Abusiveness of bank loan issuance commission under Law 190/1999 and Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secţia Civilă, sub nr. x/2016, la 6 septembrie 2016, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi D. Sucursala Covasna să se constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate în contractul de credit bancar x 24456 din 29.07.2008 la art. 2.1 alin. (2), art. 2.3, art. IV şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; să se dispună restabilirea unui echilibru contractual raportat la riscul valutar suportat în întregime de către debitori; să fie obligate pârâtele să calculeze ratele aferente contractului de credit în funcţie de valoarea leu/CHF de la data plăţii, însă cu suportarea în mod egal a riscului valutar; să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei încasate cu titlu comision acordare credit de 1,5% din valoarea totală a creditului, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării şi până la plata efectivă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 75-77 din Codul consumatorului, Norma BNR nr. 17/2003.

Prin sentinţa civilă nr. 467 din 24 mai 2018, Tribunalul Covasna, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. - Sucursala Covasna şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a clauzei stipulate în contractul de credit bancar x 24456 din 29.07.2008 la art. 2.3 referitor la comisionul de acordare a creditului în cuantum de 1,5%, a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu comision acordare credit în cuantum de 1.465,42 CHF, sumă la care se adaugă dobânda legală de la data încasării şi până la plata efectivă şi a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate, luând act că părţile reclamante nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1483/ap din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de apelanta-pârâtă D. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 467/24.05.2018 pronunţată de Tribunalul Covasna, secţia Civilă.

Împotriva deciziei instanţei de apel, au declarat recurs reclamanţii şi pârâta.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C..

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 948 alin. (1) pct. 2, art. 953 teza a II-a, art. 954 şi art. 960-961 din C. civ.. Astfel, se arată că nu a fost negociat contractul de credit încheiat, iar banca nu i-a informat asupra faptului că dobânda variabilă va presupune calcularea unui indicator (LIBOR) funcţie de care va depinde mărimea dobânzii şi nici faptul că pe piaţa valutară cursul CHF/LEU poate suferi modificări majore.

În acest context, recurenţii-reclamanţi invocă nulitatea absolută a contractului de credit bancar ipotecar nr. x 24456 din 29.07.2008 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmând ca derularea contractului să se facă în condiţiile iniţiale.

Recurenţii consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Susţin că Tribunalul Covasna a pronunţat o hotărâre cu încălcarea competenţei materiale în raport de valoarea litigiului care este de 174.193 RON, competentă material fiind Judecătoria Sf. Gheorghe, potrivit art. 94 alin. (1) lit. j) C. proc. civ.

Pronunţând această hotărâre, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 948 pct. 2, art. 953 prima teză, art. 969-970 şi art. 1578 alin. (2) C. civ. de la 1864, Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE şi Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

În continuare, recurenţii se referă la netemeinicia hotărârii instanţei de fond, deoarece reţine inadecvat şi deformat starea de fapt, motivând următoarele:

- prin consimţământul exprimat la încheierea contractului de credit bancar ipotecar nr. x 24456 din 29.07.2008, reclamanţii au avut în vedere un împrumut de la banca contractantă şi nu un împrumut de pe piaţa valutară;

- la încheierea convenţiei, reclamanţii au prezentat adeverinţe de salarizare (venituri în RON) şi în raport de aceste venituri, pârâta a constatat că sunt eligibili, urmând ca restituirea sumei împrumutate să se facă în RON, la cursul existent, respectiv de 2.3772 RON la o unitate de CHF;

- în acest context, se impune luarea în considerare a teoriei impreviziunii în situaţia în care reclamanţii au dovedit îndeplinirea condiţiilor de aplicare.

Recurenţii susţin că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică în ceea ce priveşte respingerea celorlalte petite ale cererii de chemare în judecată.

Astfel, consideră că instanţa de fond nu a ţinut cont la pronunţarea hotărârii de elementele de fapt invocate şi dovedite, precum şi de normele de drept ce interesează aceste aspecte şi care au fost puse în evidenţă în cererea de chemare în judecată.

Cu privire la fondul cauzei, recurenţii susţin că toate clauzele reclamate ca abuzive îndeplinesc condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, acestea nu au fost negociate, au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.

Relevă şi faptul că nu s-au respectat principiile generale de negociere a clauzelor contractuale cu ocazia încheierii contractului, deoarece pârâtele au prezentat contractul în formă scrisă, precum şi condiţiile speciale, respectiv generale ale convenţiei doar în momentul semnării contractului.

Arată că pârâtele au prezentat cursul de schimb al francului ca fiind foarte stabil. La stabilirea dobânzii nu au fost respectate prevederile legale care interzic stabilirea unei dobânzi mai mari decât cea legală de 3% pe an, ceea ce ar atrage nulitatea clauzei de stabilire a dobânzii şi nu s-a avut în vedere faptul că dobânda se calculează numai asupra capitalului.

Totodată, se invoca teoria impreviziunii în raporturile contractuale şi faptul că pe parcursul executării contractului au intervenit fapte şi împrejurări independente de voinţa părţilor, prin reducerea în anul 2013 a salariilor funcţionarilor publici şi deplasarea locului de muncă al reclamantului în străinătate.

În drept, au fost invocate art. 483 şi urm. C. proc. civ., art. 948 pct. 2, art. 953 prima teză, art. 969-970 C. civ., Legea nr. 193/2000, art. 75-77 din Legea 296/2004, Norma BNR 17/2003, art. 1271 şi urm. C. civ. şi s-a făcut trimitere la Deciziile nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 ale Curţii Constituţionale, la Hotărârea CJUE în cauza C-26/13 Arpad Kasler contra OTP, Directiva 93/13/CEE, Hotărârea din cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Moţe de Piedad de Madrid.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi sentinţei tribunalului şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Sf. Gheorghe.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A.;

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi, ca urmare a rejudecării procesului în fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare credit, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al acesteia, cu motivarea că acest comision nu este justificat şi a fost perceput în baza unei clauze abuzive, astfel cum aceasta este calificată de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Susţine că, în primul rând, caracterul negociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit rezultă din faptul că există şi cazuri când nu este perceput acest tip de comision, cuantumul acestuia nefiind întotdeauna acelaşi în cuprinsul contractelor de credit de acest tip. De aceea, consideră că nu era necesară stipularea unor prevederi în contractul de credit care să explice pentru ce este perceput acest comision, întrucât, din chiar denumirea lui rezultă că au fost avute în vedere prestaţiile efectuate de bancă constând în analizarea documentelor necesare acordării creditului, iar nu punerea la dispoziţia băncii a documentelor necesare creditării, precum şi analiza bonităţii clientului.

Referitor la modalitatea de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare, recurenta arată că este neechivocă, deoarece s-a menţionat suma exactă, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, iar referitor la norma stipulată prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, precizează că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, nu doar comision de analiză. Mai mult, la momentul încheierii contractului, nu exista nicio legislaţie care să îl interzică, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 acest comision a intrat în legalitate.

Comisionul de acordare, susţine recurenta, reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit, iar clauza este redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât şi sub aspectul modului în care va fi plătit. Faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preţ prea mare, nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, recurenta consideră că, fiind stabilită clar şi precis, clauza privind comisionul de acordare credit nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului, perceperea acestui comision nu era interzisă de vreo dispoziţie legală.

Totodată, arată că, în speţa, reclamanţii au optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că au înţeles clauzele contractuale şi le însuşesc în întregime, aceasta semnificând finalizarea negocierilor, astfel cum rezultă din clauzele din Condiţiile generale din contractul de credit.

Recurenta precizează şi faptul că, în speţă, reclamanţii nu au făcut dovada că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei-credinţe şi a creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atât timp cât, la momentul încheierii contractului de credit, dar şi ulterior, acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutaţi.

Prin urmare, recurenta-pârâtă solicită instanţei de recurs să aprecieze că nu s-a îndeplinit cerinţa relei-credinţe a instituţiei financiare, în sensul că le-ar fi impus reclamanţilor produsul financiar astfel contractat, fără ca aceştia să aibă posibilitatea negocierii lui.

Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contestate, începând cu data plăţii lor până la data achitării efective a debitului, cu dobânda legală, având în vedere caracterul accesoriu al acestuia faţă de celelalte capete de cerere, recurenta solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat pentru aceleaşi considerente mai sus arătate. Mai mult, consideră că dobânda legală, aferentă sumei achitate în baza clauzelor pretins abuzive, nu poate fi acordată decât de la data rămânerii definitive a hotărârii, când obligaţia de restituire ia naştere, până la data plăţii efective a acesteia.

Prin înscrisul depus la 22 martie 2019, recurenta-pârâtă D. S.A. a menţionat că, urmare a fuziunii prin absorbţie, a încetat personalitatea sa juridică, iar E. S.A. a dobândit calitatea de parte în prezentul dosar.

Cererile de recurs au fost comunicate la 4 şi 5 martie 2019, respectiv la 18 martie 2019.

La 29 martie 2019, intimata-pârâtă E. S.A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca neîntemeiat şi nelegal.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin raport s-a constatat că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. este nul în temeiul art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ. raportat la prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun ca cererea de recurs să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Pornind de la aceste dispoziţii legale, în raport s-a consemnat că prin cererea de recurs, recurenţii au reprodus în mod fidel conţinutul cererii de apel. Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Ca atare, s-a considerat că simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa anterior menţionată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Având în vedere că recursul nu conţine critici de nelegalitate care să vizeze considerentele ce au stat la baza soluţiei pronunţate în apel, rezultă că nu este îndeplinită cerinţa impusă de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitatea recursului.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, completul a fost în unanimitate de acord că recursul declarat de pârâtă nu îndeplineşte una din cerinţele de formă, în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

În consecinţă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi de cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi ca efect al admiterii acestei excepţii urmează a dispune anularea recursului.

Cât priveşte recursul declarat de către recurenta-pârâtă, E. S.A, prin încheierea din 30 iunie 2020, instanţa a dispus admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac, în reformare, şi a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor, la 22 septembrie 2020.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă, E. S.A este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Instanţa supremă reţine că prin criticile formulate de pârâtă este vizată decizia instanţei de apel, de respingere a apelului propriu, cu consecinţa păstrării dispoziţiei din hotărârea primei instanţe, de constatare a caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit.

Recurenta-pârâtă susţine că modul de redactare al clauzei privind comisionul de acordare este neechivoc, în condiţiile în care s-a menţionat suma exactă exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, a susţinut că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, nefiind doar comision de analiză, astfel că se încadrează în cheltuielile la care se referă această prevedere legală.

Instanţa de recurs reţine că, în considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţa, s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, în temeiul cărora în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente.

Prin apelul promovat de pârâtă împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond nu s-a criticat faptul că această prevedere legală nu este aplicabilă în cauză. Prin urmare, această statuare în drept referitoare la incidenţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, reţinută în motivarea hotărârii primei instanţe, a dobândit autoritate de lucru judecat în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că, în cauză, s-a încheiat un contract de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare în condiţiile Legii nr. 190/1990.

În temeiul art. 15 din această lege "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii dosarului şi constituirii ipotecii.

Din interpretarea logico-gramaticală a dispoziţiei legale mai sus enunţate rezultă că prin utilizarea adverbului numai, legiuitorul a înţeles să restrângă costurile care pot fi puse în sarcina împrumutaţilor, în cadrul contractului de credit ipotecar, doar la cheltuielile aferente întocmirii dosarului şi constituirii ipotecii. Din această perspectivă prima instanţă a reţinut că stabilirea comisionului de acordare într-un procent din valoarea creditului nu este raportată la volumul şi la complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului. Această statuare a primei instanţe, validată de instanţa de prim control judiciar, este în acord cu dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Instanţa supremă reţine, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei care conţine comisionul de acordare, că instanţele devolutive au stabilit în mod corect că această clauză nu expune în mod transparent mecanismul de funcţionare. Redactarea comisionului prin exprimarea lui ca procent din valoarea creditului, nu este suficientă pentru a caracteriza clauza în care este înserat acesta, ca fiind clară şi inteligibilă.

Interpretarea restrictivă a prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, incidente în cauză, impune în sarcina profesionistului, furnizor de servicii bancare, obligaţia de a demonstra existenţa unor servicii efectiv furnizate sau a unor costuri suportate în privinţa comisionului de acordare. În cauză, recurenta-pârâtă nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat şi care să poată fi verificate în mod efectiv de către instanţele devolutive.

În acest sens, C.J.U.E. a statuat în hotărârea preliminară din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat". În cauză, tocmai această situaţie a fost reţinută de instanţele devolutive.

Conţinutul clauzelor contractuale relevă şi o suprapunere cel puţin parţială a costurilor pretins a fi incluse în acest comision. Deşi banca a afirmat, în susţinerea motivelor de recurs, că acest comision este perceput atât pentru analiza documentaţiei de credit, cât şi pentru cheltuielile necesare întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, totuşi, prin art. V pct. 2 din Condiţiile generale de creditare, care completează condiţiile speciale de creditare, s-a prevăzut, în mod distinct, obligaţia împrumutatului de a suporta toate cheltuielile şi/sau toate taxele aferente constituirii/radierii în bună regulă a garanţiilor şi asigurarea publicităţii la Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a prezentat explicaţii şi dovezi pertinente care să înlăture orice echivoc în legătură cu suma percepută în temeiul clauzei privind comisionul de acordare, din care să se poată înţelege că aceasta înglobează obligaţiile puse în sarcina consumatorilor prin clauza cuprinsă la art. V pct. 2 din condiţiile generale de creditare.

Aşadar, nu se poate stabili în mod transparent dacă cheltuielile impuse consumatorului prin executarea clauzei privind comisionul de acordare credit se încadrează numai în aceste tipuri de cheltuieli permise de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Prin analiza efectuată de instanţele de fond, în raport de împrejurările proprii cauzei, s-a ajuns la concluzia că recurenta nu a prezentat consumatorilor elemente suficiente pentru ca aceştia din urmă să ia cunoştinţă de conţinutul şi de funcţionarea clauzei care impune plata unui comision de acordare şi rolul său în contractul de împrumut.

În consecinţă, criticile care pot fi integrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a mai invocat caracterul negociat al clauzei care conţine comisionul de acordare, îndeplinirea cerinţei privind buna-credinţă a instituţiei financiare şi absenţa unui dezechilibru contractual, însă aceste aspecte nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece se referă la chestiuni de fapt care nu pot face obiectul analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Analiza criticii vizând restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei constate abuzive relevă că recurenta valorifică o premisă care nu se regăseşte în cauză, aceea a respingerii cererii principale privind constatarea caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare, pentru a susţine că se impune şi respingerea cererii de restituire a sumelor percepute în temeiul acestei clauze, faţă de caracterul accesoriu al cererii în raport cu cererea principală.

O atare critică nu poate fi primită deoarece s-ar nesocoti principiul repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii şi s-ar contraveni interpretării conforme, obligatorie pentru instanţele naţionale realizată de CJUE în decizia preliminară pronunţată în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C-308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară, în paragrafele 61, 62, 63 din considerentele CJUE a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

Recurenta-pârâtă datorează şi dobânda legală aferentă sumei percepute în temeiul clauzei constatate nule, de la data încasării acestei sume, potrivit art. 43 Codul comercial în vigoare la data încheierii contractului de credit.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, E. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1483/Ap din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă D. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1483/Ap din 11 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi,6 octombrie 2020.