Judicial Rescission Inadmissible Upon Expiration of Successive Performance Contract Before Filing

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat rezoluţiunea contractului de servicii asistenţă tehnică/proiect management nr. 14/PM/01.11.2013 încheiat între părţi şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 558.000 RON, achitată de reclamantă în baza contractului menţionat anterior, ca urmare a intervenirii rezoluţiunii, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente începând cu data introducerii acţiunii. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194, art. 451 şi art. 453 din C. proc. civ., art. 1326, art. 1350, art. 1516, art. 1523 alin. (2), art. 1536, art. 1550, art. 1552, art. 1554, art. 1851 şi urm. din C. civ., O.G. nr. 13/2011.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 23 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 4.389,56 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei apelate şi, în rejudecare, admiterea cererii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată acordate la fond, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului în fond şi în apel.

D. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 311 din 4 octombrie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 56 din 23 februarie 2018 a Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.; apelanta a fost obligată să plătească intimatei suma de 3300,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; cheltuielile judiciare în sumă de 2.296,25 RON au rămas în sarcina statului.

E. Considerentele instanţei de apel

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Suceava a reţinut, în esenţă, următoarele:

În primul rând, s-a arătat faptul că instanţa de apel va analiza soluţia de respingere a acţiunii doar prin prisma rezoluţiunii judiciare solicitate de reclamanta A., înlăturând susţinerea acesteia, potrivit căreia, în lipsa unei negocieri, în speţă operează şi rezoluţiunea unilaterală consemnată în declaraţia din data de 25 ianuarie 2017.

Aceasta deoarece prima instanţă a fost învestită, în mod clar, cu rezoluţiunea contractului încheiat între părţi, iar judecătorul fondului a reţinut corect faptul că încetarea contractului în luna decembrie 2014 nu poate fi urmată de o constatare a desfiinţării sale unilaterale prin rezoluţiune după aproximativ 2 ani de zile.

Astfel, s-a arătat că potrivit contractului de servicii asistenţă tehnică/project management nr. 14/PM/01.11.2013, obiectul actului bilateral constă în acordarea de servicii de asistenţă tehnică/project management pentru lucrările de amenajare executate de către beneficiar pentru obiectivul "Judecătoria Municipiului Fălticeni" şi indicate prestatorului, durata contractului fiind stipulată în art. 3, conform căruia, "contractul intră în vigoare la data semnării şi este valabil pe o perioadă de 8 luni, termen estimat de finalizare a lucrărilor de către beneficiar".

Totodată, în art. 9 din contract se prevede că "în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către una dintre părţi în termenele stabilite, contractul poate fi reziliat unilateral prin notificare scrisă cu un preaviz de 15 zile lucrătoare. Rezilierea în acest mod a contractului nu reprezintă anularea obligaţiilor financiare scadente între părţi pentru serviciile prestate până în momentul rezilierii".

Curtea a subliniat faptul că rezoluţiunea judiciară se circumscrie, de principiu, neîndeplinirii în mod culpabil a unei obligaţii stipulate într-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu şi reprezintă o sancţiune ce se aplică unui contract în curs de executare.

Or, în speţă, la data învestirii instanţei - 24.02.2017 - termenul de 8 luni convenit de părţi pentru valabilitatea contractului încheiat la data de 1 noiembrie 2013 era cu mult depăşit, apelanta-reclamantă nefăcând dovada prelungirii acestui termen prin încheierea unor acte adiţionale ulterioare.

Instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută critica apelantei-reclamante, potrivit căreia contractul în discuţie "ar fi putut înceta doar prin executare sau acordul părţilor, şi nu prin împlinirea termenului", întrucât, pe de o parte, termenul de 8 luni a fost stabilit de ambele părţi printr-o estimare convenţională, iar, pe de altă parte, lucrările efectuate de societatea reclamantă au fost finalizate la data de 22 decembrie 2014, fapt consemnat de aceasta în declaraţia de apel.

Prin urmare, s-a apreciat că este lipsită de relevanţă, în contextul împlinirii termenului convenit, susţinerea potrivit căreia intimata nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.

De altfel, Curtea a constatat că alegaţiile apelantei referitoare la neexecutarea de către intimată a obligaţiilor contractuale sunt contrare acţiunilor acesteia, în sensul că, după achitarea preţului contractului, în sumă de 558.000 RON, la data de 24 ianuarie 2014, reclamanta a efectuat o plată suplimentară în valoare de 60.000 RON la data de 3 iunie 2014, după aproximativ 6 luni de zile de la data încheierii contractului, situaţie care, în opinia instanţei de apel, infirmă aspectele reclamate.

De asemenea, s-a reţinut că până la finalizarea lucrărilor, apelanta-reclamantă nu a comunicat intimatei-pârâte o notificare de punere în întârziere privind neexecutarea totală/parţială a obligaţiilor asumate prin contract, această atitudine întărind convingerea instanţei asupra faptului că, în situaţia în care nu există o dovadă certă, elocventă, a neîndeplinirii culpabile a obligaţiei contractuale nu operează rezoluţiunea judiciară, cu atât mai mult cu cât, această solicitare a fost formulată după o perioadă relativ mare de la împlinirea termenului convenit de părţi, timp în care, între acestea au mai existat şi alte colaborări, aspect recunoscut de reclamantă în cuprinsul interogatoriului.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei, instanţa de prim control judiciar a constatat că, în raport de complexitatea cauzei, asigurarea reprezentării acesteia la termenele de judecată în primă instanţă de către apărător şi munca prestată de acesta pentru apărarea drepturilor şi intereselor pârâtei, aceste cheltuieli nu au valoare disproporţionată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva deciziei nr. 311 din 4 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă reclamanta A. S.R.L.a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2017, la data de 11 ianuarie 2019.

Prin încheierea nr. 1272 din 13 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 311 din 4 octombrie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în favoarea secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*, la data de 29 iulie 2019.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond, apel şi recurs.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1412 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a) şi art. 1552 din C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere scopul încheierii contractului nr. x/PM/01.11.2013 şi dispoziţiile art. 1516 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a), art. 1550 şi art. 1552 din C. civ. (2009) rezultă că pârâta se află de drept în întârziere, iar creditorul trebuie să declare rezoluţiunea dacă are acest drept sau să o obţină în instanţă pentru a crea cadrul legal în care să îi fie restituite prestaţiile achitate în avans.

Recurenta-reclamantă consideră că rezoluţiunea nu putea fi declarată sau dispusă în cursul executării contractului, întrucât, faţă de obiectul acestuia, intimata-pârâtă din prezenta cauză ar fi putut să execute în mod util obligaţiile de sesizare a neconformităţilor şi de oferire de soluţii pentru remedierea deficienţelor oricând pe parcursul derulării contractului.

S-a arătat că potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din contractul nr. x/PM/01.11.2013 părţile au convenit ca pârâta B. S.R.L. să acorde serviciile contractate de asistenţă tehnică/project management pentru lucrările executate de A. la sediul Judecătoriei Fălticeni pe o perioadă de 8 luni, "termen estimat de finalizare a lucrărilor de către beneficiar".

De asemenea, părţile au reglementat expres faptul că "în cazul în care perioada de realizare a lucrărilor depăşeşte acest termen, contractul se va prelungi corespunzător până la finalizarea acestora", precum şi aspectul că "serviciile se vor presta ... raportat la progresul lucrărilor ...".

Faţă de aceste clauze şi, ţinând cont de regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 şi art. 1267 din C. civ. este evident că voinţa concordantă a părţilor a fost ca serviciile să fie prestate până la predarea lucrării contractate de A. către C. S.R.L. (beneficiarul final) şi nu era necesar să fie încheiat un act adiţional de prelungire a duratei convenţiei.

În opinia recurentei, o interpretare diferită în sensul că societatea pârâtă trebuia să ofere consultanţă doar pe o perioadă determinată (8 luni) lipseşte contractul de cauză.

Recurenta a susţinut că la momentul la care a finalizat lucrările timpul pentru executarea obligaţiilor de către pârâtă a trecut, astfel încât a intervenit cazul prevăzut de art. 1523 alin. (2) lit. a) din C. civ., respectiv a operat de drept punerea în întârziere şi nu era necesară îndeplinirea vreunei formalităţi în acest sens.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că acordarea unui termen de executare voluntară după data de 22 decembrie 2014 ar fi lipsit contractul de obiectivul urmărit la încheierea acestuia şi anume acela ca A. să execute lucrări de calitate în baza asistenţei tehnice de specialitate acordate de B. S.R.L.

În acest context, contractul de servicii asistenţă tehnică/project managament nr. 14/PM/01.11.2013 încheiat între cele două părţi ar fi putut să înceteze doar prin executare, şi nu ca urmare a împlinirii termenului.

Recurenta a menţionat faptul că prin probatoriul administrat s-a făcut dovada certă a neîndeplinirii culpabile a obligaţiei contractuale, însă instanţa de apel a apreciat în sens contrar.

Conform art. 2 din contract, pârâta s-a obligat să acorde serviciile de asistenţă tehnică de urmărire a execuţiei lucrărilor pe parcursul derulării acestora, de verificare a conformităţii lucrărilor realizate cu proiectele existente şi a calităţii acestora, urmând a fi sesizate eventualele neconcordanţe şi neconformităţi.

La articolul 5 din contract au fost prevăzute obligaţiile prestatorului de a asigura serviciile stipulate la capacitate şi eficienţă maximă şi de a acţiona pentru soluţionarea neconformităţilor, deficienţelor, precum şi de a oferi soluţii pentru rezolvare.

Serviciile de asistenţă trebuiau să fie acordate de pârâtă în mod constant, pe întreaga durată a contractului, raportat la progresul lucrărilor şi la problemele apărute până la finalizarea lucrărilor de către beneficiar, aşa cum s-a stabilit la art. 3 din contract.

În vederea realizării serviciilor contractate, pe toată durata contractului, prestatorul trebuia să fie prezent în şantier cel puţin două zile lucrătoare pe săptămână (art. 10.3. din contract).

Or, în perioada derulării lucrărilor (finalizate la 22 decembrie 2014), pârâta nu a executat niciuna dintre obligaţiile prevăzute în contractul nr. x/PM din 1 noiembrie 2013, astfel încât societatea reclamantă a fost nevoită să găsească singură sau cu ajutorul proiectantului lucrării (S.C. D. S.R.L.) soluţii la problemele tehnice ivite.

Din înscrisurile anexate şi cele depuse la dosarul de fond, a rezultat că beneficiarul final (Curtea de Apel Suceava) a avut nenumărate solicitări de remediere a deficienţelor apărute în perioada de garanţie, probleme care, teoretic, nu ar fi trebuit să apară dacă pârâta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.

Părţile au inserat la art. 9 din contract faptul că:

"în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către una dintre părţi în termenele stabilite, contractul poate fi reziliat unilateral prin notificarea scrisă cu un preaviz de 15 zile lucrătoare".

Având în vedere că nu s-au negociat, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage desfiinţarea contractului, recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 1552 din C. civ.

Întrucât s-a dovedit îndeplinirea tuturor condiţiilor de operare a rezoluţiunii unilaterale, declaraţia din data de 25 ianuarie 2017 a produs efecte depline.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că solicitarea de la petitul 1 din acţiune reprezintă o cerere subsidiară, mai exact, o măsură de precauţie în situaţia în care instanţa ar aprecia că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1552 din C. civ. pentru a opera rezoluţiunea unilaterală.

Astfel, a susţinut că părţile au inserat expres dreptul de rezoluţiune unilaterală prin notificare scrisă, însă forţa juridică a acestuia depinde de modui său de redactare.

Or, părţile au clasificat greşit obligaţia şi sancţiunea juridică incidentă, în speţă nefiind vorba despre reziliere, astfel încât dispoziţiile privind termenul de preaviz de 15 zile nu sunt aplicabile.

A relevat faptul că există neînţelegeri în legătură cu îndeplinirea condiţiilor necesare pentru desfiinţarea contractului.

Faţă de cele reţinute de instanţa de apel la pagina 7, ultimul alineat din decizia recurată, recurenta a arătat că în Secţiunea a V-a din C. civ. care reglementează "Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor" nu se prevede condiţia de a solicita ca şi capăt de cerere constatarea incidenţei rezoluţiunii unilaterale/convenţionale.

În acest sens, a precizat că art. 1550 din acelaşi cod referitor la modul de operare a rezoluţiunii prevede expres că "Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită".

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de judecată, sesizată cu soluţionarea unui astfel de litigiu, este obligată să verifice mecanismul rezoluţiunii, în special dacă manifestarea de voinţă a părţii este abuzivă şi disproporţionată, şi nu operarea efectivă a acesteia.

Or, având în vedere modul de redactare al clauzei de la art. 9 din contract, obiectul contractului şi întârzierea de drept în executarea obligaţiei, instanţa ar fi putut, cel mult, să constate că obligaţia a fost executată (ca urmare a analizării probelor, fără să interpreteze acţiunile societăţii reclamante, respectiv plata efectuată de aceasta în baza unei alte convenţii a părţilor) şi că rezoluţiunea nu a operat.

Susţinerile instanţei de judecată, în sensul că reclamanta A. ar fi recunoscut executarea tuturor obligaţiilor de către pârâtă prin plata unui supliment de preţ în cuantum de 60.000 RON nu au suport probator.

Recurenta a învederat faptul că nu există un act adiţional încheiat la contractul de prestări servicii, prin care să se fi suplimentat preţul pentru a putea reţine interpretarea dată de instanţa de apel.

Totodată, a menţionat că între părţi au existat şi alte colaborări, aspect dovedit cu contracte şi facturi, iar suma de bani pe care societatea reclamantă a achitat-o nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât reprezintă o diferenţă dintr-un alt contract.

G. Apărările intimatei-pârâte

La data de 31 ianuarie 2019 intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

H. Considerentele instanţei de recurs

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1412 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a) şi art. 1552 din C. civ.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

În fine, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, recurenta a susţinut că, având în vedere scopul încheierii contractului nr. x/PM/01.11.2013 şi dispoziţiile art. 1516 alin. (2), art. 1523 alin. (2) lit. a), art. 1550 şi art. 1552 din C. civ. (2009) rezultă că pârâta se află de drept în întârziere, iar creditorul trebuie să declare rezoluţiunea dacă are acest drept sau să o obţină în instanţă pentru a crea cadrul legal în care să îi fie restituite prestaţiile achitate în avans.

A arătat că rezoluţiunea nu putea fi declarată sau dispusă în cursul executării contractului, întrucât pârâta B. S.R.L. ar fi putut să execute în mod util obligaţiile de sesizare a neconformităţilor şi de oferire de soluţii pentru remedierea deficienţelor oricând pe parcursul derulării contractului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Prin art. 1549 şi urm., noul C. civ. consacră, cu titlu de noutate legislativă, un regim juridic complet al rezoluţiunii contractuale.

Astfel, alin. (1) al art. 1549 prezintă rezoluţiunea drept un mijloc juridic subsecvent alegerii creditorului de a renunţa la executarea silită, eventual, în mod cumulativ, cu dreptul la daune-interese.

Alineatul (4) dispune că, de regulă, dispoziţiile privitoare la rezoluţiune se aplică, în mod corespunzător, şi rezilierii. Textul legal reiterează distincţia între rezoluţiune şi reziliere, distincţie operată în mod tradiţional de teoria juridică şi practica judiciară în funcţie de modul executării obligaţiilor contractuale: instantaneu (uno ictu) sau succesiv. Deosebirile dintre rezoluţiune şi reziliere se manifestă la nivelul efectelor produse asupra contractului, în conformitate cu art. 1554 din C. civ.

Conform art. 1516 din C. civ., rezoluţiunea este unul din drepturile de care dispune creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiilor contractuale de către debitor, alături de drepturile de a cere executarea silită, reducerea prestaţiilor sau de a invoca alt mijloc legal pentru realizarea dreptului său.

Problema de drept a modalităţii de operare a rezoluţiunii nu trebuie confundată cu chestiunea condiţiilor necesare pentru rezoluţiune sau cu intervenţia instanţei în mecanismul rezoluţiunii.

În legătură cu ultimul aspect, trebuie făcută distincţia între dispunerea sau pronunţarea rezoluţiunii de către instanţa de judecată şi verificarea de către instanţă a legalităţii celorlalte moduri de operare a rezoluţiunii (prin declaraţia unilaterală sau în mod automat).

Din lecturarea coroborată a dispoziţiilor art. 1550, art. 1552 şi art. 1553 C. civ., se poate observa că intervenţia instanţei este necesară în grade diferite sau, dimpotrivă, este înlăturată, în funcţie de felul pactului comisoriu sau de punerea în întârziere a debitorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 1550 din C. civ., rezoluţiunea contractului poate opera printr-unul din următoarele moduri:

a) pe cale judiciară, prin învestirea instanţei cu o acţiune în justiţie având ca obiect rezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea operează în acest mod în situaţia inexistenţei unui pact comisoriu, iar rolul instanţei este de a dispune rezoluţiunea contractului;

b) prin declaraţia unilaterală a creditorului. Rezoluţiunea va opera printr-o declaraţie unilaterală a creditorului, în cazurile menţionate în cuprinsul art. 1552 C. civ.. Prin acestă nouă modalitate de operare a rezoluţiunii, rolul instanţei nu este complet înlăturat, întrucât, la cererea debitorului, instanţia poate verifica validitatea declaraţiei de rezoluţiune, analizând îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii.

c) în mod automat, fără intervenţia instanţei, conform pactului comisoriu sau cazurilor anume prevăzute de lege. Şi în acest caz, la cererea părţii interesate, instanţa poate verifica îndeplinirea cerinţelor rezoluţiunii.

Este de subliniat că, inclusiv în situaţia operării de drept a rezoluţiunii, varianta pactului comisoriu în mod concret, este necesară manifestarea unilaterală de voinţă a creditorului pentru activarea măsurii rezoluţiunii, în defavoarea executării silite, afirmaţie susţinută şi de modul de redactare al art. 1549 C. civ.:

"Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor (...)".

Prin urmare, izvorul material al rezoluţiunii, în funcţie de modalităţile ei de operare, este reprezentat de: a) hotărârea judecătorească; b) actul juridic unilateral de declaraţie a rezoluţiunii; c) convenţia părţilor sau legea.

Raportat la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că reclamanta S.C. A. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat, în mod neechivoc, să se dispună, pe cale judiciară, rezoluţiunea contractului de servicii asistenţă tehnică/project managament nr. 14/PM/01.11.2013 încheiat cu pârâta B. S.R.L. şi să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 558.000 RON, achitată de reclamantă în baza contractului menţionat anterior, ca urmare a intervenirii rezoluţiunii.

Prin urmare, nu este vorba despre o acţiune prin care să se solicite instanţei de judecată să constate că a intervenit rezoluţiunea unilaterală sau convenţională la un moment anterior formulării cererii de chemare în judecată.

În acest context, instanţele devolutive au reţinut corect că la momentul introducerii acţiunii nu mai exista un contract în curs de executare şi că nu se putea verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune rezoluţiunea acestuia şi, cu atât mai mult, reclamanta nu era îndreptăţită să ceară restituirea prestaţiei efectuate în temeiul contractului respectiv.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că cele două instanţe au reţinut corect că în cauză este vorba despre un contract cu executare succesivă, contract încheiat între părţi nr. 14/PM/01.11.2013, fiind un contract de prestări servicii asistenţă tehnică/project management pe parcursul derulării execuţiei lucrărilor de construire de către beneficiar.

În acest caz, rezoluţiunea pentru neexecutare produce efecte decât pentru viitor, astfel încât în speţă putem vorbi despre rezilierea contractului.

De altfel, chiar clauza stipulată în convenţia părţilor, la art. 9, face vorbire despre "rezilierea contractului".

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar au dat eficienţă dispoziţiilor legale incidente şi voinţei părţilor, astfel cum a fost exprimată prin contractul încheiat între acestea, astfel încât nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că "părţile au clasificat greşit obligaţia şi sancţiunea juridică incidentă, în speţă nefiind vorba de reziliere şi dispoziţiile privind termenul de preaviz de 15 zile nefiind aplicabile".

Astfel, în contextul situaţiei de fapt, corect stabilite de către cele două instanţe, lucrările executate de către recurenta-reclamantă au fost finalizate la data de 22 decembrie 2014 (conform procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/22.12.2014), aspect confirmat şi de recurenta-reclamantă, la acea dată încetând şi contractul de prestări servicii încheiat între cele două părţi la 1 noiembrie 2013, în baza convenţiei acestora prevăzută la art. 3 din contract, teza a II-a:

"În cazul în care perioada de realizare a lucrărilor depăşeşte acest termen (de 8 luni), contractul se va prelungi corespunzător până la finalizarea acestora".

Prin urmare, concluzia instanţei de apel în sensul că la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Suceava (24.02.2017), contractul încheiat între părţi încetând prin ajungere la termen, la data de 22 decembrie 2014, nu mai poate opera rezilierea judiciară (după cum nici despre rezoluţiune nu se poate vorbi), indiferent de executarea/neexecutarea întocmai a obligaţiilor contractuale.

Instituţia rezoluţiunii/rezilierii contractului de antrepriză este pusă la dispoziţia beneficiarului în condiţiile art. 1872 C. civ., situaţie care presupune, aşa cum a arătat instanţa de apel, existenţa unui contract în curs de executare.

De altfel, aspectele care vizează situaţia de fapt constând în problema neexecutării totale/parţiale culpabile a obligaţiilor contractuale asumate de către intimata-pârâtă exced motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care sancţionează cazurile de încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material, noul C. proc. civ. nemaiavând în vedere ipoteza în care hotărârea este lipsită de temei legal.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. asigură îndeplinirea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin controlul modului în care au fost aplicate normele de drept material.

Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte constatând că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se subsumează motivului de nelegalitate invocat de către recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. împotriva deciziei nr. 311 din 4 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.