Civil liability for corporate officers: contradictory reasoning on the starting point of the statute of limitations under Decree 167/1958 and shift from delictual to contractual annulment basis

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului civil de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 06.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta SOCIETATEA DE ADMINISTRARE ACTIVE FEROVIARE SAAF S.A. a solicitat obligarea pârâtei COMPANIA NAŢIONALA DE CAI FERATE CFR S.A. la plata sumei de 70.660.065 RON, din care 55.456.011 RON reprezintă contravaloarea a 1570 vagoane de călători proprietatea reclamantei, iar suma de 15.204.054 RON reprezintă contravaloarea a 16.988,15 tone fier vechi (şină uzată, fier vechi neşarjat, containere) preluate de pârâtă în baza contractului de tranzacţie nr. x/1928 din 24.04.2003, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3164 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta SOCIETATEA DE ADMINISTRARE ACTIVE FEROVIARE SAAF S.A.

Prin decizia civilă nr. 2174 A din 2 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta SOCIETATEA DE ADMINISTRARE ACTIVE FEROVIARE SAAF S.A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALA DE CAI FERATE CFR S.A., a anulat în parte sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe (Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a); a menţinut soluţia cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat.

La 1 februarie 2019, pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A.(CNCF CFR S.A.) a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2174 A din 2 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de tribunal, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a art. 1 alin. (1) şi art. 3 din acelaşi act normativ, motiv de casare subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 8 din Decret prevăd în mod expres că termenul de prescripţie curge "de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Stabilirea prin lege a momentului naşterii dreptului la repararea prejudiciului actual ca fiind ziua în care el a fost cauzat prezintă importanţă practică deoarece, din acel moment, sunt aplicabile, de regulă, toate dispoziţiile privind operaţiile şi mecanismele juridice prin care se realizează dinamica şi stingerea obligaţiilor.

În raport de cele mai sus expuse, se arată că este criticabilă decizia instanţei de apel, care în mod greşit reţine prin considerente următoarele:

"Ca atare, reclamanta-apelantă, cunoscând în 2016 că CN CFR S.A. a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent, abia de la acest moment i se deschidea posibilitatea sa solicite tragerea la răspundere pentru fapta proprie. Cum petitul a fost formulat la 06.03.2017, rezulta ca nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani".

Reţinând acestea, autoarea căii de atac consideră că raţionamentul instanţei de apel nu a fost unul corect şi judicios, pronunţând o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune fără o motivare logico-juridică în acest sens.

Consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a cunoscut în anul 2016 faptul că pârâta CN CFR S.A. a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent, motiv pentru care termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.

Recurenta arată că, din actele depuse la dosarul cauzei, reiese că reclamanta SOCIETATEA DE ADMINISTRARE ACTIVE FEROVIARE SAAF S.A. a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea cel mai târziu la data de 01.02.2008, în condiţiile în care Rechizitoriul nr. x, întocmit la acea dată menţionează explicit operaţiunile comerciale şi persoanele care le-au efectuat, în urma cărora s-a dispus trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate, fiind vorba despre aceleaşi fapte care fundamentează cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, apreciază că reclamanta cunoştea cel puţin încă din anul 2008 că pârâta CFR S.A. a vândut bunurile afectate garanţiei, cele 1570 vagoane de călători, respectiv a preluat o cantitate de active din patrimoniul acesteia, pe care o putea determina pe baza propriilor evidenţe contabile, ceea ce are semnificaţia cunoaşterii pagubei. Astfel, din analiza înscrisurilor depuse de către apelanta-reclamantă la dosarul cauzei, la solicitarea instanţei de apel pentru termenul de judecată din data de 5 octombrie 2018, rezultă că aceasta cunoştea faptele ilicite la data de 05.09.2006, când s-a constituit parte civilă cu suma de 134.504.186.950 RON în dosarul penal nr. x/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu actul nr. 4 S/AS/454/05.09.2006, iar ulterior cu actul nr. J/NL/240/31.08.2007 aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 10.697.477 RON, constatare care deşi a fost adusă la cunoştinţa instanţei de apel aceasta nu a considerat-o utilă, înlăturând-o fără o minimă motivare.

Prin urmare, contrar celor reţinute de curtea de apel, termenul de prescripţie a început să curgă în anul 2006, iar prezenta acţiune a fost formulată la data de 06.03.2017, nefiind dovedită nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, astfel că, în mod greşit, a admis apelul şi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Referitor la capătul doi din cerere, recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel care retine în mod injust că prescripţia dreptului material la acţiunea în repararea pagubei ar trebui analizată în raport de data de 27.03.2014, reprezentând data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 24383/13.12.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2007.

Or, recurenta susţine că intimata-reclamantă cunoştea faptele ilicite la data de 05.09.2006, când s-a constituit parte civilă cu suma de 134.504.186.950 RON în dosarul penal nr. x/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu actul nr. 4 S/AS/454/05.09.2006, iar ulterior cu actul nr. J/NL/240/31.08.2007 aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 10.697.477 RON, fiind evident că, în fapt, reclamanta urmăreşte repararea pagubei de două ori.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat şi a interpretat eronat dispoziţiile legale, în condiţiile în care reclamanta îşi întemeiază acţiunea pe fapta ilicită, iar instanţa, depăşindu-şi atribuţiile, a reţinut că, restituirea prestaţiilor sau a bunului (contravaloarea acestuia) în temeiul unui contract declarat nul, se poate cere fie prin aceeaşi acţiune, fie în termen de 3 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; analizând dispoziţiile art. 8 din Decret constată că legea nu distinge între felurile răspunderii civile delictuale, legiuitorul având în vedere fapta ilicită. Prin urmare, acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată cuprinde în considerente motive contradictorii (pag. 13 din decizie), respectiv, deşi instanţa de apel retine faptul că apelanta-reclamantă SAAF a cunoscut paguba "(...) chiar anterior datei reţinute de prima instanţa (01.02.2008), având în vedere că, prin denunţul penal, apelanta a exhibat aceste fapte (a se vedea denunţul penal-f 69, 70, dosar CAB), (...)" însă, contrar celor apreciate de tribunal, curtea de apel a reţinut că " apelanta nu ar fi putut să introducă o acţiune împotriva CN CFR S.A. la 01.02.2008 pentru că aceasta societate fusese atrasă în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, ceea ce presupune că exista o acţiune civilă în contradictoriu cu aceasta.

Nu se putea pretinde reclamantei-apelante că, în timp ce solicită atragerea răspunderii civile delictuale a CFR S.A., în calitate de comitent, să introducă şi o acţiune de drept comun pe rolul instanţei civile pentru a răspunde pentru fapta proprie, invocând aceleaşi fapte şi prejudiciu ca în procesul penal".

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că este criticabilă soluţia instanţei de apel în condiţiile în care există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia excepţiei, iar din altele faptul că este întemeiată. În aceste condiţii, recurenta arată că nu cunoaşte motivele pentru care instanţa a apreciat faptul că în speţă termenul de prescripţie se raportează la anul 2015.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante SOCIETATEA DE ADMINISTRARE ACTIVE FEROVIARE SAAF S.A., la 20 februarie 2019 .

La 15 martie 2019, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil (de fapt invocă excepţia nulităţii recursului) şi vădit nefondat.

Cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, intimata-reclamantă arată că, prin recursul formulat, recurenta solicită modificarea hotărârii atacate, însă această soluţie nu mai este posibilă în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., care cunoaşte doar soluţia casării unei hotărâri pentru motive de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Totodată, consideră că motivele invocate de recurentă vizează netemeinicia hotărârii şi nu legalitatea acesteia, iar un control judiciar asupra unor astfel de motive pe calea recursului nu mai poate fi realizat; motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Susţine şi faptul că recurenta aduce direct în calea de atac a recursului ("omisso medio") critica cu privire la stabilirea momentului naşterii dreptului la repararea prejudiciului reprezentând contravaloarea celor 1570 de vagoane călători, respectiv ziua în care el a fost cauzat, deşi această critică nu a fost formulată în apel.

Cu alte cuvinte, susţine că recurenta solicită instanţei de recurs să constate o altă situaţie de fapt decât cea stabilită de instanţa de apel prin hotărârea atacată, ceea ce excede limitelor recursului.

Cu privire la soluţia privind prescrierea dreptului material la acţiune în repararea pagubei având ca obiect contravaloarea activelor feroviare preluate de recurentă în baza contractului de tranzacţie nr. x/1928 din 24.03.2003, intimata-reclamantă consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motiv pentru care criticile recurentei sunt nefondate.

Totodată, motivele contradictorii invocate de recurentă, consideră că nu pot face obiectul unui motiv de recurs în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă nu a menţionat în cuprinsul cererii de recurs dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care va fi admis în principiu.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca neîntemeiate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, instanţa a dispus respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a admis în principiu această cale extraordinară de atac, în reformare şi a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, la 6 octombrie 2020.

Analizând recursul prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, reţine următoarele:

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanţa de prim control judiciar a stabilit data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, iar această deficienţă a motivării se răsfrânge asupra soluţiei date excepţiei prescripţiei şi, în final, asupra deciziei atacate.

Cu titlu prealabil analizei acestui motiv de recurs, pentru a facilita înţelegerea hotărârii se impune a arăta că intimata-reclamantă a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, antrenarea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte şi obligarea acesteia la acoperirea unui prejudiciu material în sumă de 70.660.065 RON, din care suma de 55.456.011 RON reprezintă contravaloarea a 1570 vagoane de călători şi suma de 15.204.054 RON reprezintă contravaloarea a 16.988,15 tone fier vechi (şină uzată, fier vechi neşarjat, containere) preluate de pârâtă în baza contractului de tranzacţie nr. x/1928 din 24.04.2003. Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

Prima instanţă a motivat că, în prezenta cauză, reclamanta solicită tragerea la răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, cu toate că acelaşi prejudiciu a fost solicitat şi în cadrul acţiunii civile din procesul penal ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2008, pe temeiul răspunderii civile, în calitatea pârâtei de comitent pentru faptele ilicite ale prepuşilor săi, respectiv de persoană responsabilă civilmente.

Valorificând considerentele hotărârilor pronunţate în procesul penal, respectiv cele care fundamentează sentinţa penală nr. 357/02.06.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2008 de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi pe cele regăsite în decizia penală nr. 1758/23.11.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, prima instanţă a constatat că reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10.697.477 RON, pentru prejudiciul suferit ca urmare a infracţiunilor săvârşite de inculpaţii A., B. şi C. în legătură cu preluarea creanţei D. asupra SAAF S.A. şi vânzarea nelegală a vagoanelor aparţinând acesteia.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, Tribunalul a reţinut că faptele ilicite pretins săvârşite de prepuşii pârâtei (în dosarul penal), respectiv organele de conducere ale pârâtei (în cauza de faţă), constau în vânzarea nelegală a unui număr de 1570 vagoane de călători, respectiv preluarea unei cantităţi de 16.988,15 tone active în baza unui contract de tranzacţie întemeiat pe o cauză ilicită, fapte săvârşite în anii 2002-2003.

S-a constatat că prescripţia este supusă dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, în cauză fiind incidente prevederile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, potrivit cărora, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, Tribunalul a reţinut că reclamanta a cunoscut faptele ilicite cel mai târziu la data de 01.02.2008, în condiţiile în care în rechizitoriul nr. x/2005, întocmit la acea dată, se menţionează explicit operaţiunile comerciale şi persoanele care le-au efectuat, dispunându-se trimiterea în judecată a persoanelor considerate vinovate. S-a motivat că, în cererea de chemare în judecată, sunt descrise aceleaşi fapte care au fost reclamate cu ocazia sesizării organelor de cercetare penală.

În privinţa pagubei, s-a apreciat că reclamanta a fost în măsură să o cunoască la aceeaşi dată, în condiţiile în care, la finalul cercetărilor penale, aceasta a formulat o precizare la constituirea de parte civilă, solicitând contravaloarea vagoanelor vândute, beneficiul nerealizat şi daune interese.

Susţinerea reclamantei, în sensul că a luat cunoştinţă de întinderea pagubei abia la 27.03.2017, când a rămas irevocabilă sentinţa civilă prin care s-a anulat contractul de tranzacţie întemeiat pe o cauză ilicită, respectiv la 26.01.2015, dată la care pârâta a recunoscut prin adresa nr. x că a preluat o cantitate de 16.988,15 tone active, a fost înlăturată de Tribunal, cu motivarea că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au în vedere paguba, constând în contravaloarea vagoanelor şi a activelor vândute, iar nu valoarea concretă a acesteia.

Reclamanta cunoştea încă din anul 2008 că pârâta vânduse bunurile afectate garanţiei, cele 1570 vagoane de călători, respectiv preluase o cantitate de active din patrimoniul acesteia, pe care o putea determina pe baza propriilor evidenţe contabile, ceea ce are semnificaţia cunoaşterii pagubei.

Prin decizia recurată instanţa de apel a analizat problema prescripţiei dreptului material la acţiune distinct pe fiecare dintre cele două capete de cerere.

În privinţa primului capăt de cerere vizând antrenarea răspunderii civile delictuale pentru acoperirea prejudiciului reprezentat de contravaloarea a 1570 vagoane de călători, instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită invocată în prezenta cauză este identică cu aceea care a făcut obiectul sesizării penale, descrisă în sentinţa penală nr. 357/02.06.2015 pronunţata de Judecătoria Sector 1, fila x verso, paragraf penultim şi fila x verso, paragraf 3 şi 4, dosar TB, vol. II, nefiind relevantă sub aspectul identităţii faptei împrejurarea că, în cauza penală, această faptă a fost imputată unor persoane fizice, membre în organele de conducere ale societăţii CFR S.A., iar, în dosarul de faţă, reclamanta o impută persoanei juridice.

În privinţa prejudiciului pretins, s-a motivat că acesta este identic cu cel pentru care reclamanta s-a constituit parte civila în dosarul penal nr x/2005, atât împotriva prepuşilor pârâtei, cât şi împotriva pârâtei, fiind fără relevanţă că aceasta din urmă a avut calitatea de comitent, întrucât reclamanta a cunoscut cine este beneficiarul efectiv al vânzării subevaluate a vagoanelor.

Instanţa de recurs remarcă faptul că instanţa de apel, în acest stadiu al motivării, a validat argumentaţia primei instanţe în fundamentarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit căreia reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea la data la care s-a constituit parte civilă în procesul penal, cel mai târziu la 01.02.2008.

Cu toate acestea, Curtea de apel a reţinut că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie este dat de finalizarea procesului penal, prin decizia penală nr. 1758/23.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, deoarece, "doar la momentul pronunţării acestei decizii, reclamanta a cunoscut că pârâta a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent şi abia de la acest moment i se deschide posibilitatea de a solicita tragerea la răspundere pentru fapta proprie a persoanei juridice". Prin aceste din urmă considerente, instanţa de apel a infirmat considerentele anterioare prin care a validat raţionamentul primei instanţe sub aspectul identificării elementelor care conduc la stabilirea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Considerentele instanţei de apel sunt antagonice. Pe de o parte, validează situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, atât sub aspectul faptei imputate pârâtei, cât şi sub aspectul datei la care reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, ca momente care marchează începutul termenului de prescripţie al dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice. Pe de altă parte, stabileşte că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru această formă de răspundere coincide cu momentul când "reclamanta a cunoscut că pârâta a fost înlăturată din rândul persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciu, în calitate de comitent".

Această contradicţie existentă în considerentele deciziei recurate invalidează raţionamentul judiciar care fundamentează decizia instanţei de apel în privinţa stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, determinarea acestui moment fiind un aspect decisiv în soluţionarea apelului.

Pentru aceste considerente, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la caracterul contradictoriu al considerentelor prin care se rezolvă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală, în privinţa prejudiciului pretins prin primul capăt al cererii de chemare în judecată.

Pe fondul acestei contradicţii care se regăseşte în motivarea deciziei, instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică. Aceasta, deoarece prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive caracterizată prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea să cunoască aceste elemente. În cauză, instanţa de apel, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, nu s-a raportat la cele două momente alternative pe care le reglementează textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ci a avut în vedere alt reper care excedează sferei de aplicare a regulii speciale de determinare a cursului prescripţiei pentru ipoteza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs reţine că, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea prejudiciului reprezentând contravaloarea a 1570 vagoane de călători, hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind fundamentată pe o motivare contradictorie şi care încalcă prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fiind întemeiate ambele motive de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile care vizează problema prescripţiei extinctive a dreptului la repararea prejudiciului în sumă de 15.204.054 RON, reprezentând contravaloarea a 16.988,15 tone active (şină uzată, fier vechi neşarjat, containere), reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă invocă aplicarea eronată a legii de către instanţa de apel care derivă din faptul că intimata-reclamantă "şi-a întemeiat acţiunea pe fapta ilicită, iar instanţa, depăşindu-şi atribuţiile, reţine că, restituirea pretenţiilor sau a bunului (c/val acestuia) în temeiul unui contract declarat nul, se poate cere fie prin aceeaşi acţiune, fie în termen de 3 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii."

Cu alte cuvinte recurenta-pârâtă invocă faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice reglementată de prevederile art. 998-999 C. civ., iar instanţa de apel a verificat prescripţia extinctivă prin raportare la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară ca urmare a anulării contractului de tranzacţie, ceea ce echivalează cu schimbarea cauzei juridice a acţiunii în apel. Această critică poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin raportare la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Verificând considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel reţine că reclamantei i s-a născut dreptul de a solicita restituirea bunurilor preluate de pârâtă prin contractul de tranzacţie nr. x/24.03.2003 sau contravaloarea lor, după anularea acestui contract, dispusă prin sentinţa civila nr. 24383/13.12.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a pronunţată în dosarul nr. x/2007, definitivă prin decizia civila nr. 342/19.09.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2012 şi irevocabilă prin decizia civila nr. 1225/27.03.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Reţine instanţa de apel că numai după rămânerea irevocabilă a soluţiei privind constatarea nulităţii contractului de tranzacţie la data de 27.03.2014, reclamanta putea solicita repunerea în situaţia anterioară. Cum termenul de prescripţie ar fi expirat la 27.03.2017, iar petitul referitor la restituirea c/val activelor preluate în baza contractului declarat nul a fost formulat la 06.03.2017, rezultă că acesta a fost introdus cu respectarea termenului de prescripţie.

Instanţa de recurs constată că, în ceea ce priveşte fundamentul pretenţiilor care vizează al doilea capăt de cerere, instanţa de apel a reţinut că este reprezentat de principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară ca efect al nulităţii contractului de tranzacţie, deşi prima instanţă a stabilit că acţiunea promovată are ca temei juridic răspunderea civilă delictuală în reglementarea art. 998-999 C. civ. de la 1864, aspect necriticat prin apel, intrat în puterea de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Rezultă astfel că instanţa de apel nu s-a raportat la cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe sub aspectul cauzei juridice a acţiunii, fiind întemeiată critica recurentei sub acest aspect.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa motivării hotărârii atacate, arătând că nu cunoaşte motivele pentru care s-a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă din anul 2015.

Instanţa de recurs constată că motivarea instanţei de apel este deficitară sub acest aspect, pentru că, deşi se reţine incidenţa art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aceasta este doar formală. Instanţa de apel nu se raportează la cele două momente alternative pe care le reglementează această normă legală. Hotărârea este lipsită de coerenţă şi rigoare în motivarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, pentru că există considerente din care se poate înţelege că termenul de prescripţie a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a contractului, 27.03.2014.

Cu toate acestea, în partea finală a considerentelor se reţine că termenul de prescripţie nu a început să curgă la data anulării în mod irevocabil a contractului, ci doar la data la care reclamanta a fost în măsură să-şi cuantifice paguba, respectiv la 26.01.2015.

Instanţa de recurs reţine că deficienţele regăsite în motivarea deciziei atacate impun concluzia unei motivări insuficiente, care nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, disputate de părţi şi nu justifică aplicarea normelor materiale care susţin soluţia adoptată.

Faţă de considerentele redate, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de către recurenta-pârâtă, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2174A din 2 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 6 octombrie 2020.