Abusiveness of credit contract administrative commission: requirement to specify calculation basis and verify cost overlap under EU Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. IFN S.A. şi C. a solicitat să se constate caracterul abuziv al art. 4.3, 4.4, 5.1 lit. c); 5.2; 8.1; 8.4; 8.6; 8.15 şi 8.16 din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. 106653/30.06.2008 şi anularea acestora; restituirea sumelor încasate de pârâte în temeiul clauzelor abuzive incriminate şi a dobânzilor legale cuvenite la acestea, calculate de la momentul perceperii sumelor şi până la plata integrală a sumei datorate; să se constate caracterul abuziv al tezei I a art. 6.1 şi să se dispună adaptarea contractului de credit în vederea restabilirii echităţii acestuia raportat la obligaţiile contractuale ale fiecărei părţi; să se constate, raportat la contractul de credit, că reclamanta are libertatea de a încheia o poliţă de asigurare de viaţă cu un asigurator ales de aceasta şi că reclamanta nu are obligaţia de a încheia şi o asigurare de invaliditate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 970 C. civ. 1864, art. 4 şi urm. din Legea 193/2000; art. 3, 4, 5 şi urm. din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, iar în dovedirea acesteia au fost depuse la dosar în copie: contract de credit, contract de ipotecă, ofertă de credit, plan de rambursare, adrese, răspuns ANPC, practică judiciară.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 392 din 09 februarie 2017, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. IFN S.A. şi C. prin mandatar B. IFN S.A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea următoarelor clauze din contract: art. 4.3, art. 4.4, art. 5.1 lit. c), art. 5.2, art. 8.1, art. 8.4, art. 8.6, art. 8.15, art. 8.16; a obligat pârâtele să restituie reclamantei sumele încasate în baza clauzelor nule; să achite reclamantei dobânda legală aferentă sumelor pe care trebuie să le restituie, de la momentul perceperii acestora şi până la restituirea lor integrală; a respins, ca neîntemeiate, celelalte petite ale cererii şi a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 2.000 RON,cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 226/2018 din 01 februarie 2018, a admis apelurile formulate de apelantele pârâte B. IFN S.A., C. şi de apelanta reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 392/09.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă; a schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4.3, doar în ceea ce priveşte sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel"; a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.4, art. 5.1 lit. c), art. 8.1, art. 8.6 şi art. 8.15, precum şi cererea subsidiară de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze şi dobânda legală aferentă, ca neîntemeiate; a constatat că reclamanta are dreptul de a încheia poliţa de asigurare de viaţă (dacă e cazul) cu orice asigurător şi nu are obligaţia de a încheia şi o asigurare de invaliditate; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a compensat cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru aferentă pretenţiilor admise pentru apelantele pârâte şi onorariul avocaţial redus pentru apelanta reclamantă.

Împotriva deciziei nr. 226/2018 din 01 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei recurate, numai în ce priveşte soluţia de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 4.3, 4.4, 5.1 lit. c), 8.1, 8.6, 8.15 şi teza I a art. 6.1 din Contractul de credit nr. x/30.06.2008, a cererii de adaptare a contractului şi a cererii de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze împreună cu dobânda legală aferentă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea recursului, recurenta -reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului prin raportare la caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contract, precum şi al art. 4.3, 4.4, 8.1, 8.6, 8.15 şi teza I a art. 6.1 din contractul de credit nr. x/30.06.2008 şi adaptarea contractului de credit în vederea restabilirii echităţii acestuia.

Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului prin raportare la caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contract, recurenta arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile acestei clauze nu au fost negociate şi pot fi supuse controlului legalităţii de către instanţă, ulterior a reţinut, în mod greşit, că această clauză este clară şi inteligibilă şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, recurenta susţine că această clauză este neclară şi neinteligibilă, întrucât nu se precizează pentru ce servicii se solicită comisionul de 0,15% şi la ce se raportează acesta.

Mai departe, recurenta face referire la deciziile nr. 1393/2013 şi nr. 310/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a reţinut caracterul neclar al acestei clauze.

Totodată, recurenta apreciază că acesta este un comision de risc redenumit, ce nu îşi găseşte nicio justificare atât timp cât debitorul a încheiat un contract de ipotecă în vederea garantării creditului primit.

Mai susţine recurenta, contrar reţinerilor instanţei de apel, că, în speţă, este respectată şi cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru a se putea constata caracterul abuziv al comisionului de administrare. Arată că împrejurarea că acest comision se raportează, similar dobânzii, la soldul creditului, dovedeşte faptul că acest comision nu se percepe pentru activităţi de administrare, fiind, în realitate, o dobândă mascată.

Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului prin raportare la caracterul abuziv al art. 4.3, 4.4, 8.1, 8.6 şi 8.15 din Contractul de credit, recurenta susţine că acestea sunt clauze abuzive, ce nu au fost negociate cu consumatorul, nu sunt clare şi inteligibile şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ce priveşte clauza prevăzută în art. 4.3 din contract, arată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că această clauză nu face parte din obiectul principal al contractului şi nu a fost negociată, sens în care aceasta poate fi analizată din perspectiva îndeplinirii cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000 şi Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului, dar a reţinut, în mod greşit, că restul articolului este clar şi inteligibil şi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Caracterul abuziv al articolului este evidenţiat de conţinutul următoarei teze, arată recurenta:

"în cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral creditul, dobânda şi orice alte sume datorate, creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă". Astfel, arată recurenta, deşi în mod aparent reclamanta se poate opune modificării dobânzii în mod unilateral de către bancă, în fapt, prin textul citat anterior, pârâtele au pus reclamanta în imposibilitatea de a se opune noii dobânzi stabilite de acestea, situaţie ce încalcă în mod indirect principiul echităţii, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, coroborat cu faptul că această clauză nu este clară şi inteligibilă şi nu a fost negociată de părţi, astfel că se impune constatarea caracterului abuziv al acesteia prin raportare la Legea nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului, contrar celor reţinute de curtea de apel.

Referitor la art. 8.1 şi art. 8.6 din contract, întrucât aceste articole nu au fost negociate şi au fost impuse reclamantei în completarea art. 4.3 şi a art. 5.2, reglementându-se astfel prin contract că banca stabileşte unilateral rata dobânzii, ratele de credit şi pe cale de consecinţă modifică unilateral graficul de rambursare, recurenta arată că au caracterul abuziv.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al art. 4.4 din contract, arată că, în speţă, nu se impune reglementarea unei dobânzi penalizatoare majorate în cazul în care se întârzie plata creditului, având în vedere că banca percepe deja o dobândă la un sold mai mare decât cel din graficul de plată, situaţie ce implică perceperea de către bancă a unor sume suplimentare faţă de cele prevăzute la scadenţă.

Mai arată că majorarea împrumutului cu 10% p.a. este abuzivă cu atât mai mult cu cât prezentul articol menţionează că prin dobânda astfel percepută se poate depăşi cuantumul creditului acordat.

În ce priveşte reţinerile instanţei de apel referitor la faptul că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, arată recurenta că acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care banca majorează dobânda percepută aferentă creditului contractat cu 10% p.a., deşi reclamanta s-a obligat deja la plata unei dobânzi.

De asemenea, recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale la care a făcut trimitere atunci când a susţinut că raportul juridic dedus judecăţii este unul comercial iar nu civil şi a aplicat, totodată, eronat, dispoziţiile legale dintre profesionişti.

Referitor la caracterul abuziv al art. 8.15 din contract, arată recurenta că, în cadrul acestui articol se prevede că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale împrumutatului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile contractului de credit, constituie caz de culpă, iar la apariţia unui caz de culpă, creditorul va declara toate obligaţiile scadente şi exigibile, trecând la executarea silită.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta arată că, în cadrul acestui articol, nu se prevede clar nerespectarea căror obligaţii contractuale dau dreptul băncii să declare creditul exigibil anticipat, astfel că nu este respectată cerinţa caracterului clar a articolului iar, sub un alt aspect, o astfel de reglementare contractuală creează posibilitatea ca banca să comită abuzuri, aceasta putând declara exigibil anticipat întregul credit pentru cea mai mică culpă din partea împrumutatului.

În continuare, recurenta arată că reţinerile instanţei de apel, în sensul că nerespectarea unei obligaţii ce nu este esenţială ar justifica declararea scadenţei anticipate a creditului, nu pot fi primite, în condiţiile în care pentru cea mai mică nerespectare a obligaţiilor contractuale banca poate să ia o măsură vădit disproporţionată, în sensul declarării exigibilităţii anticipate a creditului.

Recurenta arată că şi clauza 6.1. trebuie să îndeplinească cerinţele impuse de Legea nr. 193/2000 şi ale Directivei 93/13/CEE a Consiliului, sens în care precizează că nu a fost negociată, nu este clară şi inteligibilă, întrucât, faţă de calitatea băncii de profesionist şi a reclamantei de consumator, se impunea explicarea de către bancă, la momentul contractării creditului, a efectelor pe care le poate avea o astfel de clauză, respectiv că împrumutatul îşi asumă nişte riscuri cu privire la modificarea cursului valutar în urma căruia suma datorată iniţial poate să crească în mod considerabil în timpul desfăşurării contractului.

În ceea ce priveşte susţinerile instanţei de apel precum că această clauză este exceptată de la controlul caracterului abuziv întrucât aceasta ar fi prevăzută în temeiul altor acte normative - respectiv în temeiul principiului nominalismului monetar consacrat de C. civ., recurenta apreciază că această teză este greşită, deoarece susţine că o astfel de clauză poate face obiectul controlului instanţei, în măsura în care clauza face parte dintr-un contract încheiat între un profesionist cu un consumator iar clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, situaţie întâlnită în cauză. Menţionează că această idee este reţinută şi de ÎCCJ în decizia nr. 3864/04.12.2014.

Totodată, recurenta arată că este incidentă şi teoria impreviziunii, ca urmare a intervenirii unui eveniment neprevăzut ce a creat un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor contractante, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 970 C. civ. de la 1864. Având în vedere că obligaţiile împrumutatului au devenit excesiv de oneroase ca urmare a creşterii cursului valutar, raportat şi la dispoziţiile C. civ. privind echitatea între obligaţiile părţilor şi caracterul abuziv al clauzei art. 6.1, recurenta apreciază că instanţa are dreptul şi posibilitatea de a readapta contractul în vederea restabilirii echilibrului între prestaţiile părţilor, avut în vedere de acestea la momentul contractării.

Arată recurenta că dezechilibrul a apărut în decursul timpului, după momentul contractării creditului, din cauza creşterii cursului valutar euro-leu, situaţie faţă de care obligaţiile reclamantei au crescut cu aproximativ 24% în timp ce obligaţiile băncii au rămas aceleaşi. Faţă de acest aspect, arată că a solicitat ajustarea prestaţiilor reclamantei la momentul încheierii convenţiei, moment la care obligaţiile şi drepturile părţilor erau echilibrate, sens în care consideră că instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat acest petit.

Pentru motivele de mai sus, a solicitat admiterea recursului cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată către intimatele-pârâte B. IFN S.A. şi C..

În termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de recurs intimatele-pârâte B. IFN S.A. şi C., prin întâmpinarea depusă la dosar, au invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi a apărărilor invocate de intimatele-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 226/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 28.07.2020, recurenta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la modalitatea de determinare a dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, declararea scadenţei anticipate a creditului, aplicarea dobânzii penalizatoare şi rambursarea ratelor în moneda creditului, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Cu titlu preliminar, în ce priveşte clauza 4.3. din contractul de credit, instanţa supremă reţine că sintagma "creditorul va avea dreptul, fără însă a fi obligat în niciun fel" a fost constatată ca fiind abuzivă, în primă instanţă, soluţie menţinută în apel, astfel încât, pentru analiza din recurs se va avea în vedere conţinutul clauzei exceptând partea considerată abuzivă.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a aquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în materie.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar potrivit art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, "o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În acest context, instanţa supremă reţine că o parte a criticilor recurentei privesc încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care reglementează modalitatea de determinare a dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit (art. 4.3), declararea scadenţei anticipate şi modificarea graficelor de rambursare (art. 8.15, art. 8.1 şi art. 8.6) şi dobânda penalizatoare (art. 4.4).

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C/348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile contractuale vizate îi permit recurentei consumatoare să evalueze consecinţele economice care decurgeau din acestea. Astfel, a reţinut că aceste clauze sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.

Contrar opiniei recurentei, instanţa supremă reţine că, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, nu este suficient ca aceasta să nu fie negociată, ci art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE, impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor stipulate. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel, constatându-se că nu sunt îndeplinite cerinţele privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Totodată, raportat la data încheierii contractului, 30.06.2008, contrar opiniei recurentei, instanţa supremă reţine, în acord cu opinia instanţei de apel, că natura juridică a litigiului este una comercială, potrivit art. 3 Codul comercial, raportat la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 aprobată prin Legea nr. 227/2007, respectiv art. 56 Codul comercial, contractul de credit fiind încheiat între bancă, în calitate de comerciant, cu un necomerciant, astfel încât litigiul urmează să fie supus legii comerciale.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (Euro), recurenta a invocat greşita aplicare a normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Arpad Kasler împotriva OTP, C-26/13).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92-11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi normele supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 6.1 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 106653 din 30 iunie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenta-reclamantă nu a formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părţi nu a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului şi că, dimpotrivă, creşterea cursului de schimb Leu/Euro este un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamantul-consumator.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanţa supremă constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă. Astfel, evocarea dispoziţiilor art. 970 din C. civ. de la 1864 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu se arată, în concret, modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a nesocotit această dispoziţie legală şi nu se precizează eventualele greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb Euro - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Euro la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 5.1 lit. c), recurenta-reclamantă invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit, câtă vreme, pe de o parte, nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul comisionului de administrare, iar, pe de altă parte, nu se precizează prin raportare la ce se calculează comisionul de 0,15%, clauza având astfel caracter echivoc şi neclar.

Se reţine că, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nr. x/30.06.2008 s-a stipulat că împrumutatul va plăti un "comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a", fără a se menţiona vreo explicaţie suplimentară privind modalitatea de calcul.

În privinţa criticilor invocate, Înalta Curte reţine că, în cauză, instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a caracterului abuziv al clauzei contestate, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare din convenţia de credit în discuţie, analiza din faza de apel a constatat că:

"aşa cum rezultă din însăşi denumirea sa şi din sensul său uzual, comisionul de administrare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea monitorizării utilizării/rambursării creditului şi îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate în baza contractului" dar şi că "valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul şi scadenţa au fost stipulate foarte clar".

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că Banca-intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de administrare, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său. Prin urmare, criticile recurentei-reclamante relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision sunt nefondate.

Puterea de lucru judecat este reglementată de art. 1201 C. civ. de la 1864, aplicabil faţă de data încheierii contractului, ca o prezumţie absolută şi de art. 166 C. proc. civ. de la 1865 ca excepţie de fond absolută, care poate fi invocată oricând şi de orice parte interesată, presupunând întrunirea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută, în speţă, puterea de lucru judecat a deciziilor nr. 177/2015 şi nr. 302/2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât au fost pronunţate în litigii privind alte părţi decât cele din prezenta cauză.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită de către instanţa de apel a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei relevante a CJUE relative la cerinţa de transparenţă a clauzei contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata comisionului de administrare, recurenta a invocat şi prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

În primul rând, instanţa de recurs constată, în acord cu cele reţinute de judecătorii din apel, că textele de lege pretins încălcate nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestei norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu intesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o asemenea analiză nu ar putea fi efectuată de instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, nu a fost în mod complet efectuată, aşa cum vom arăta mai jos.

Instanţa supremă constată că, în cauză, contractul de credit, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare credit în cuantum de 0,15%, nu precizează la ce se raportează acest procent şi nici modalitatea de calcul.

Se observă că examenul instanţei de apel cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare s-a limitat la existenţa, în conţinutul clauzei reclamate pentru nelegalitate, a procentului comisionului şi a periodicităţii acestuia, fiind considerat că este suficientă existenţa unui grafic de rambursare care să stabilească suma lunară percepută reclamantei, cu titlu de comision de administrare.

Din aplicarea în speţă a clarificărilor aduse de decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 a CJUE, rezultă că, în mod nelegal a reţinut instanţa inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepurile şi obligaţiile părţilor, întrucât analiza referitoare la clauza din art. 5.1. lit. c) din contractul de credit a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite.

Instanţa de apel nu a raportat analiza sa tuturor elementelor specifice necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare şi nu a realizat, în funcţie de rezultatul unui asemenea examen, o verificare corelativă a producerii, în detrimentul recurentei-reclamante, a unui posibil dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe.

Contractul de credit semnat de părţi nu cuprinde, în legătura cu clauza privind comisionul de administrare credit, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferite costuri contractuale şi comisionul de administrare sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorului de a înţelege consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare în cuantum de 0,15% a considerat a fi clară şi inteligibilă această clauză, care precizează doar procentul şi denumirea costului fără a indica metoda de calcul, respectiv baza la care se raportează acest procent.

În consecinţă, în speţă s-a reţinut în mod nelegal inaplicabilitatea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. c) din contractul de credit, privind comisionul de administrare, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului şi casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Curţii Europene, prin decizia preliminară în Cauza 621/17, asupra criteriilor pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare credit.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, prin stabilirea la finalul procesului, a părţii care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 226/2018 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.