Nullity of contract for illicit object and cause; inadmissibility of cassation appeal for failing to identify specific legal errors

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 15 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat-o în judecată pe pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare nr. x din 5 decembrie 2012, încheiat între reclamantă, în calitate de cumpărător şi pârâtă, în calitate de vânzător.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1225 alin. (3), art. 1236 alin. (3), art. 1238 alin. (2) şi art. 1254 C. civ.

Pe rolul aceluiaşi tribunal a fost înregistrată o cerere având aceleaşi părţi, obiect şi cauză la 31 mai 2017, sub nr. x/2017.

Prin cererea reconvenţională înregistrată în dosarul nr. x/2017, pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., la plata sumei de 38.406,07 euro, reprezentând preţul bunurilor, conform contractului de vânzare nr. x din 5 decembrie 2012 şi a facturilor emise în temeiul acestui contract, precum şi a penalităţilor de întârziere de 30%/an, calculate până la momentul plaţii efective (în cuantum de 48.545 RON la data introducerii cererii), iar, în subsidiar, restabilirea situaţiei anterioare, sub forma restiturii bunurilor ce au făcut obiectul contractului.

În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 C. civ.

Prin încheierea din 14 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a conexat acest dosar la dosarul nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 210/LP/2017 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare nr. x din 5 decembrie 2012 şi a respins cererea reconvenţională.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale.

Prin decizia nr. 155/C/2019-A din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva sentinţei primei instanţe şi a deciziei instanţei de apel, C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea hotărârilor atacate.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat raporturile contractuale dintre părţi şi istoricul litigiului, după care a susţinut că hotărârile atacate sunt nelegale.

În concret, a subliniat că instanţele devolutive au reţinut în mod greşit că recurenta-pârâtă a înstrăinat intimatei-reclamante un bun care a ieşit din patrimoniul celei dintâi printr-un act translativ de proprietate, încheiat în anul 2009, cu E. S.R.L.

În continuare, autoarea recursului a învederat că instanţele de fond au apreciat în mod eronat că obiectul şi cauza contractului dedus judecăţii sunt ilicite, întrucât nu a pierdut dreptul de proprietate asupra bunul vândut prin contractul încheiat în anul 2009, cu E. S.R.L.

În plus, aceeaşi parte a susţinut că intimata-reclamantă a cunoscut existenţa contractului încheiat în anul 2009 la momentul încheierii contractului de vânzare dedus judecăţii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţele devolutive au reţinut că intimata-reclamantă este în drept să invoce excepţia de neexecutare a contractului ca urmare a nepredării bunului vândut şi, totodată, au constatat nulitatea contractului de vânzare pentru cauză şi obiect ilicite.

După evocarea dispoziţiilor art. 1236 şi art. 1556 C. civ., autoarea recursului a învederat că excepţia de neexecutare a contractului presupune un contract valabil încheiat, astfel încât excepţia de neexecutare şi nulitatea contractului nu pot coexista.

În continuare, aceeaşi parte a susţinut că, în prezenta cauză, nu sunt incidente cele două sancţiuni.

În acest sens, recurenta-pârâtă a învederat că a încheiat cu E. S.R.L. mai multe contracte de distribuţie, prin care prima parte s-a obligat să vândă anumite bunuri, printre care şi cel ce formează obiectul contractului de vânzare dedus judecăţii.

În contractele de distribuţie s-a convenit că dreptul de proprietate nu va fi transferat până la plata integrală a preţului. Nefiind achitat integral preţul, bunul în litigiu nu a fost transferat din patrimoniul recurentei-pârâte în cel al societăţii E. S.R.L.

Astfel, recurenta-pârâtă a menţionat că nu a transmis mai multe drepturi decât a avut în patrimoniu, întrucât dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu nu a fost transmis către E. S.R.L.

În acest context, aceeaşi parte a subliniat că nu sunt întrunite condiţiile pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare încheiat cu intimata-reclamantă, conform art. 17 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că nu a existat o cauză imorală la încheierea contractului de vânzare, de vreme ce intimata-reclamantă a recunoscut că a preluat în custodie bunul în litigiu, nefiind întrunite condiţiile impuse de art. 1236 şi art. 1238 C. civ.

După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei şi a probatoriilor administrate de instanţele de fond, autoarea recursului a conchis că, prin clauza stipulată la art. 5 din contractul de vânzare dedus judecăţii, s-a convenit că bunul vândut va fi pus la dispoziţia cumpărătorului (intimatei-reclamante) după îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Numai recurenta-pârâtă a menţionat că este de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 2 şi 3 iulie 2019 .

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport, prin care arată că există contradicţie între considerente şi dispozitiv, întrucât hotărârea instanţei de apel reţine eronat că, în speţă, reclamanta este în drept să invoce excepţia de neexecutare a contractului, bunul vândut nefiind predat de recurentă, dar constată şi nulitatea contractului pentru cauză şi obiect ilicite.

Totodată, recurenta invocă greşita aplicare a autorităţii de lucru judecat privind starea de fapt şi greşita aplicare a normelor privind contractul de vânzare-cumpărare, iar nu pe cele privind contractul de distribuţie, nenumit, aşa cum rezultă din probatoriu.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa supremă constată că majoritatea criticilor din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel. Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Ca atare, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa anterior menţionată.

De asemenea, repunerea în discuţie prin cererea de recurs a unor aspecte factuale ale cauzei relevă că recurenta-pârâtă critică, în realitate, temeinicia deciziei recurate. Or, controlul judiciar în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Astfel, în ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind contradicţia între considerente şi dispozitiv, Înalta Curte reţine că nu au fost dezvoltate veritabile critici de nelegalitate, recurenta criticând, în realitate, modul de administrare şi interpretare a probatoriului de către instanţa de apel, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de cele două instanţe anterioare, cu privire la existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul recurentei-pârâte, la momentul încheierii, cu intimata-reclamantă, a contractului de vânzare-cumpărare în discuţie.

Totodată, instanţa supremă constată că recurenta tinde la reinterpretarea clauzelor contractuale pentru a demonstra o altă stare de fapt privind ieşirea bunurilor din patrimoniul acesteia.

Se reţine că, deşi recurenta invocă dispoziţiile art. 1556, art. 1236 şi art. 1238 C. civ., nu arată, în mod concret, de ce au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, ci, prin intermediul referirilor la probatoriul administrat (declaraţii ale reclamantei din anii 2012 şi 2013), urmăreşte stabilirea unei alte situaţii de fapt cu privire la predarea bunurilor către intimata-reclamantă şi voinţa reală a părţilor.

Pe de altă parte, referirile la constatarea nulităţii transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor în discuţie, efectuat de E. S.R.L., sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii şi au fost invocate pentru prima dată în recurs, astfel că nu pot face obiectul analizei în această cale de atac.

Instanţa supremă reţine că autoarea recursului a invocat în mod formal şi critica privind aplicarea greşită a autorităţii de lucru judecat privind starea de fapt, întrucât, în realitate, recurenta urmăreşte reanalizarea şi reinterpretarea probatoriului dispus în cauză, precum şi reanalizarea susţinerilor sale, aspecte care excedează atribuţiilor instanţei de recurs.

Critica privind aplicarea greşită a normelor privind contractul de vânzare-cumpărare, în locul celor privind contractul de distribuţie este tardiv invocată prin punctul de vedere la raport, întrucât, potrivit art. 487 alin. (1), recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs.

În consecinţă, reţinând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că în cauză nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac formulate de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva deciziei nr. 155/C/2019-A din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., împotriva deciziei nr. 155/C/2019-A din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.