Certainty of Lost Profit from Third-Party Lease Termination Caused by Unlawful Occupation and Failure to Vacate Premises

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 29 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. (actuală B. S.A.) a solicitat obligarea pârâtului C. S.R.L. la plata sumei de 264.000 euro (1.188.000 RON) sau echivalentul în RON la data executării, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aflat în proprietatea sa, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Reclamanta şi-a precizat ulterior acţiunea, în sensul că obiectul acesteia îl reprezintă despăgubirile aferente perioadei cuprinse între 10 februarie 2016 şi 10 februarie 2018, perioadă pentru care s-a încheiat contractul de închiriere nr. x din 14 decembrie 2015, cu D. S.R.L., prin care a fost convenită o chirie în cuantum de 11.000 euro/lună, adică o chirie totală de 264.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 84/2018 din 15 februarie 2018, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. (actuală B. S.A.), în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.A. (actuală B. S.A.) a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 94.600 euro sau echivalentul în RON la data executării, reprezentând despăgubirile aferente perioadei cuprinse între 10 februarie 2016 şi 30 noiembrie 2016.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei atacate, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat raporturile contractuale dintre părţi, după care a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat că acţiunea este întemeiată numai în privinţa chiriei aferente perioadei cuprinse între data încheierii contractului de închiriere cu D. S.R.L. şi data evacuării pârâtei. Or, despăgubirile pretinse vizau întreaga durată a contractului de închiriere încheiat cu D. S.R.L., respectiv începând cu 10 februarie 2016 şi până la 10 februarie 2018.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere cu privire la restul despăgubirilor pretinse.

După expunerea unor consideraţii teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, autoarea recursului a subliniat că se impunea motivarea soluţiei implicite de "respingere în parte", în sensul dezvoltării motivelor de fapt şi de drept care justificau o asemenea soluţie.

În condiţiile în care instanţa de apel a recunoscut integral existenţa prejudiciului, o soluţie de admitere în parte a acţiunii apare ca fiind contradictorie.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel i-a recunoscut dreptul la despăgubiri doar pentru perioada în care partea adversă a continuat să folosească spaţiul fără drept, în afara perioadei contractuale. Or, prejudiciul invocat prin acţiune vizează o perioadă de 2 ani, în care spaţiul putea fi închiriat în mod cert către o terţă persoană. Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că despăgubirile se referă şi la beneficiul nerealizat.

După evocarea dispoziţiilor art. 1531 C. civ., autoarea recursului a arătat că beneficiul nerealizat trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare a acestuia.

Recurenta-reclamantă a subliniat că ar fi putut percepe chiria convenită prin contractul de închiriere cu D. S.R.L. dacă partea adversă ar fi eliberat spaţiul la data încetării contractului de închiriere iniţial.

În aceste condiţii, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 1531 alin. (2) C. civ. şi să-i acorde toate sumele solicitate cu titlu de beneficiu nerealizat.

După evocarea dispoziţiilor art. 1532 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că prejudiciul afirmat are caracter cert şi previzibil, inclusiv pentru perioada ulterioară evacuării pârâtei din spaţiul închiriat.

În final, autoarea recursului a conchis că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menţionat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-pârâte C. S.R.L. la 22 martie 2019, care nu a depus întâmpinare.

Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut că sumele achitate cu titlu de echivalent al chiriei au fost restituite către recurenta-pârâtă. Or, din faptul restituirii acestor sume rezultă că acestea au fost consemnate lunar pe numele şi la dispoziţia părţii adverse. În acest sens, recurenta-pârâtă a subliniat că a notificat-o pe recurenta-reclamantă cu menţiunea că suma de 108.538,94 RON, reprezentând contravaloarea folosinţei spaţiului, aferentă perioadei cuprinse între februarie şi noiembrie 2016, a fost consemnată pe numele şi la dispoziţia acesteia din urmă.

În aceste condiţii, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că recurenta-pârâtă nu a achitat nicio sumă pentru folosinţa spaţiului, aferentă perioadei cuprinse între februarie şi noiembrie 2016.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că a fost obligată la plata sumei de 11.000 euro pe lună, reprezentând chiria pe care partea adversă ar fi putut-o încasa în temeiul contractului de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L., în perioada cuprinsă între februarie şi noiembrie 2016, în condiţiile în care contractul respectiv fusese reziliat în luna martie 2016.

Aşadar, recurenta-pârâtă a susţinut că, de la data rezilierii contractului de închiriere (21 martie 2016) şi până la data evacuării sale (30 noiembrie 2016), nu a existat niciun temei care s-o îndreptăţească pe recurenta-reclamantă să perceapă o chirie lunară de 11.000 euro.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a subliniat că, după data încetării contractului respectiv, recurenta-reclamantă nu mai putea pretinde echivalentul chiriei cu titlu de beneficiu nerealizat, deoarece chiria nu mai putea fi încasată.

Totodată, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel a obligat-o în mod nelegal la plata echivalentului chiriei lunare de 11.000 euro pentru diferenţa de 135 mp, pe care nu a ocupat-o niciodată şi pe care noul chiriaş o putea folosi.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea când a reţinut şi valorificat, ca temei al obligaţiei de plată stabilite în sarcina sa, că operaţiunea de închiriere fără TVA a fost înregistrată la organele fiscale. În concret, aceeaşi parte a susţinut că actul de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L. nu a fost înregistrat la organele fiscale, evocând în acest sens o serie de apărări făcute în faţa instanţelor devolutive.

Autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prejudiciul pretins este cert în privinţa existenţei şi întinderii sale.

După evocarea dispoziţiilor art. 1532 alin. (1) C. civ., aceeaşi parte a subliniat că prejudiciul nu este cert pentru că nu exista certitudinea executării contractului de închiriere de către D. S.R.L., pe întreaga sa durată de 2 ani. În acest sens, a arătat că nu a existat nici măcar un început de executare a contractului anterior evocat, motiv pentru care nu există nicio certitudine că societatea D. S.R.L. ar fi plătit chiria totală de 264.000 euro, pe durata celor 2 ani.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că prezintă relevanţă în prezenta cauză notificarea prin care recurenta-reclamantă i-a acordat un termen de eliberare a imobilului până la 26 martie 2016. Înainte de expirarea acestui termen, respectiv la 21 martie 2016, recurenta-reclamantă a reziliat contractul de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L. În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a susţinut că nu poate fi obligată la plata unor despăgubiri pentru neexecutarea unei obligaţii înainte de împlinirea termenului stabilit chiar de partea adversă.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat ca, în situaţia în care recursul său va fi admis, cauza să fie trimisă spre o nouă judecată la secţia a II-a Civilă a Curţii de Apel Bacău.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a menţionat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 martie 2019 .

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la 4 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului recurentei-pârâte pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 15 aprilie 2019, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepţia insuficientei timbrări a recursului formulat de recurenta-reclamantă B. S.A., a respins excepţia nulităţii recursului declat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de apel Bacău, secţia I civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La 20 martie 2020, recurenta-reclamantă a depus la dosar o cerere prin care a invocat nulitatea comunicării către aceasta a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, a solicitat comunicarea raportului cu respectarea dispoziţiilor legale şi reexaminarea admisibilităţii în principiu a recursului formulat de această parte, cu luarea în considerare a punctului de vedere asupra raportului, exprimat în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a prorogat discutarea excepţiei nulităţii comunicării raportului asupra admisibilităţii în principiu, invocată de recurenta-reclamantă.

Examinând recursurile formulate în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a înscrisurilor depuse în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Recursul a fost timbrat iniţial cu 5.784 RON taxă judiciară de timbru, conform dovezii aflată la dosar.

La 25 noiembrie 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate în cauză, magistratul-asistent raportor reţinând, cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, că acesta este insuficient timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.784 RON, întrucât taxa datorată este în cuantum 5.921,59 RON, conform art. 24 alin. (1) şi (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, calculată prin raportare la suma 169.400 euro, reprezentând diferenţa dintre suma pretinsă prin acţiune, în cuantum de 264.000 euro şi suma obţinută în apel, în cuantum de 94.600 euro, la cursul valutar de la data declarării recursului, respectiv la 14 februarie 2019 (4,7451 euro/leu). Prin urmare, s-a constatat că recurenta-reclamantă datorează o diferenţă de taxă judiciară de timbru în cuantum de 137,59 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune un punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Recurenta-reclamantă a primit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului la 23 decembrie 2019, însă nu a înţeles să depună un punct de vedere la raport şi nici dovada achitării diferenţei de taxă judiciară de timbru în cuantum de 137,59 RON.

Prin urmare, întrucât recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune la dosar dovada achitării diferenţei de taxă judiciară de timbru în cuantum de 137,59 RON, în baza art. 486 alin. (2) teza I C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să facă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul formulat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

În ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, instanţa supremă apreciază că este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, "casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material".

În ceea ce priveşte chestiunea privind aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., instanţa supremă reţine că, pentru a exista răspunderea civilă contractuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciu, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

În literatura de specialitate (Revista Dreptul, nr. 7/2010) s-a formulat ideea potrivit căreia "prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile", "piatra unghiulară a întregii construcţii juridice", fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, "prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii ci şi măsura ei, în sensul că se angajează doar în limitele prejudiciului injust cauzat".

Art. 1532 C. civ. reglementează una dintre condiţiile premise ale reparării prejudiciului, caracterul cert al acestuia. Prejudiciul este cert dacă existenţa sa este sigură, prejudiciile actuale fiind întotdeauna certe. Condiţia caracterului cert este aplicabilă atât în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, cât şi în privinţa întinderii acestuia.

Art. 1532 alin. (2) C. civ. menţionează că "prejudiciul ce ar putea fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu posibilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurarea şi de situaţia concretă a creditorului". O atare reglementare este în mod evident subsumată celei cuprinse în alin. (1) al aceluiaşi articol, intitulat "caracterul cert al prejudiciului", în care se arată că, "la stabilirea daunelor interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe".

În cauză, analizând probatoriul administrat, instanţa de apel a apreciat că prejudiciul cert, atât ca existenţă cât şi ca întindere, îl reprezintă contravaloarea chiriei neîncasate de la D. S.R.L., în cuantum de 11.000 euro pe lună, pentru spaţiul în suprafaţă de 308 mp, chirie calculată pentru perioada cuprinsă între data de 10.02.2016, data încheierii contractului de închiriere cu D. S.R.L., şi data de 30.11.2016, data la care recurenta-pârâtă a fost evacuată din spaţiul închiriat, în baza sentinţei civile de evacuare nr. 7113/17.11.2016 a Judecătoriei Bacău, conform procesului-verbal încheiat la 29.11.2016 .

Critica recurentei-pârâte privind lipsa caracterului cert al prejudiciului deoarece nu ar exista certitudinea executării contractului de închiriere dintre reclamantă şi D., pe toată perioada de 2 ani, nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a avut în vedere că prejudiciul trebuie acoperit doar până la data evacuării recurentei-pârâte din spaţiul închiriat, respectiv la 30.11.2016, iar nu pentru întreaga perioadă a contractului încheiat cu respectiva societate, care s-ar fi încheiat la 10.02.2018, iar, pe de altă parte, recurenta însăşi a cauzat imposibilitatea de executare a contractului de închiriere în discuţie, prin refuzul de a părăsi spaţiul închiriat la sfărşitul perioadei contractuale aferente contractului de închiriere nr. x din 01.02.2012, cu valabilitate până la 01.02.2016.

Se mai constată şi că instanţa de apel a dispus restituirea unui prejudiciu reţinut în temeiul art. 1532 alin. (2) C. civ., iar nu a unui prejudiciu actual, astfel că nici critica privind evaluarea prejudiciului abia la finalul perioadei de 2 ani, aferente contractului de închiriere dintre reclamantă şi D., nu poate fi primită.

Instanţa supremă mai reţine şi că, pentru a stabili caracterul cert al prejudiciului, faţă de dispoziţiile art. 1532 alin. (2) C. civ., instanţa de apel a avut în vedere şi alte contracte de închiriere pentru spaţii proprietatea reclamantei, situate la aceeaşi adresă, din care a rezultat realitatea preţului chiriei percepute de reclamantă pentru spaţiul închiriat D. S.R.L.

În ceea ce priveşte fapta ilicită a recurentei-pârâte, constând în neexecutarea obligaţiei contractuale prevăzute la art. 21 din contractul de închiriere nr. x/01.02.2012, de predare a spaţiului la finalul contractului, se reţine că aceasta a fost stabilită corect de către instanţa de apel, întrucât este necontestată atât eliberarea spaţiului închiriat de către recurenta-pârâtă prin evacuare, la 30.11.2016, cât şi rezilierea contractului de închiriere dintre reclamantă şi D. S.R.L., ca urmare a imposibilităţii de punere la dispoziţie a întregului spaţiu de 308 mp la 10.02.2016, din culpa recurentei-pârâte.

Criticile recurentei-pârâte privind nevalorificarea apărărilor sale şi reţinerea greşită a instanţei de apel cu privire la neachitarea chiriei după finalul perioadei contractuale, precum şi cele care vizează dobândirea de data certă a contractului de închiriere nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, întrucât privesc modul de interpretare a probatoriului de către instanţa de apel şi stabilirea situaţiei de fapt, nefiind indicate dispoziţiile legale pretins aplicate greşit de către instanţa de apel. Tot de netemeinicie sunt şi criticile vizând interpretarea probei cu notificarea înregistrată cu nr. x/21.01.2016 la organele fiscale, recurenta-pârâtă arătându-şi nemulţumirea faţă de valoarea probatorie a acestui înscris, fără a aduce veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate. Totodată, se reţine că aceste critici sunt străine faţă de obiectul cauzei, întrucât reclamanta nu a solicitat ca şi prejudiciu valoarea impozitului achitat pentru chiria percepută D. S.R.L.

În ce priveşte criticile recurentei-pârâte privind notificarea primită din partea recurentei-reclamante, prin care i se punea în vedere eliberarea spaţiului la data maximă de 26.03.2016, instanţa constată că această apărare a fost invocată pentru prima dată direct în calea de atac a recursului, nefăcând obiectul dezbaterilor contradictorii în fazele anterioare ale procesului, sens în care nu poate fi analizată în această etapă procesuală.

În ce priveşte criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a legii prin obligarea recurentei la plata chiriei şi pentru spaţiul pe care aceasta nu l-a închiriat şi pe care D. S.R.L. îl putea folosi, pe lângă faptul că recurenta nu indică dispoziţiile legale aplicate greşit de către instanţa de apel, instanţa supremă reţine că acestea privesc, în realitate, stabilirea voinţei reale a părţilor, respectiv a reclamantei şi a D. S.R.L., în sensul restrângerii suprafeţei închiriate ca urmare a faptei ilicite a recurentei, aspect care nu a făcut obiectul cercetărilor în prezenta cauză şi nu poate fi analizat de instanţa de recurs.

Totodată, se constată că referirile recurentei-pârâte la starea de fapt reţinută în motivare, la pag. 4 par. 7 din decizie, aparţin instanţei de fond, iar nu instanţei de apel, a cărei decizie este supusă controlului legalităţii în recurs.

Pe de altă parte, se reţine că instanţa de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art. 1531 C. civ., în sensul că, "Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de către creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit….", coroborate cu dispoziţiile art. 1532 alin. (2) din acelaşi cod, care dispun că prejudiciul poate fi reparat proporţional cu posibilitatea obţinerii avantajului, ori, stabilind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a recurentei-pârâte şi rezilierea contractului de închiriere cu D., pentru spaţiul de 308 mp ce includea cei 178 mp ocupaţi de recurentă, rezultă că în mod corect s-a dat eficienţă acestor dispoziţii legale.

Prin urmare, constatând că motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă este nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1), Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Faţă de cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Pe de altă parte, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului. Ca atare, cum demersurile ambelor părţi urmează a fi respinse, nu se poate considera că vreuna dintre ele are calitate de parte câştigătoare, iar cealaltă ca fiind căzută în pretenţii, pentru a se pune problema acordării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum solicită recurenta-reclamantă.

Nici în raport de soluţia de respingere a căii de atac declarate de partea adversă, reclamanta nu este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nefăcând dovada în sensul că o parte din cheltuielile de judecată pretinse (onorariu de avocat) sunt în legătură cu apărările formulate în raport cu recursul pârâtei-recurente.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea recurentei-reclamante B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca netimbrat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă E., împotriva deciziei nr. 1139/2018 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei-reclamante B. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.