Consumer borrower's appeal rejected; flat administration fee and variable interest clauses upheld as clear and non-abusive under EU Directive.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 884 din data de 15 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI NATIONAL BANK OF GREECE; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 15 alin. (3) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/12.10.2007 privind cazul de culpă referitor la situaţia personală a împrumutatului/garanţilor ipotecari de natură a crea pentru bancă un risc de imagine; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 2006 A din 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinţei civile nr. 884 din 15.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata B. S.A.-MEMBRĂ A GRUPULUI NAŢIONAL BANK OF GREECE, ca nefondat şi a fost obligată apelanta să achite intimatei suma de 1487,58 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

În concret, autoarea recursului susţine că sub aspectul normelor incidente, atât instanţa de fond cât şi cea din apel, în mod greşit au apreciat că părţile au invocat norme care nu sunt aplicabile, deoarece acestea nu ar fi fost în vigoare la momentul naşterii raportului juridic dedus judecăţii sau nu sunt aplicabile prin raportare la domeniul de reglementare.

Astfel, consideră că, în mod greşit, s-a reţinut că art. 1 din Anexa I a Legii nr. 193/2000, aplicabil contractului, avea o altă formă decât cea invocată de părţi în materia dobânzii.

Cu privire la constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 5 lit. b) reprezentând "comision de administrare a creditului de 1% flat", recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut greşit că această clauză nu are caracter abuziv, iar împrumutata şi-a asumat, prin semnarea contractului, obligaţia de a achita băncii acest comision. Altfel spus, s-a considerat că acest comision de administrare nu are caracter abuziv chiar dacă a fost încasat anticipat în cuantum de 4250 CHF.

În privinţa caracterului nenegociat, recurenta consideră că instanţa de apel nu face nicio apreciere, explicând doar că, menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil.

Susţine recurenta că, în cuprinsul contractului, trebuie să se menţioneze, în mod expres, contraprestaţia pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani. Nu se poate considera că această clauză contractuală este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, acesta fiind necesar a fi clarificat, prin arătarea contraprestaţiei băncii, motiv pentru care, prin raportare la această condiţie cumulativă, clauza privind comisionul de administrare nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, recurenta apreciază că nu s-au aplicat prevederile art. 4 alin. (3) şi alin. (4) (forma în vigoare la momentul încheierii contractului) din Legea nr. 193/2000, întrucât în ipoteza în care un profesionist afirmă că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, atunci tot acestuia îi revine şi sarcina dovedirii acestui fapt. În conformitate cu art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

În privinţa existenţei dezechilibrului semnificativ, recurenta susţine că, în mod greşit, Curtea de apel a constatat că aceste clauze referitoare la comisionul de administrare au fost exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil şi nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului. În condiţiile în care comisionul a fost prevăzut procentual, raportat la valoarea creditului, iar nu într-un cuantum fix, solicită să se constate că valoarea acestui comision depinde de valoarea creditului acordat, întrucât pentru procesarea unei cereri de creditare, precum şi pentru întocmirea întregului dosar de credit sunt necesare, în general, aceleaşi operaţiuni, care presupun costuri independente de valoarea creditului acordat.

De asemenea, recurenta arată că pentru acest comision nu este prevăzută o contraprestaţie din partea băncii ori justificarea necesităţii perceperii acestui comision.

Învederează faptul că orice bancă desfăşoară operaţiuni de monitorizare a situaţiei creditului, operaţiune ce face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile necesare acestei operaţiuni pot şi trebuie să fie acoperite prin perceperea dobânzii, iar banca, prin intermediul conţinutului clauzelor contractuale contestate, nu a dovedit raţiunea pentru care acest comision trebuie suportat de consumator, această împrejurare având numai aptitudinea de a întări concluzia că, de fapt, această clauză creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor. Perceperea dintr-o dată a comisionului de administrare se disimulează în fapt, într-un procent de 1% de dobândă, sumă ce a fost deja încasată încă de la acordarea creditului.

Cu privire la dobândă, instanţa de apel a apreciat că nicio prevedere legală nu interzicea, la data încheierii contractului, caracterul variabil al marjei, dispoziţiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 nefiind aplicabile contractului dedus judecăţii.

Recurenta susţine că dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 21/1992 erau în vigoare la data încheierii contractului, iar dispoziţiile art. 93 au fost introduse prin O.U.G. nr. 174/2008; Articolul 93 din O.G. nr. 21/1992, deşi inaplicabil ratione temporis prezentei cauze, trebuie avut în vedere la stabilirea voinţei legiuitorului în materia clauzelor abuzive.

Recurenta arată că prin clauza de la art. 6 din contract, s-a stabilit în sarcina băncii dreptul de a modifica, în mod unilateral, costurile contractului fără a se prevedea niciun fel de element de natură obiectivă, exterior voinţei băncii, a cărui evoluţie să poată fi verificată. Noţiunea cuprinsă în contract, respectiv, "după care se va plăti o dobândă variabilă a Băncii", nu este de natură a îndeplini cerinţa redactării într-un limbaj clar şi inteligibil, care să-i permită consumatorului mediu informat şi diligent să aibă reprezentarea, la momentul încheierii contractului, a întinderii obligaţiei sale, precum şi a întinderii dreptului corelativ al băncii de a modifica costurile creditului.

Consideră că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut vreo dovadă în sensul că marja de 3,25 puncte procentuale a fost modificată pe parcursul derulării relaţiilor contractuale dintre părţi. Cu toate că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel erau obligate să analizeze clauzele contractuale raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, inclusiv Anexa 1 care nu conţine menţiunea "şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia" şi O.G. nr. 21/1992, acestea au preferat să analizeze contractul doar cu raportare la dispoziţiile Legii nr. 190/1999.

Clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor deoarece instituie dreptul discreţionar al băncii de a modifica dobânda.

Arată că banca a perceput sume de bani în plus faţă de marja fixă din contract şi dobânda de referinţă egală cu indicele de referinţa Euribor 3M, fie profitând de formularea neclară a clauzelor cu vădit caracter abuziv referitoare la variaţia dobânzii (art. 6 pct. 1 lit. a), fie nesocotind prevederile imperative ale O.U.G. nr. 50/2010 care interziceau în mod expres modificarea unilaterala a marjei fixe din contract.

Pentru comisionul de rambursare în avans şi comisionul de neutilizare, instanţa de fond a analizat aceste clauze în lumina Legii nr. 193/2000 şi a constatat că reclamanta nu a probat achitarea unui comision de rambursare în avans, astfel încât nu justifică existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; în privinţa comisionului de neutilizare acesta ar fi fost datorat numai în situaţia în care creditul nu ar fi fost tras integral. Astfel, instanţa de apel a constatat că, în analiza acestor clauze, nu se identifică existenţa unui dezechilibru.

În privinţa clauzelor de risc valutar (art. 9.1 teza a II-a, art. 10.3.9, art. 1.2, art. 8 alin. (1), instanţa de apel a apreciat greşit faptul că "împrejurarea că a crescut cursul francului elveţian faţă de data contractării creditului, nu poate conduce la concluzia că ar exista un dezechilibru economic întrucât banca nu beneficiază de această creştere din moment ce i se restituie exact suma pe care a împrumutat-o apelantei reclamante, alături de celelalte costuri convenite".

Recurenta apreciază că se poate dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb de la momentul semnării contractului - 12.10.2007, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, reclamanta neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat şi executarea acestuia, în contextul actual, nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Invocă Decizia CCR nr. 623/25.10.2016, paragraful nr. 115, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat:

"Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, C. civ. din 1864, care, în mod evident permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970".

Aşadar, susţine recurenta, dacă este vorba de credite anterioare Noului C. civ., soluţia este aplicarea teoriei impreviziunii, aşa cum aceasta era reţinută de doctrina şi jurisprudenţa vremii.

Recurenta apreciază că este admisibil capătul de cerere privind denominarea în monedă naţională a plăţilor, cu întocmirea unui nou grafic de rambursare. Articolul 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar prevede obligativitatea efectuării plaţilor, între rezidenţi ce fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, în moneda naţională. Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naţională.

Măsura care guvernează principiul echităţii şi pe cel al bunei credinţe este prevăzută şi de norma BNR nr. 17/2003 prin care se stabileşte în sarcina băncii obligaţia de a administra riscul în sensul diminuării, prin organizarea unei activităţi de creditare corespunzătoare.

Eficienţa juridică trebuie manifestată cu precădere şi asupra teoriei impreviziunii având în vedere că împrejurările de la momentul încheierii contractului s-au schimbat iar efectele actului juridic sunt altele decât cele pe care părţile le-au stabilit.

Deşi creditul a fost acordat în CHF pentru achiziţionarea unei locuinţe şi a fost transformat în Euro şi transferat în cont pentru plata contravalorii imobilului achiziţionat, totuşi această monedă nu circulă pe piaţa internă, iar potrivit art. 977 C. civ. 1864, aplicabil la data încheierii contractului, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Cu toate că, în contractul de credit s-a menţionat acordarea unui credit de 425.000 CHF, tragerea efectivă a creditului s-a făcut nu în moneda CHF, ci în RON, transformat la rândul său în EUR, operaţiuni de schimb valutar ce s-au efectuat tot prin intermediul instituţiei băncii pârâte.

Din această situaţie faptică rezultă, în afara oricărei îndoieli, că atât recurenta cât şi banca, la data încheierii contractului au cunoscut şi au acceptat că obiectul efectiv al creditului îl constituia o sumă de bani în moneda RON, iar opţiunea pentru un produs de creditare în CHF a fost una de aparenţă, valuta CHF menţionată în contract nu a constituit moneda efectivă în care s-a acordat creditul, ci etalonul de determinare valorică a sumei în RON acordate, precum şi a ratelor lunare de restituire, incluzând debit principal şi dobândă.

Consideră că instanţele fondului puteau să dispună admiterea în parte a cererii în sensul reajustării drepturilor şi obligaţiilor prin aplicarea readaptării contractului, prin împărţirea riscului contractual şi stabilizării cursului de schimb la o valoare de 3 RON/CHF, având în vedere, că la data contractării creditului - 20.10.2007, 1 CHF era cotat pe piaţă la valoarea a 1,9880 RON, iar la data redactării cererii de chemare în judecată, 1 CHF era cotat pe piaţă la valoarea a 4,1184 RON, peste dublul sumei încasate.

Recurenta mai susţine şi faptul că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au analizat dacă banca a respectat cerinţa bunei-credinţe.

Consideră că o clauză contractuală nenegociată, stipulată în cadrul unui contract încheiat între un consumator şi un profesionist, care cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului, este "per se" contrară cerinţelor bunei-credinţe în materie contractuală, profesionistul abuzând de poziţia sa dominantă economică şi juridică, în vederea obţinerii unei prestaţii din partea consumatorului, fără a-şi asuma, în mod corelativ, executarea unei contraprestaţii corespunzătoare pentru aceasta.

Recurenta-reclamantă apreciază că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală, cerinţa potrivit căreia aceasta trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai redactarea inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, adică ea să fie inteligibilă din punct de vedere juridic şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative la care se expune prin încheierea contractului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI NATIONAL BANK OF GREECE la 18 martie 2019 .

La 1 aprilie 2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat excepţia netimbrării capătului de cerere de recurs ce vizează impreviziunea şi excepţia nulităţii recursului pentru lipsa unor critici concrete de nelegalitate, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 mai 2020 s-au respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi s-a admis în principiu această cale extraordinară de atac şi s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, la 22 septembrie 2020.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă, A. este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Primul motiv de nelegalitate vizează caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. b) din contractul de credit bancar ipotecar nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu intimata-pârâtă, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita un comision de administrare în procent de 1% flat, achitat din credit la data efectuării primei utilizări din credit în cuantum de 4250 CHF.

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată, nu este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind necesară clarificarea clauzei prin arătarea contraprestaţiei pe care profesionistul o realizează în schimbul perceperii sumei de bani cu titlu de comision de administrare. Recurenta susţine că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin exprimarea lui într-un procent din valoarea creditului, iar nu într-un cuantum fix, o atare clauză având fizionomia unui comision de analiză/procesare, putându-se considera şi că disimulează o dobândă, prin perceperea dintr-odată.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurentei, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurentei-reclamante potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la decizia de păstrare a hotărârii primei instanţe în privinţa respingerii capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă, instanţa de recurs reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că prin clauza de la art. 6 din contract s-a stabilit în sarcina băncii dreptul de a modifica, în mod unilateral costurile contractului fără să se fi prevăzut niciun element de natură obiectivă, exterior voinţei băncii, a cărui evoluţie să poată fi verificată, precizând că sintagma "după care se va plăti o dobândă variabilă a Băncii" nu este de natură a îndeplini cerinţa redactării într-un limbaj clar şi inteligibil, care să îi permită consumatorului mediu informat şi diligent să aibă reprezentarea, la momentul încheierii contractului, a întinderii obligaţiei sale, precum şi a dreptului băncii de a modifica costurile creditului.

Clauza pretins abuzivă, înscrisă în art. 6 alin. (1), secţiunea "dobânzi" din contractul de credit prevede următoarele:

"Pentru creditul pus la dispoziţie de bancă, împrumutatul va plăti: - o dobândă fixă de 4,5000%, pentru primul an din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care se va plăti o dobândă variabilă a Băncii, compusă din:

- indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M la care se adaugă marja de 3,25 %, dobânda variabilă fiind revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie, 25 decembrie, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR 3M - determinat pe baza monedei creditului, conform valorii indicelui de referinţă valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie.

Dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii, ea va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată şi noua rată de dobândă aplicabilă".

Prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa de recurs reţine că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Rezultă că o clauză este exclusă de la aprecierea caracterului abuziv în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- face parte din obiectul principal al contractului;

- este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme contractul de împrumut de bani nu este un contract cu titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Limbajul clar şi inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, acest aspect fiind reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Din analiza de conţinut a clauzei art. 6 din contractul de credit mai sus redată rezultă că, după expirarea celor 12 luni în care dobânda a avut un caracter fix, banca urmează să calculeze cuantumul dobânzii, în funcţie de criteriile menţionate în această clauză contractuală, criterii care sunt clar şi complet descrise, fără a fi lăsată la influenţa băncii modalitatea în care variază dobânda, indicatorul ales fiind unul obiectiv - LIBOR la 3 luni.

Clauza contractuală care reglementează dobânda variabilă prevede care este structura dobânzii variabile a băncii, aplicabilă la expirarea perioadei de dobândă fixă, care este elementul care determină revizuirea nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale, precum şi faptul că, la fiecare revizuire de dobândă variabilă curentă contractuală, noua dobândă va fi comunicată împrumutatului prin notificare scrisă.

Indicele de variaţie a LIBOR este public, astfel încât orice consumator poate lua cunoştinţă de valoarea sa şi, implicit, poate anticipa sensul în care va evolua dobânda.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, se constată că partea variabilă din dobândă, care se adaugă părţii procentuale fixe, se determină în funcţie de un criteriu obiectiv, fără influenţe din partea băncii.

Cele două elemente care alcătuiesc formula de calcul a dobânzii variabile sunt determinate pe baza unor criterii precise şi inteligibile de natură să faciliteze evaluarea consecinţelor economice pe care le implică preţul dobânzii.

Aşadar, clauza care reglementează dobânda variabilă face parte din obiectul principal al contractului şi răspunde exigenţei de a fi redactată într-un limbaj inteligibil, ceea ce semnifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecinţa excluderii de la mecanismul de control pe fond al acestei clauze sub aspectul caracterului abuziv.

Pe cale de consecinţă, nu se mai impune verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În raport de considerentele mai sus reţinute, criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, sunt nefondate.

A mai invocat recurenta că instanţele devolutive nu au analizat clauzele contractuale prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.G. nr. 21/1990, ci au preferat să analizeze contractul doar prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 190/1999.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de recurs constată că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au verificat caracterul abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit prin raportare la dispoziţiile incidente din Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1990.

Recurenta-reclamantă a făcut referire prin cererea de recurs la comisionul de rambursare în avans şi la comisionul de neutilizare, dar nu a prezentat critici concrete în legătură cu acestea.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta a criticat soluţia instanţei de apel, de menţinere a hotărârii primei instanţe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 alin. (1) teza a II-a, art. 10.3.9, art. 1.2 şi art. 8 alin. (1) din contractul de credit. Potrivit acestor clauze, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, iar banca era mandatată să efectueze schimbul valutar, în numele şi pentru împrumutat, în scopul stingerii obligaţiilor de plată scadente, utilizând propriul curs de schimb. Criticile redate de recurentă pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 12 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. din 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de Credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864 reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat şi de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite, pentru că acele clauze, denumite de recurentă clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, reflectată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, se impune a face o serie de precizări.

Reclamanta nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deşi a invocat, formal, incidenţa prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864, în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă, în lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, şi contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenta se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Ca parte căzută în pretenţii, recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2006A din 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1528.23 RON reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 6 octombrie 2020.