Exclusion of currency risk clauses reflecting nominalism from EU abusive clause control under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 30 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. ROMÂNIA S.A. - Sucursala Bălcescu Braşov şi pe pârâta C. Ungaria, solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3, art. 9.2 şi art. 9.10 din contractul de credit ipotecar nr. x din data de 25 octombrie 2007, să se dispună eliminarea clauzelor abuzive şi să se stabilească suma efectiv datorată, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive şi a restului de plată prin imputarea asupra creditului a sumelor recalculate care au făcut obiectul rambursării.

Pârâta B. ROMÂNIA S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând că prin contractul de cesiune nr. 51-2013-035 toate drepturile, privilegiile şi garanţiile accesorii contractului de credit au fost cesionate către C. Ungaria, reclamantul fiind notificat cu privire la intervenirea cesiunii.

Prin urmare, singura care poate să stea în judecată în calitate de pârâtă este C. Ungaria, iar sucursala Bălcescu nu poate sta în judecată, deoarece este o entitate fără personalitate juridică, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Pârâta B. ROMÂNIA S.A. a depus şi o altă întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de obiect a capătului 2 de cerere referitor la eliminarea clauzelor contractuale, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susţinând că la momentul cesiunii contractul de credit îşi încetase efectele ca urmare a neplăţii ratelor şi declarării scadenţei anticipate.

S-a arătat că prin contractul de cesiune a fost transmisă creanţa, iar nu contractul. De asemenea, pârâta a solicitat conexarea cauzei la dosarul nr. x/2014 având ca obiect contestarea unor clauze din contractul nr. x/20.06.2007.

Prin sentinţa civilă nr. 2534 din 14 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins ca lipsită de interes cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. FACTORING ZRT şi B. ROMÂNIA S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 109 A din 22 ianuarie 2016, a admis apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2534 din 14 mai 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin încheierea de la termenul din 12 mai 2016, tribunalul a constatat că nu se mai poate discuta cererea de conexare a cauzei de faţă la cauza nr. 25926/3/2016 care a fost soluţionată. Prin aceeaşi încheiere instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale.

Prin sentinţa civilă nr. 3567 din 9 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta B. ROMÂNIA S.A.; s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta C.; s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de obiect invocată de pârâta B. ROMÂNIA S.A.; s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. FACTORING ZRT şi B. ROMÂNIA S.A., în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a sintagmei "în conformitate cu politica băncii" din cuprinsul art. 6.1 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.10.2007; s-a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

La data de 19 iunie 2017 reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţe, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 4 iulie 2017.

În motivarea apelului, reclamantul a arătat, în esenţă, că nu avea cum să-şi asume riscul valutar şi că instanţa poate modifica termenii contractuali în baza art. 1271 din C. civ. (2009).

Intimata B. ROMÂNIA S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, susţinând că nu a creat un dezechilibru contractual clauza privitoare la riscul valutar, întrucât este clară, iar suma trebuia rambursată în moneda în care a fost acordat creditul. De asemenea, a menţionat că, în lipsa unei prevederi legale, obligaţia de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi, în totalitate, în sarcina băncii.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1631 din 20 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. FACTORING ZRT şi B. ROMÂNIA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3567 din 9 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

S-a arătat că potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. judecata apelului este limitată de motivele de apel formulate.

În speţă, s-a observat că prin apelul formulat se deduce judecăţii doar problema riscului valutar.

Curtea a relevat faptul că a se constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale înseamnă reţinerea unei nulităţi absolute, iar efectele nulităţii constau în lipsirea de efecte juridice a actului/clauzei contractuale lovit/e de nulitate, şi nu într-o schimbare a obligaţiilor contractuale ale părţilor.

Despăgubirile pe care consumatorul le-ar putea pretinde de la profesionist pentru prestarea unor servicii prejudiciatoare reprezintă acoperirea unei pagube, iar nu consecinţele reţinerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

De aceea, amestecarea ideii modificării contractului fundamentate pe teoria impreviziunii cu o acţiune în stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale înseamnă fundamentarea eronată a acţiunii de faţă, întrucât mixează nepermis două acţiuni diferite, cu regim juridic distinct şi condiţii de admitere speciale prevăzute de lege pentru fiecare în parte, respectiv o acţiune supusă prevederilor C. civ. (teoria impreviziunii) şi o acţiune supusă prevederilor şi condiţiilor Legii nr. 193/2000 (cea privitoare la caracterul abuziv al unor clauze contractuale).

Faţă de petitul acţiunii şi ansamblul susţinerilor reclamantului, în condiţiile în care cele două acţiuni se exclud una pe alta, instanţa de apel a apreciat că acţiunea de faţă este, în realitate, o acţiune vizând caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acţiune în aplicarea teoriei impreviziunii (pe această linie de idei s-a subliniat că teoria impreviziunii porneşte de la un contract perfect valabil care devine prea oneros pentru una din părţi, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate).

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor respective, instanţa de apel a arătat că, într-adevăr, din prezentarea unei oferte (la solicitarea celui interesat) nu se poate trage concluzia unor veritabile negocieri. Coroborând "standardizarea" contractului cu diferenţa de poziţie economică între părţile contractante se poate afirma că este vorba despre un contract nenegociat, un contract de adeziune, însă îndeplinirea doar a acestei condiţii nu poate conduce la admiterea cererii.

Astfel, s-a arătat că trebuie să fie îndeplinite şi celelalte cerinţe, respectiv neafectarea obiectului (principal) al contractului dintre părţi şi producerea unui dezechilibru vădit între părţi prin acele clauze.

În ceea ce priveşte producerea unui dezechilibru vădit între părţi prin clauzele respective instanţa de apel a observat că argumentaţia din cererea de apel/cererea de chemare în judecată vizavi de această condiţie se referă la faptul că pârâtele nu au administrat eficient riscul valutar, punându-l exclusiv în seama împrumutatului şi nu au respectat obligaţia de informare a consumatorului.

Povara riscului valutar constă, raportat la susţinerile apelantului-reclamant, în aceea că banca nu a oferit "protecţie" pentru creşterea cursului CHF, fapt ce a condus la o sarcină contractuală din ce în ce mai grea pentru împrumutat.

Practic, reclamantul a susţinut că într-un contract de împrumut de consumaţiune care are ca obiect sume de bani în valută, împrumutătorul trebuie să asigure protecţie împrumutatului pentru creşterea cursului valutar, în caz contrar, echilibrul contractual fiind afectat în defavoarea consumatorului.

În realitate, o astfel de susţinere este legată, în primul rând, de necesitatea respectării cerinţei neafectării obiectului (principal) al contractului dintre părţi prin cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale respective.

Deoarece este alterată însăşi valoarea împrumutului printr-o pretinsă stabilire a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la valoarea împrumutului de restituit rezultă că este afectat preţul contractului (preţul serviciilor pretins de către bancă) fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai trebuie adăugat că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condiţiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de lege (art. 1584 din C. civ. de la 1864 sau art. 2158 alin. (1) şi art. 2164 din Noul C. civ.).

Cu alte cuvinte, şi în lipsa clauzelor contractuale apelantul-reclamant trebuia să restituie (la scadenţa stabilită) aceeaşi cantitate de CHF (indiferent unde, când şi cum alegea să facă schimbul valutar).

Prin urmare, nici nu are relevanţă dacă banca şi-a încălcat obligaţia de consiliere a consumatorului pentru reţinerea caracterului abuziv al clauzelor în discuţie.

În alţi termeni, prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive.

Pe această linie de idei şi raportat la susţinerile apelantului-reclamant referitoare la dreptul UE, Curtea a considerat util să menţioneze hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza Andriciuc (C-186/16).

Astfel, în cauza Andriciuc, înainte ca C.J.U.E. să arate cum ar trebui analizat caracterul abuziv al unei clauze de restituire a unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care împrumutatul îşi are veniturile, prin paragrafele 27-29 se statuează cât se poate de limpede că nu se poate ajunge la o discuţie de abuzivitate a unei clauze contractuale care reia fără diferenţe o regulă impusă de o prevedere legală naţională.

La data de 2 februarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1631 din 20 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a prevederilor legale, raportat la incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

S-a arătat că art. 4 alin. (6) din această lege reprezintă o transpunere fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi prevede posibilitatea exercitării controlului cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, doar dacă respectivele clauze nu sunt exprimate clar şi inteligibil.

Prin urmare, dacă o clauză nu este exprimată în mod clar, lăsând loc de interpretări sau dacă se foloseşte un limbaj greu inteligibil, poate fi supusă analizării din perspectiva unui posibil caracter abuziv.

Recurentul a făcut referire la decizia nr. 578 din 14 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că expresiile "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" sau "exprimate în mod clar şi inteligibil" nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical şi literal, pentru că altfel ar fi de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

În opinia recurentului-reclamant, clauzele referitoare la costul contractului pot fi supuse analizei în condiţiile în care nu sunt clar şi inteligibil exprimate, lăsând loc la echivoc.

Prin urmare, nu se poate reţine faptul că sunt eludate principiul forţei obligatorii a contractului şi cel al libertăţii contractuale.

A mai susţinut că în materia contractelor de consum, legiuitorul naţional şi cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta conţine clauze abuzive.

O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor, deoarece libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

Un contract are putere de lege între părţi, întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credinţă.

Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinţe şi cu bunele moravuri.

În caz contrar, contractul nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Recurentul-reclamant a precizat că îşi întemeiază solicitările pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, din conţinutul cărora rezultă că pentru existenţa unei clauze contractuale abuzive este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- clauza contractuală în discuţie să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

- clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

- dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea principiului bunei-credinţe;

În prezenta cauză sunt îndeplinite toate aceste condiţii, deoarece nu s-a negociat direct cu consumatorul, fiindu-i impus un contract preformulat pe care l-a semnat pentru a primi împrumutul.

Totodată, recurentul a menţionat faptul că există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său.

Mai mult, a apreciat că nu este vorba doar despre un dezechilibru, ci a suferit un prejudiciu patrimonial, fiind obligat la plata unor sume semnificative către bancă.

Recurentul-reclamant consideră că sumele respective sunt datorate doar ca urmare a inserării în cuprinsul contractului de credit a unor clauze abuzive.

Referitor la condiţia bunei-credinţe, s-a arătat că art. 969 din C. civ. prevede că părţile contractante au obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile cu bună-credinţă, care trebuie să existe nu numai la momentul executării obligaţiilor, dar şi la momentul încheierii acordului de voinţă.

Or, acţionând de maniera în care a făcut-o banca pârâtă, la data încheierii contractului şi pe parcursul derulării acestuia, este evident că nu este îndeplinită condiţia bunei-credinţe.

În acest context, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de judecată nu trebuia să reţină faptul că nu are importanţă dacă banca şi-a încălcat sau nu obligaţia de consiliere, întrucât dacă această obligaţie ar fi fost respectată ar fi ales, fie să contracteze un credit într-o altă monedă, fie nu ar fi încheiat contractul.

La data de 14 martie 2018 intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că motivele expuse de către recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Intimata-pârâtă C. a depus, la 9 octombrie 2018, note de şedinţă, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În susţinerea acestei excepţii, s-a arătat că la data de 27 septembrie 2018 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă nr. 51-2018-666, prin care C. a transferat către B. FACTORING S.R.L. creanţa aferentă debitorului, izvorâtă din contractul de credit nr. x din 25 octombrie 2007.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2018 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A., stabilindu-se termen la data de 4 aprilie 2019, pentru judecata pe fond a căii de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 4 aprilie 2019 Înalta Curte a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte C., invocată prin notele de şedinţă, însă a constatat că cesionara C. S.R.L. are cunoştinţă despre proces, în calitate de reprezentant al cedentului; totodată, s-a suspendat judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1631 din 20 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2020 s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 1 octombrie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greşita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 25 octombrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării.

Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, B. şi C., pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant, relative la greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 sau a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1631 din 20 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.