Inapplicability of Directive 93/13 to exchange-rate risk clauses reflecting mandatory domestic monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18.012017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. ŞI S.C. D. S.R.L., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

a) constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc a prevederilor contractuale regăsite în contractul de credit numărul 70313559 din data de 16.06.2008 la art. 4.2: "Toate plăţile reprezentând rambursări în cadrul prezentei Facilitaţi se vor efectua în data de 20 a fiecărei luni, în valuta în care s-a acordat facilitatea, fără niciun fel de deducere sau reţinere aferenta vreunor compensări, creanţe, taxe sau impozite";

b) obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de 2,1 RON/USD, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

c) obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar;

d) obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 250.000 de RON, cu ocazia constatării inserării unor prevederi de tip abuziv în cadrul contractelor de credit.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, prevederile art. 966-970 C. civ. din 1864, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

La termenul din 9 mai 2017, instanţa de fond a admis cererea pârâtei C. S.A. de introducere în cauză a co-împrumutaţilor E. şi F., în calitate de reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr. 3843 din 23 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, la data de 19 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea căii de atac, iar pe fond, admiterea acţiunii. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 8 mai 2018.

Totodată, la 4 iunie 2018, intimata C. S.A. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea, în parte, a considerentelor cu privire la capătul 4 al cererii de chemare în judecată, în sensul de a lua act de faptul că reclamanţii au renunţat la acest capăt de cerere, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 93 A din 25 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3843 din 23 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii C. S.A., S.C. D. S.R.L., E. şi F..

A admis apelul incident declarat de pârâta C. S.A., în sensul că a înlăturat din considerentele sentinţei apelate al treilea paragraf pagina 9, referitor la respingerea capătului privind daunele morale.

A obligat intimaţii-reclamanţi A. şi B. să plătească apelantului incident C. S.A. suma de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat redus.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a daunelor morale, curtea de apel a reţinut că, la termenul din 20 iunie 2017, reclamanţii prin apărător au renunţat la acest capăt, aspect necontestat în apel, motiv pentru care acest petit nu a mai putut fi analizat.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 93 A din 25 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Au solicitat admiterea recursului declarat, cu consecinţa casării deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deşi acţiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, lege specială, aprecierea instanţei de judecată referitoare la aplicarea în speţă a principiului nominalismului reprezintă o contradicţie din punct de vedere juridic, întrucât acest principiu ar putea fi aplicabil doar în situaţia în care acţiunea ar fi fost întemeiată pe reglementările privind răspunderea civilă contractuală.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de judecată a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi Directivei 93/13/CEE.

Au precizat că, potrivit deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C186/16 Andriciuc vs Banca Românească, Banca trebuia să prezinte împrumutaţilor posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină, precum şi să furnizeze informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.

Potrivit deciziei arătate, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului.

Curtea a subliniat în considerentele deciziei pronunţate în cauza C-186/16 că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revenind instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei bunei-credinţe şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că, potrivit deciziei menţionate, o astfel de evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului şi ţinând seama, în special, de expertiza şi de cunoştinţele băncii în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Ca atare, Curtea a amintit că se impune verificarea modului în care este explicat mecanismul de funcţionare a clauzei de schimb valutar (a cărei imprecizie sau netransparenţă determină lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei), precum şi relaţia acestui mecanism cu alte clauze, astfel încât "consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte".

În ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului, recurenţii-reclamanţi au subliniat că există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza clauze ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Au susţinut că această problemă a fost deja tranşată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligatorie pentru instanţele din România, întrucât în cauza G-484/08 se arată că:

"dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Mai mult, au precizat că în cauza C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca fiind nule, clauzele abuzive ale unui contract, întrucât această putere "se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele".

Ca atare, au susţinut că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv a! clauzelor privind preţul contractului, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Au considerat că analiza sintagmei:

"redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil" trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.

Menţionând că "limbaj clar" înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, au subliniat că şi dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune.

În ce priveşte limbajul "inteligibil", au arătat că un asemenea limbaj înseamnă, potrivit Înaltei Curţi, posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice caro rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.

În acest sens, au făcut referire la concluziile la care a ajuns Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Arpad Kasier împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75, arătând că:

"Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală ..., cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod chiar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului... la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze . . . . . . . . . ., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte".

Or, recurenţii-reclamanţi au considerat că instanţa nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei din art. 8 din Contractul de credit, în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatoarei, situaţie ce pune în discuţie, în opinia recurenţilor, buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract.

Făcând trimitere la cauza C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul căreia se solicita lămuriri cu privire la aplicarea principiului nominalismului, în acord cu Directiva 93/13/CEE, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au formulat cerere de suspendare a cauzei până la pronunţarea unei hotărâri preliminare care să vizeze interpretarea Directivei menţionate.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., admiterea excepţiei nulităţii recursului formulat de reclamanţii A. şi B., iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 mai 2020 a fost respinsă excepţiile nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A. şi a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia.

La termenul de judecată din 7 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere solicitarea recurenţilor de suspendare a cauzei până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cauzei nr. C-81/19, a constatat că aceasta a rămas fără obiect ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

În speţă, instanţa de apel a verificat aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii (constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar din contractul de credit nr. x/16.06.2008 ca urmare a caracterului abuziv; îngheţarea cursului valutar USD-LEU la momentul semnării convenţiei valabil pe toată durata derulării raporturilor; restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la data semnării contractului), în limitele în care apelanţii-reclamanţi au înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, dar şi la motivele de apel invocate de către aceştia, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurenţilor nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

În mod greşit, recurenţii se prevalează de faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deşi acţiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, lege specială, aprecierea instanţei de judecată referitoare la aplicarea în speţă a principiului nominalismului reprezintă o contradicţie din punct de vedere juridic, întrucât acest principiu ar putea fi aplicabil doar în situaţia în care acţiunea ar fi fost întemeiată pe reglementările privind răspunderea civilă contractuală.

Este de necontestat că acea clauză contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit art. 1578 din C. civ. din 1864:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, prioritare faţă de norma de drept comun, care, în astfel de situaţii, se aplică numai unde legea specială nu dispune.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C-81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauza prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat se regăseşte în convenţia de credit şi nu are un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpune acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, clauza contractuală în discuţie reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Prin urmare, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (părţile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze, aspect reţinut cu justeţe şi de instanţa de apel.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurenţi, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 93A din 25 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 3036,80 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 93A din 25 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 3036,80 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2020.