Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1831/2020 AI generated

Restitution of civil fruits and loss of use following annulment of real estate sale; applicable law on good faith and encumbrance removal

Case Number Decizia nr. 1831/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appellant’s appeal, partially quashed the Court of Appeal’s decision regarding the main dispute over restitution and use of the property, and remanded the case to the Tribunal for retrial, while maintaining the prior ruling that dismissed the appeal against the interlocutory order. The dispute centered on the consequences of an absolute nullity declared in a prior final judgment annulling a real estate sales contract, with the seller seeking restitution of the price plus interest and the buyer claiming eviction, removal of encumbrances, and compensation for loss of use. The Supreme Court found the lower courts illegally applied civil law norms concerning restitution of civil fruits and loss of use under the repealed Civil Code and the new Civil Code, as well as the principle of *restitutio in integrum*; specifically, the appellate court erred by failing to address the conflict of laws in time, incorrectly analyzing the buyers' good faith without reference to prior final judgments, and mischaracterizing the legal basis for removing encumbrances and calculating indemnity for loss of use from the date of the contract rather than the date of the final anullment judgment.

Legislator headnote

AI generated

art. 1082 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1645 C. civ, art. 487 C. civ, art. 1357 C. civ, art. 1645 alin. (2) C. civ; Restitution of civil fruits and loss of use following annulment of real estate sale; applicable law on good faith and encumbrance removal: The dispute centered on the consequences of an absolute nullity declared in a prior final judgment annulling a real estate sales contract, with the seller seeking restitution of the price plus interest and the buyer claiming eviction, removal of encumbrances, and compensation for loss of use. The Supreme Court found the lower courts illegally applied civil law norms concerning restitution of civil fruits and loss of use under the repealed Civil Code and the new Civil Code, as well as the principle of *restitutio in integrum*; specifically, the appellate court erred by failing to address the conflict of laws in time, incorrectly analyzing the buyers' good faith without reference to prior final judgments, and mischaracterizing the legal basis for removing encumbrances and calculating indemnity for loss of use from the date of the contract rather than the date of the final anullment judgment.

Keywords

AI generated
restitution of real estate civil annulment contract of sale loss of legal interest conflicts of laws good faith

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

Procedural basis for admitting the cassation appeal and partially quashing the appealed decision to remand the case for retrial.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică de la 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 29 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. următoarele:

- repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 2008 ca urmare a constatării nulităţii absolute a acestuia prin sentinţa civilă nr. 11535 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2013;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 63.642,39 euro (53.481 euro + TVA 19%), reprezentând preţul imobilului situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa, plătit acesteia în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 2008 a cărui nulitate a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 11535 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2013, actualizată cu indicii de inflaţie şi a dobânzilor legale aferente acesteia, de la data efectuării plăţii până la restituirea efectivă;

- obligarea pârâtei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1635 şi următoarele din Noul C. civ. şi pe dispoziţiile art. 453 din Noul C. proc. civ.

Prin cererea reconvenţională formulată în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. şi pârâtul C., pârâta B. S.A. a solicitat:

1. evacuarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. din imobilul situat în municipiul Constanţa, str. x, lot AA06, compus din teren în suprafaţă de 314,40 mp şi construcţia C1-locuinţă P+M în suprafaţă construită la sol de 92,70 mp, jud. Constanţa, înscris în C.F. nr. x a Municipiului Constanţa;

2. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la radierea tuturor sarcinilor instituite asupra imobilului situat în municipiul Constanţa, str. x, lot AA06, compus din teren în suprafaţă de 314,40 mp şi construcţia C1-locuinţă P+M în suprafaţă construită la sol de 92,70 mp, jud. Constanţa şi înscrise în partea a III-a a Cărţii funciare nr. x a municipiului Constanţa, conform încheierilor CF nr. x din 22 august 2008, nr. 61067 din 24 septembrie 2010, nr. 54227 din 3 august 2011, nr. 10559 din 13 februarie 2012, nr. 73730 din 14 septembrie 2012 şi nr. 14775 din 26 februarie 2013, sub sancţiunea plăţii către pârâta-reclamantă a unor daune-cominatorii în sumă de 200 RON/zi;

3. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la plata sumei de 49.500 euro, cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului, calculată pentru perioada 22 ianuarie 2008 - 8 aprilie 2016;

4. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la plata contravalorii lipsei de folosinţă de la data depunerii cererii reconvenţionale (8 aprilie 2016) şi până la data predării efective a imobilului, respectiv o sumă de 500 euro/lună, ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală aferentă, de la data de 8 aprilie 2016 şi până la data plăţii efective;

5. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe principiul repunerii în situaţia anterioară - restitutio in integrum, pe dispoziţiile art. 485, art. 1073, art. 1082 C. civ. de la 1864, pe principiul îmbogăţirii fără just temei şi pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea precizatoare (aflată la dosar fond) formulată în urma concluziilor raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul D., astfel cum a fost completat cu răspunsul la obiecţiuni depus la termenul din 30 ianuarie 2018, pârâta B. S.A. a solicitat:

1. evacuarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. din imobilul situat în municipiul Constanţa, str. x, lot AA06, compus din teren în suprafaţă de 314,40 mp şi construcţia C1-locuinţă P+M în suprafaţă construită la sol de 92,70 mp, jud. Constanţa, înscris în C.F. nr. x a Municipiului Constanţa;

2. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la radierea tuturor sarcinilor instituite asupra imobilului situat în municipiul Constanţa, str. x, lot AA06, compus din teren în suprafaţă de 314,40 mp şi construcţia C1-locuinţă P+M în suprafaţă construită la sol de 92,70 mp, jud. Constanţa şi înscrise în partea a III-a a Cărţii funciare nr. x a municipiului Constanţa, conform încheierilor CF nr. x din 22 august 2008, nr. 61067 din 24 septembrie 2010, nr. 54227 din 3 august 2011, nr. 10559 din 13 februarie 2012, nr. 73730 din 14 septembrie 2012 şi nr. 14775 din 26 februarie 2013, sub sancţiunea plăţii către pârâta-reclamantă a unor daune-cominatorii în sumă de 200 RON/zi;

3. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la plata sumei de 60.027 euro, cu titlu de lipsă de folosinţă a imobilului, actualizată cu rata dobânzii legale, calculată pentru perioada 22 ianuarie 2008 - 31 august 2017, conform raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul tehnic D.;

4. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la plata contravalorii lipsei de folosinţă de la data de 1.09.2017 şi până la data predării efective a imobilului, respectiv o sumă de 500 euro/lună, ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală aferentă, de la data de 1 septembrie 2017 şi până la data plăţii efective, conform raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul tehnic D.;

5. obligarea reclamantei-pârâte A. şi a pârâtului C. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 925 din 5 iunie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiate:

- excepţia nulităţii absolute parţiale a actului de partaj reprezentat de acordul de mediere nr. 6 din 1 februarie 2011, consfinţit prin sentinţa civilă nr. 16865 din 28 septembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Constanţa;

- excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. pentru restituirea sumei de 31.821,20 euro, la care se adaugă dobânzile legale şi actualizarea cu rata inflaţiei a acestei sume;

- excepţiile invocate de reclamanta-pârâtă A., respectiv excepţia inadmisibilităţii capătului II din cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.A., excepţia lipsei de interes a pârâtei reconveniente în formularea capătului II de cerere, excepţia prescrierii dreptului la acţiune al pârâtei cu privire la capătul III de cerere, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.;

- excepţiile invocate de pârâtul C., respectiv excepţia lipsei calităţii procesual active şi pasive a acestuia, excepţia lipsei de obiect a capătului I din cererea reconvenţională, inadmisibilitatea capătului II din cererea reconvenţională, excepţia prescrierii dreptului la acţiune al pârâtei cu privire la capătul III de cerere.

A admis acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi a dispus:

- repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 22 ianuarie 2008 ca urmare a constatării nulităţii absolute a acestuia prin sentinţa civilă nr. 11535 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Constanţa;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 63.642,39 euro în echivalent în RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând preţul imobilului situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente acestei sume, ce urmează a fi calculată de la data de 4 februarie 2013 (data introducerii acţiunii în anulare a vânzării) şi până la data plăţii efective a debitului;

- obligarea pârâtei la plata către reclamantă şi a sumei reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a debitului principal, ce urmează a fi calculată de la data de 4 februarie 2013 şi până la data plăţii efective a debitului;

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reconvenientă B. S.A. şi în consecinţă:

- a obligat reclamanta A. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 5.500 euro în echivalent în RON la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând lipsă de folosinţă pentru imobilul situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa, aferentă perioadei 24 septembrie 2015 - 19 august 2016;

A respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor ce fac obiectul cererii reconvenţionale, respectiv:

- cererea de evacuare a reclamantei şi a pârâtului C. din imobilul situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa;

- cererea de obligare a reclamantei şi a pârâtului C. la radierea tuturor sarcinilor instituite asupra imobilului situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa; şi

- obligarea reclamantei şi a pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului în continuare până la data predării efective a imobilului, ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală aferentă;

A obligat pârâta-reconvenientă B. S.A. la:

- plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. în cuantum de 18.468,31 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expertiză contabilă şi onorariu avocat;

A obligat reclamanta A. la:

- plata cheltuielilor de judecată către pârâta-reconvenientă B. S.A. în sumă de 8387 RON reprezentând taxă judiciară de timbru proporţional cu pretenţiile admise, onorariu expertiză imobiliară şi onorariu avocat;

A compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi în prezenta cauză, până la cotitatea celei mai mici dintre acestea şi a obligat pârâta reconvenientă B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. în sumă de 10.081,31 RON.

Împotriva încheierii interlocutorii din data de 14 iunie 2016 şi a sentinţei nr. 925 din 5 iunie 2018, B. S.A. a declarat apel, înregistrat la data de 19 noiembrie 2018 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă.

Prin cererea de apel a solicitat, în principal, anularea încheierii din 14 iunie 2016 şi a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente teritorial, respectiv Tribunalului Ilfov.

În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a cererii reconvenţionale. Cu privire la cererea principală, a solicitat schimbarea soluţiei instanţei de fond, în sensul constatării nulităţii absolute parţiale a actului de partaj voluntar încheiat de cei doi pârâţi prin acord de mediere nr. 6 din 1 februarie 2011 şi consfinţit prin sentinţa civilă nr. 16865/2011 a Judecătoriei Constanţa, în ce priveşte atribuirea imobilului în litigiu către reclamanta-pârâtă, în principal pentru frauda la lege şi, în subsidiar, ca urmare a incidenţei principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, respectiv titlul de proprietate al celor doi foşti soţi asupra bunului imobil; admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi respingerea cererii acesteia în ce priveşte suma de 31.821,20 Euro, plus accesorii aferente pentru lipsa calităţii procesuale active, iar, pe fond, respingerea în totalitate a cererii principale, ca nefondată sau, eventual, compensarea judiciară a pretenţiilor reciproce ale părţilor.

Prin decizia civilă nr. 301 din 5 iunie 2019 a Curţii de Apel Constanţa a fost respins atât apelul declarat împotriva încheierii din 14 iunie 2016, cât şi împotriva sentinţei nr. 925 din 5 iunie 2018 a Tribunalului Constanţa.

A obligat apelanta să plătească intimatei A. suma de 3000 RON şi intimatului C. suma de 1190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în această etapă procesuală.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta-reclamantă B. S.A., înregistrat la data de 24 septembrie 2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Anterior dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă prezintă o expunere a situaţiilor de fapt relevante, precum şi dezlegării instanţelor asupra dosarului nr. x/2018 (1392/118/2016), dar şi o situaţie de fapt intervenită ulterior soluţionării apelului, cu titlu de chestiune prealabilă, constând în încheierea unui contract de cesiune de creanţă din data de 9 august 2019 având ca obiect dreptul de creanţă şi drepturile conexe derivate din decizia civilă nr. 301 din 5 iunie 2019 şi sentinţa civilă nr. 925 din 5 iunie 2018, care, în opinia recurentei, impune lărgirea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a cesionarului dreptului litigios, în persoana doamnei E..

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1645 C. civ. (2009), art. 487 C. civ. (1864) şi art. 1357 C. civ. (2009).

Astfel, cât priveşte aplicarea eronată a art. 1645 C. civ. (2009), recurenta susţine că, în contradicţie cu reţinerile instanţei, dreptul la restituire trebuie analizat indiferent dacă discuţia juridică poartă asupra fructelor civile sau asupra despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, recurenta apreciind ca fiind relevante, în acest sens, prevederile art. 1645 alin. (2) C. civ. (2009).

În altă ordine de idei, autoarea recursului apreciază că, în mod greşit s-a reţinut că intimaţii nu au fost de rea-credinţă faţă de recurentă, astfel încât, pentru soluţionarea capătului III al cererii reconvenţionale trebuia analizată, pe baza înscrisurilor depuse, atitudinea psihologică a intimaţilor faţă de recurentă la încheierea actului adiţional din data de 1 octombrie 2007 şi a actelor subsecvente.

Astfel, recurenta consideră că, din perspectiva art. 487 C. civ. de la 1864, data la care intimata A. şi intimatul C. au cunoscut viciile titlului şi au încetat să mai fie de bună-credinţă faţă de recurentă este reprezentată de data depunerii acţiunii în anularea actului adiţional din 1 octombrie 2007 (5 decembrie 2007) sau, cel mult, de data comunicării acestei acţiuni în anulare.

Aşadar, concluzia recurentei este că, în considerarea prevederilor art. 1645 C. civ. din 2009, dar şi în virtutea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, acesta este momentul de la care intimaţii datorează contravaloarea lipsei de folosinţă.

Totodată, recurenta susţine că nici dispoziţiile art. 1645 C. civ. (2009) şi nici cele ale art. 487 C. civ. (1864) nu condiţionează creditorul obligaţiei de restituire de trimiterea prealabilă a unei notificări prin care să anunţe fără echivoc că nu mai tolerează situaţia ocupării fără drept a imobilului. Mai mult decât atât, autoarea recursului menţionează că dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. (2009) exclud de plano obligaţia trimiterii unei notificări de punere în întârziere a debitorului unei fapte ilicite.

În cele ce urmează, recurenta susţine că, în cuprinsul motivelor de apel, a adus argumente faţă de împrejurarea că intimaţii nu s-au apărat în sensul inexistenţei unei fapte ilicite, arătând că prima instanţă, contrar prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nu a pus în discuţia părţilor nici răspunderea civilă delictuală ca temei de restituire a lipsei de folosinţă şi nici chestiunea bunei/relei-credinţe a cocontractanţilor.

În continuarea celor mai sus expuse, autoarea recursului susţine că temeiul de drept al capătului III al cererii reconvenţionale constând în obligarea intimatei-reclamante la plata lipsei de folosinţă ca urmare a anulării contractului este şi principiul îmbogăţirii fără just temei, patrimoniul recurentei diminuându-se cu contravaloarea lipsei de folosinţă de care au beneficiat intimaţii, ceea ce determina obligaţia de restituire din partea intimaţilor.

Faţă de cele anterior expuse, recurenta consideră că nici această chestiune nu a fost dezlegată de instanţa de apel, desocotirea echitabilă a părţilor presupunând analiza cererii de restituire şi din perspectiva acestor dispoziţii legale.

În cele ce urmează, recurenta dezvoltă acelaşi motiv de recurs întemeiat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară actului anulat (restitutio in integrum), ca normă de drept material pretins a fi aplicată greşit de instanţa de apel în ceea ce priveşte obligarea intimaţilor la radierea sarcinilor instituite asupra imobilului.

Recurenta susţine că dezlegarea dată de instanţa de apel, în sensul că doar proprietarul actual, în speţă recurenta, este singurul care poate iniţia demersurile de radiere a sarcinilor din cartea funciară a imobilului, este incorectă.

În speţă, autoarea recursului susţine că obligaţia de restituire a bunului imobil implică restituirea acestuia de către intimaţi recurentei în starea şi în situaţia juridică în care le-a fost predat, liber de sarcini, iar cererea reconvenţională formulată este întemeiată tocmai pe acest principiu.

În plus, recurenta menţionează că, potrivit înscrisurilor de la dosarul cauzei după data primirii (22 ianuarie 2008), intimaţii au instituit asupra imobilului sarcini prin acte de dispoziţie sau fapte culpabile. În acest sens, recurenta aminteşte sechestrul asigurător dispus de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, determinat exclusiv de faptele intimaţilor, posterioare datei primirii bunului imobil de la recurentă.

Prin urmare, recurenta consideră că obligarea intimaţilor la radierea sarcinilor din cartea funciară reprezintă îndeplinirea conformă a obligaţiei de restituire a imobilului în starea şi situaţia juridică în care acesta a fost predat.

În finalul memoriului de recurs, autoarea acestuia dezvoltă acelaşi motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 163 C. proc. pen., art. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi la art. 785 C. civ. (1864) ca norme de drept material pretins a fi aplicate greşit de instanţa de apel.

Astfel, recurenta susţine că nulitatea absolută a convenţiei de partaj putea fi invocată pe cale de excepţie, conform prevederilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958 (art. 1247 C. civ. 2009), instanţa de apel apreciind, în mod greşit, că intimatul C. nu era debitor al recurentei, şi, astfel, nu ar fi existat un interes al recurentei cu privire la efectele convenţiei de partaj.

Astfel, desocotirea pe care o propune instanţa de apel în sensul lăsării creanţei în mâinile intimatei şi a obligaţiei radierii sechestrului asigurător în mâinile intimatului prejudiciază şi interesele recurentei întrucât aceasta va rămâne obligată faţă de creditorii intimatului care beneficiază de măsura asiguratorie.

Faţă de cele de mai sus, se arată că sancţiunea care se impune este nulitatea absolută a acordului de mediere nr. 06 din 1 februarie 2011 (consfinţit prin sentinţa civilă nr. 16865 din 28 septembrie 2011) pentru nesocotirea dispoziţiilor art. 163 C. proc. pen. (dispoziţii legale incidente la data săvârşirii actului), care conţineau expres o interdicţie de înstrăinare, în cazul de faţă, a cotei indivize cuvenite intimatului C. din bunul imobil sechestrat.

În concluzie, recurenta susţine că, determinat de anularea convenţiei de partaj, în cauză opera prezumţia legală prevăzută de art. 357 alin. (2) C. civ. (2009), în sensul că până la facerea partajului (valabil) se prezumă că soţii au avut o cotă egală la dobândirea bunurilor în patrimoniul comun, astfel încât, intimata A. putea primi doar contravaloarea sumei de 31.821,20 euro (cu TVA inclus), la care se adaugă dobânzile legale şi actualizarea cu rata inflaţiei, reprezentând cota prezumată de 1/2 din preţul de 63.642,39 euro (TVA inclus) achitat împreună cu intimatul C..

Intimata A. a formulat întâmpinare, cu depăşirea termenului defipt de prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la criticile de nelegalitate, constând în greşita aplicare a normelor de drept material (art. 163 C. proc. pen., art. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 785 C. civ. din 1864) în ce priveşte respingerea excepţiei nulităţii absolute parţiale a actului de partaj voluntar constatat prin acord de mediere şi subsecvent, greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pentru o cotă de 1/2 din preţul a cărui restituire se solicită, critici subscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţine că nu pot fi primite.

Astfel, recurenta a invocat, pe cale incidentală, nulitatea absolută parţială a unui act de partaj voluntar intervenit între doi foşti soţi (intimaţii din prezenta cauză), la data de 1 februarie 2011, pentru încălcarea art. 163 C. proc. pen. din 1968, referitoare la interdicţia de înstrăinare a unui bun asupra căruia se instituise un sechestru asigurator, ce valorează inscripţie ipotecară.

Trecând peste faptul că, în reglementarea art. 786 C. civ. din 1864, partajul nu avea caracter translativ, ci declarativ de drepturi, astfel că retroactiva până la momentul naşterii proprietăţii codevălmaşe, instanţa de recurs reţine că, la data perfectării partajului voluntar (1 februarie 2011), bunul ce a făcut obiectul convenţiei nu era încă grevat de vreo sarcină constituită în cadrul procesului penal. Astfel, sechestrul asigurător a fost dispus printr-o ordonanţă pronunţată de procuror în data de 1 august 2011, în dosarul penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a fost notat în cartea funciară în baza încheierii nr. 54227 din 3 august 2011, deci ulterior partajului voluntar. Aşadar, nu se poate susţine greşita aplicare a prevederilor art. 166 C. proc. pen. de către instanţele de fond, atâta vreme cât aceste prevederi legale sunt inaplicabile speţei.

Cât priveşte pretinsa greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 785 C. civ. din 1864, aplicabil în cauză, întrucât lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul bunurilor comune s-a realizat anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., constată că şi aceste critici sunt nefondate. Textul de lege permitea creditorilor personali ai unui coproprietar să intervină în procesul de partaj, pentru a preveni situaţiile în care împărţeala s-ar putea efectua în condiţii care le-ar putea afecta drepturile. În principiu, creditorii personali care nu au intervenit în procesul de partaj nu pot ataca, "o împărţeală deja săvârşită", împrejurare care rezultă în mod explicit din textul de lege invocat.

Aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, la data partajului voluntar intervenit între cei doi intimaţi, recurenta nu justifica vreo calitate de creditor şi oricum, neformulând opoziţia la data facerii împărţelii, nu are la dispoziţie exerciţiul acţiunii în desfiinţarea împărţelii.

De altfel, actul juridic prin care se realizează partajul este un contract. Ca orice convenţie, aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru actul juridic. Pentru ca un terţ să solicite constatarea nulităţii absolute a partajului voluntar, pe cale incidentală, trebuie să invoce încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general. Or, ceea ce invocă pârâtul-reclamant este vocaţia unor creditori garantaţi de a executa bunul ce a avut calitatea de bun comun şi care, ulterior desfiinţării titlului de proprietate al proprietarilor codevălmaşi, a reintrat în patrimoniul recurentei. Este greu de decelat care este cauza de nulitate absolută invocată, cauză care să rezulte din împrejurări anterioare sau concomitente perfectării actului de partaj, iar nu ulterioare, cum este cazul în prezenta speţă.

În orice caz, dacă un pretins creditor, cum este recurenta, invocă faptul că un partaj voluntar a fost încheiat în frauda drepturilor sale, acesta are la dispoziţie o acţiune revocatorie, acţiune ce nu poate fi soluţionată pe cale incidentală, aspect reţinut, de altfel, şi de instanţa de apel.

Cât priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1645 C. civ. nou, art. 487 C. civ. din 1864 şi art. 1357 C. civ. din 2009, precum şi relative la încălcarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, toate subscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că sunt întemeiate, pentru considerentele ce succed.

Instanţele de fond au fost învestite de către reclamantă cu o cerere de restituire a propriei prestaţii (în speţă, a preţului plătit), ca urmare a anulării unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, potrivit principiului că un contract anulat se consideră a nu fi fost niciodată încheiat, astfel că fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite.

Recurenta din prezenta cauză, la rândul ei, pe calea cererii reconvenţionale, a solicitat, printre altele, ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară, să fie obligaţi cumpărătorii să îi restituie contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, de la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, actualmente anulat, 22 ianuarie 2008, şi până la 31 august 2017. Acest capăt de cerere a fost admis doar în parte, în sensul că au fost obligaţi pârâţii reconvenţionali să plătească doar contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a convenţiei (prin decizia nr. 614 din 24 septembrie 2015 a Tribunalului Constanţa) şi până la data eliberării imobilului.

Pentru a menţine această soluţie, instanţa de apel a reţinut pe de o parte, că pârâţii au ocupat imobilul prin acceptarea, de către proprietar, a statutului de tolerat, astfel că proprietarul este îndrituit la acoperirea prejudiciului cauzat de privarea atributului folosinţei de la data la care anunţă, fără echivoc, că nu mai tolerează o atare situaţie. Pe de altă parte, a constatat că cei doi cumpărători ai imobilului nu au fost de rea credinţă în relaţia cu vânzătorul şi că, oricum, obiectul cererii reconvenţionale nu a constat în plata, de către posesori, a fructelor civile culese, ci doar în dezdăunarea proprietarului pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

O atare dezlegare dată de instanţa de apel chestiunii de drept cu care a fost învestită este nu numai greşită, ci şi străină de raportul de drept dedus judecăţii. Astfel, instanţa a fost chemată să verifice dacă, urmare anulării, cu efect retroactiv, a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, cumpărătorii sunt obligaţi să restituie nu numai prestaţia principală (dreptul de proprietate asupra bunului), ci şi fructele civile pe care puteau să le dobândească, precum şi echivalentul lipsei de folosinţă a bunului.

În materia obligaţiei de restituire a prestaţiilor primite în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv, cel obligat la restituirea bunului dobândeşte fructele pe care bunul supus restituirii le-a produs sau le-ar fi putut produce şi este exonerat de la indemnizarea creditorului pentru folosinţa bunului, numai atunci când a fost de bună credinţă.

În ce priveşte regimul juridic al fructelor sau, după caz, al lipsei de folosinţă, instanţa de apel nu numai că nu face nicio analiză, considerându-se, învestită exclusiv cu un capăt de cerere în despăgubiri accesorii unei cereri de evacuare, şi nu cu verificarea efectului restitutio in integrum al nulităţii contractului, dar nici măcar nu identifică normele legale aplicabile.

Astfel, pârâta-reclamantă a solicitat să fie indemnizată pentru lipsa de folosinţă a bunului imobil atât pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), cât şi pentru o perioadă ulterioară acestei date. În acest context, instanţele de fond erau obligate să soluţioneze conflictul de legi în timp, respectiv să verifice dacă o situaţie juridică născută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 a produs şi efecte viitoare, în sensul că pârâţii reconvenienţi au posedat fără drept bunul imobil, atât sub imperiul legii vechi, cât şi ulterior abrogării acesteia. Aşadar, doar după identificarea normelor legale incidente, în baza art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, instanţele de fond puteau verifica dacă posesorii bunului imobil erau sau nu obligaţi să îl indemnizeze pe proprietar cu contravaloarea lipsei de folosinţă, potrivit prevederilor art. 484 - 487 C. civ. din 1864, sau după caz, conform art. 1645 din Noul C. civ.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs constată că judecătorii din apel au statuat că pârâţii reconvenienţi "nu au fost de rea-credinţă faţă de pârâta-reclamantă", fără a explicita la ce se raportează în analiza acestei noţiuni. Buna-credinţă sau bona-fides, ca stare psihologică a unui subiect de drept, se manifestă în plan juridic sub forma intenţiei drepte, a diligenţei, a liceităţii şi a abţinerii de la producerea vreunui prejudiciu. Or, pentru analiza acestei noţiuni, instanţele de fond aveau obligaţia a se raporta la hotărârile judecătoreşti definitive anterioare, prin care s-au anulat, iniţial, contractul de construire imobil, şi, ulterior, contractul de vânzare-cumpărare. Numai pe baza aspectelor reţinute, cu putere de lucru judecat, în acele hotărâri, se putea statua buna sau reaua-credinţă a intimaţilor din prezenta cauză, atât la data perfectării actelor juridice, ulterior desfiinţate, cât şi pe parcursul perioadei în care au posedat imobilul. Pare improbabil că, o analiză reală a hotărârilor judecătoreşti, ar fi condus la concluzia că intimaţii nu se fac vinovaţi de producerea cauzei de restituire a bunului frugifer.

În fine, instanţa de apel a omis a analiza şi criticile referitoare la încălcarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, sub aspectul restituirii către vânzător a unui bun imobil grevat de mai multe ipoteci.

Ceea ce în mod real trebuia supus analizei nu era titularul dreptului de a iniţia demersurile de radiere a sarcinilor din cartea funciară a imobilului, ci în ce măsură se poate aprecia că intimaţii şi-au îndeplinit, integral, obligaţia de restituire pentru ca, la rândul lor, să fie îndreptăţiţi la restituirea integrală a propriei prestaţii (a preţului).

Astfel, câtă vreme intimaţii au instituit asupra imobilului sarcini prin acte de dispoziţie şi infracţiuni, apelanta a pus în discuţie faptul că, în măsura în care va plăti datoria ipotecară sau va suporta executarea silită asupra bunului său, pentru datorii ale părţilor adverse, în patrimoniul său se va regăsi acţiunea în regres prevăzută de art. 2363 C. civ.. Altfel spus, a solicitat instanţelor de fond să verifice existenţa unei creanţe nelichide împotriva părţilor adverse şi să procedeze la o eventuală compensare judiciară a datoriilor reciproce, cu prilejul restituirii prestaţiilor primite de părţi în baza contractului nul.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel avea posibilitatea să verifice dacă soluţia ce urma a se da într-un alt dosar, anume dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Constanţa, având ca obiect acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară a imobilului în litigiu, nu avea o influenţă hotărâtoare asupra prezentei cauze şi să dispună în consecinţă.

Faţă de considerentele ce preced, constată, pe de o parte, că hotărârea atacată, în ce priveşte dezlegarea dată criticilor ce vizau soluţionarea cererii de plată a contravalorii lipsei de folosinţă, cuprinde numai motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, sunt greşit aplicate prevederile legale referitoare la restituirea prestaţiilor, ca urmare a anulării actului în temeiul căruia s-au efectuat, nu sunt identificate toate normele de drept material aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, astfel că va fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul şi va casa în parte decizia atacată, numai în ce priveşte soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată.

Referitor la soluţia de casare parţială, avem în vedere faptul că acea parte din decizie, referitoare la respingerea apelului declarat împotriva încheierii din 14 iunie 2016, nu a fost atacată pe calea prezentului recurs, intrând în puterea lucrului judecat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 301/2019 din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, decizia atacată, numai în ce priveşte apelul împotriva sentinţei nr. 925 din 5 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Menţine soluţia instanţei de apel referitoare la respingerea căii de atac declarate împotriva încheierii interlocutorii din 14 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 6 octombrie 2020.