din 03 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Respinge cererea formulată de intimata B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2020.