Waiver of appeal in civil litigation and allocation of litigation costs under the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 10 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata:

1. sumei de 3.617.004,49 RON, calculată începând cu 1 iunie 2012 şi până la 1 iunie 2015, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei de 2/3 din terenul situat în Bucureşti, str. x, sector 2;

2. dobânzii legale corespunzătoare în cuantum de 466.643,13 RON, calculată pentru aceeaşi perioadă, precum şi în continuare, până la data plăţii;

3. sumei de 31,19 RON/mp/lună, începând cu 1 iulie 2015 şi până la data eliberării terenului, actualizată cu dobânda legală, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei de 2/3 din terenul respectiv;

4. cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 555 şi art. 1349 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1478 din 7 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a aceluiaşi tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2763/2017 din 10 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de amânare a judecăţii formulată de intimata-pârâtă B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2111 din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 833.407,10 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei de 2/3 din terenul în suprafaţă de 4.832 mp, situat în Bucureşti, str. x, calculată pentru perioada cuprinsă între 1 iunie 2012 şi 28 iunie 2013, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată începând cu 1 iunie 2012 şi până la data plăţii; a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată din primă instanţă în cuantum de 21.210,50 RON; a menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa atacată; a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel de părţi şi a obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.580,09 RON, rezultate după compensare.

Împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 şi a deciziei instanţei de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei alte curţi de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat, în esenţă, că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare, ca urmare a respingerii cererii de amânare a judecăţii, prin încheierea din 20 septembrie 2018.

După evocarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1)-(2) şi art. 222 C. proc. civ., art. 24 din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 304/2004, recurenta-pârâtă a susţinut că, la termenul din 20 septembrie 2018, avocatul său, C., l-a mandat pe avocatul substituent, D., să formuleze o cerere de amânare, întemeiată pe dispoziţiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul amânării a vizat împrejurarea că, în ziua termenului de judecată, avocatul ales a mai avut un termen la Tribunalul Buzău şi nu a mai avut posibilitatea să ajungă până la sfârşitul şedinţei la Curtea de Apel Bucureşti, din cauza traficului rutier.

Recurenta-pârâtă a menţionat că, în susţinerea cererii de amânare, a fost depusă şi o citaţie emisă în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Buzău.

Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care instanţa de apel reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., cu motivarea că ambii avocaţi erau menţionaţi pe împuternicirea avocaţială.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a subliniat că art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede că avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract de asistenţă juridică, iar nu în baza unei împuterniciri avocaţiale.

În continuare, a menţionat că, în baza contractului de asistenţă juridică, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială, conform art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.

Prin raportare la aceste dispoziţii, recurenta-pârâtă a subliniat că, în lipsa unui contract de asistenţă juridică, împuternicirea avocaţială nu este susceptibilă de a conferi avocatului dreptul de a pune concluzii în faţa instanţelor judecătoreşti.

Totodată, autoarea recursului a arătat că, la termenul din 14 decembrie 2017, avocatul substituent D. a învederat instanţei de apel că nu mai colaborează în prezenta cauză cu avocatul C..

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a subliniat că avocatul D. nu-l putea substitui pe apărătorul ales, în temeiul împuternicirii avocaţiale.

Aceeaşi parte a învederat că art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat prevede că avocatul titular al contractului de asistenţă juridică trebuie să obţină acordul prealabil al clientul pentru a-şi putea asigura substituirea. Or, recurenta-pârâtă nu a fost de acord cu substituirea avocatului titular.

În plus, autoarea recursului a subliniat că delegaţia de substituire, depusă la termenul din 20 septembrie 2018, vizează exclusiv susţinerea cererii de amânare şi a eventualelor incidente procedurale, fără să prevadă şi dreptul avocatului substituent de a pune concluzii pe fond.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel a stabilit valoarea prejudiciului prin raportare la suma menţionată în raportul de expertiză depus la prima instanţă. Procedând în acest mod, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea caracterului devolutiv al apelului prevăzut de art. 477 alin. (2) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ. şi cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu a avut în vedere obiecţiunile formulate de această parte.

În continuare, recurenta-pârâtă a menţionat că obiecţiunile la raportul de expertiză vizau nerespectarea de către expert a metodologiei de evaluare prevăzută în Ghidul de evaluare a bunurilor imobile. Or, nerespectarea acestei metodologii a determinat stabilirea unei valori nereale a prejudiciului invocat în cauză.

Aceeaşi parte a subliniat că instanţa de apel trebuia să repună în discuţie apărările invocate în faţa primei instanţe, în temeiul efectului devolutiv al apelului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În concret, recurenta-pârâtă a arătat că, în materia răspunderii civile delictuale, caracterul ilicit al unei fapte se stabileşte prin raportare la încălcarea legii şi la prejudicierea titularului unui drept subiectiv.

Astfel, aceeaşi parte a susţinut că, deşi a continuat că exercite posesia asupra terenului după admiterea acţiunii în revendicare şi constatarea nulităţii titlului său de proprietate, nu a săvârşit o faptă ilicită. În acest sens, autoarea recursului a subliniat că este titulara dreptului de proprietate asupra construcţiilor situate pe terenul în litigiu. Totodată, a arătat că partea adversă nu şi-a manifestat voinţa de a intra în posesia terenului, iar recurenta-pârâtă a folosit terenul respectiv pentru exploatarea construcţiilor în vederea realizării obiectului său de activitate.

În aceste condiţii, autoarea recursului a susţinut că nu a încălcat nicio normă de drept şi nici nu a prejudiciat-o pe partea adversă.

Subsecvent acestor aspecte, recurenta-pârâtă a menţionat că a dobândit o cotă-parte de 1/3 din dreptul de proprietate asupra terenului respectiv. Dobândind toate drepturile şi accesoriile ce au aparţinut vânzătorului, în temeiul art. 1673 alin. (2) C. civ., aceeaşi parte a arătat că era îndreptăţită să invoce dispoziţiile art. 636 din acelaşi act normativ, ca mijloc de apărare împotriva pretenţiilor aferente perioadei cuprinse între 1 iunie 2012 şi 28 iunie 2013.

Recurenta-pârâtă a criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că această parte nu deţine dreptul de proprietate asupra construcţiilor. În combaterea acestui considerent, a arătat că, până la încetarea stării de indiviziune, sunt incidente dispoziţiile art. 579 alin. (1) C. civ.. În acest sens, autoarea recursului a subliniat că beneficiază de prezumţia de proprietate, întrucât este constructorul clădirilor şi deţine o cotă ideală din dreptul de proprietate asupra terenului.

În final, recurenta-pârâtă a susţinut că partea adversă i-a recunoscut calitatea de constructor de bună-credinţă în cadrul soluţionării dosarului nr. x/2007

Cererea de recurs a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., care a depus întâmpinare la 22 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 14 mai 2019, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. S.R.L. a declarat recurs incident, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului incident, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că dobânda legală se calculează prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 (rata de referinţă plus 4 puncte procentuale).

În concret, autoarea recursului incident a învederat că părţile în litigiu sunt profesionişti, astfel încât dobânda legală se calculează prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 (rata de referinţă plus 8 puncte procentuale).

Aceeaşi parte a criticat soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă ulterioară datei de 28 iunie 2013. În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii când a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 636 C. civ. cu privire la perioada ulterioară datei de 28 iunie 2013, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Astfel, autoarea recursului incident a subliniat că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., iar nu şi pe cele ale art. 636 C. civ.. Aceste din urmă dispoziţii au fost invocate în cadrul apărărilor împotriva susţinerilor părţii adverse, fără a fi modificat temeiul juridic al acţiunii.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 636 şi art. 1349 C. civ.

În concret, titulara recursului incident a arătat că erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 1349 C. civ. în vederea angajării răspunderii delictuale a pârâtei pentru folosirea integrală a bunului după data de 28 iunie 2013. În acest sens, a susţinut că pârâta, în calitate de coproprietar, nu putea exercita posesia asupra întregului teren, ulterior acestei date. În continuare, titulara recursului incident a subliniat că pârâta a continuat să stăpânească întregul teren, fără acordul său. Or, utilizarea de către un coproprietar a întregului bun reprezintă un delict civil ce dă naştere la despăgubiri.

Recurenta-reclamantă a învederat că a suferit un prejudiciu constând în lipsirea sa de beneficiile aferente cotei de 2/3 din terenul respectiv. A mai arătat că prejudiciul pe care l-a suferit este rezultatul exclusiv şi direct al faptei pârâtei de a exercita dreptul de proprietate asupra întregului teren, fiind astfel îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate.

Totodată, a învederat că este îndeplinită şi condiţia vinovăţiei, sub forma intenţiei indirecte, întrucât partea adversă cunoştea că recurenta-reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra terenului.

Titulara recursului incident a criticat şi considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că, ulterior datei de 28 iunie 2013, aceasta nu şi-a manifestat dezacordul cu privire la folosirea în întregime a imobilului de către pârâtă, de vreme ce acţiunea cu privire la accesiune şi cea în despăgubiri nu produc acest efect.

În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a susţinut că art. 636 C. civ. nu distinge în privinţa modalităţilor în care poate fi exprimat dezacordul unui coproprietar cu privire la folosirea în integralitate a unui bun de către un alt coproprietar. Astfel, dezacordul poate fi dedus din orice conduită a celorlalţi coproprietari.

În concret, autoarea recursului incident a arătat că nu i-a îngăduit pârâtei folosirea terenului în integralitate, o dovada în acest sens fiind chiar introducerea unei acţiuni în constatarea accesiunii imobiliare artificiale având ca finalitate dobândirea dreptului de proprietate asupra clădirilor.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a subliniat că exercitarea acestui tip de acţiune reprezintă o manifestare implicită a dezacordului său faţă de folosirea întregului teren de către partea adversă.

Ca atare, titulara recursului incident a conchis că, de vreme ce nu şi-a manifestat acordul în mod expres cu privire la folosirea integrală a terenului de către partea adversă, era îndreptăţită la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei sale de 2/3 din terenul respectiv.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recursul incident a fost comunicat recurentei-pârâte la 17 mai 2019, care a depus întâmpinare la 14 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 iunie 2019 .

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 aprilie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul principal şi recursul incident şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a încuviinţat cererea de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare, formulată de recurenta-pârâtă.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A., prin reprezentant legal E., asistat de avocat F., cu împuternicire la dosar, a solicitat instanţei, în şedinţă publică, să ia act de renunţarea recurentei-pârâte B. S.A. la recursul declarat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, totodată depunând la dosar o cerere scrisă în acest sens.

Examinând cu prioritate cererea de renunţare la judecata recursului principal formulată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre".

De asemenea, conform art. 464 alin. (2) C. proc. civ., "achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei(...)".

În aplicarea acestor prevederi, Înalta Curte constată că, la termenul din 6 octombrie 2020, în şedinţă publică, recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREŞTI, prin reprezentantul său legal dl. E., în calitate de director general al societăţii, asistat de avocat ales F., a susţinut oral solicitarea de a se lua act de faptul că înţelege să renunţe la judecata recursului formulat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, depunând la dosar şi o cerere scrisă în acest sens.

Prin urmare, se constată că manifestarea de voinţă a recurentei-pârâte de a renunţa la calea de atac a recursului reprezintă un act de dispoziţie al acesteia, care nu este supus cenzurii instanţei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 463 alin. (1), raportat la art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecata recursului principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREŞTI împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Faţă de renunţarea recurentei-pârâte la judecata recursului principal, Înalta Curte va da eficienţă dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin înscrisurile de la dosarul de recurs. Prin urmare, având în vedere că recurenta-pârâtă a renunţat la calea de atac a recursului abia după comunicarea cererii către A. S.R.L., respectiv după parcurgerea procedurii de filtrare a recursurilor, determinând partea adversă să angajeze cheltuieli în vederea pregătirii apărării sale, Înalta Curte va reţine culpa recurentei-pârâte şi o va obliga pe aceasta la plata sumei de 14.166,65 ron, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A. S.R.L., conform prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea recurentei-pârâte B. S.A. BUCUREŞTI la recursul declarat împotriva încheierii din 20 septembrie 2018 şi a deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2111 din 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a rămas fără efect.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREŞTI la plata către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 14.166,65 ron, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2020.