Currency-risk clause excluded from unfair-terms review as reflecting supplementary monetary nominalism under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul acţiunii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 11 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. S.A. au solicitat instanţei:

1) să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 4.1, Secţiunea 4 - Plăţi din Condiţii generale "orice plată se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în Condiţiile Speciale " şi la pct. l. lit. c) "Moneda creditului - CHF" din Condiţii speciale, respectiv la pct. 2.4, Secţiunea 2 - Utilizarea creditului din Condiţii generale "pentru creditele acordate în valută, împrumutatul autorizează Banca să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase, dacă este cazul, în scopul efectuării plăţilor conforme cu destinaţia creditului; în acest sens, banca va utiliza cotaţiile proprii valabile la data tragerii, fiind împuternicită de împrumutat să completeze în numele sau/şi pentru sine, documentele aferente schimbului valutar. Eventualele diferenţe de curs valutar sunt şi vor fi suportate de împrumutat", inserat în Convenţia de credit nr. x din 30.10.2007 încheiată între reclamanţi şi pârâtă, precum şi să dispună eliminarea acestora;

2) stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului nr. x din 30.10.2007, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi;

3) să oblige pârâta la restituirea sumelor plătite în baza clauzelor contractuale abuzive şi la plata dobânzii legale pentru aceste sume;

4) să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, pentru încălcarea, de către banca pârâtă, a următoarelor obligaţii legale:

a) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

b) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

c) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

d) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

5) dacă instanţa va considera că nu există temei pentru constatarea caracterului abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzelor menţionate, să procedeze la aplicarea contractului de credit a teoriei impreviziunii (excepţie de la principiul pacta sunt servanda), rezultat al schimbării realităţilor economice existente la momentul încheierii contractului din cauza unor întâmplări externe (deprecierea puternică a monedei naţionale în raport de francul elveţian, cu efecte durabile în timp) ce au determinat producerea unui dezechilibru contractual, precum şi la adaptarea/reechilibrarea contractului prin îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la data contractării creditului.

La data de 26 noiembrie 2015 reclamanţii A. şi B. au formulat o cerere de completare a acţiunii, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv, nulitatea absolută şi să se dispună eliminarea clauzelor prevăzute la pct. 4.2 Secţiunea 4) Plăţi din Condiţii generale, respectiv la pct. 4.3 Secţiunea 4) Plăţi din Condiţii generale, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumelor din CHF în RON urmând a fi făcută la data contractării creditului pentru încălcarea de către bancă a următoarelor obligaţii legale:

- obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

- obligaţia de a nu pune in vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

- obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

- obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

În drept, reclamanţii au invocat Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului; Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice; Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii; O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor; C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 4948 din 14 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 18 mai 2016 2016, sub nr. x/2016.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3706/2016 din 16 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca nefondată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva sentinţei tribunalului reclamanţii A. şi B. au declarat apel, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

D. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2241 din 14 decembrie 2017, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3706 din 16 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.; s-a respins cererea apelanţilor-reclamanţi referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

E. Considerentele instanţei de apel

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

S-a observat că apelanţii-reclamani au înţeles să conteste clauzele contractuale referitoare obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (CHF).

În primul rând, s-a arătat că o eventuală încălcare a obligaţiei precontractuale de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor nu poate conduce, în mod automat, la constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate.

Luând în considerare limitele învestirii instanţei de judecată, Curtea a reţinut că toate susţinerile referitoare la încălcarea obligaţiei precontractuale de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor urmează a fi analizate numai prin raportare la incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Au fost apreciate ca fiind întemeiate apărările intimatei-pârâte, potrivit cărora clauzele contestate referitoare la riscul valutar reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

S-a arătat că instanţa naţională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului şi a finalităţii directivei europene, ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

În cauza C186/16 Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat faptul că:

"….. articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, punctul 78).

Raportând aceste consideraţii din jurisprudenţa C.J.U.E. la situaţia din prezenta cauză, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru a considera că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv clauzele contractuale referitoare la riscul valutar, în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că nu este incidentă această excludere, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Directiva 93/13/CEE pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar.

S-a observat, în primul rând, că prevederile contractuale referitoare la riscul valutar nu produc un dezechilibru economic între părţi.

Împrejurarea că a crescut cursul francului elveţian faţă de data contractării creditului nu poate conduce la concluzia că ar exista un dezechilibru economic, întrucât banca nu beneficiază de această creştere din moment ce i se restituie exact suma pe care a împumutat-o apelanţilor-reclamanţi, alături de celelalte costuri convenite.

Din contră, dacă s-ar admite solicitarea apelanţilor-reclamanţi referitoare la stabilizarea cursului de schimb valutar existent la momentul încheierii convenţiei de credit ar exista un dezechilibru economic evident în defavoarea băncii, deoarece acesteia i s-ar restitui o sumă mult mai mică decât cea împrumutată.

Totodată, s-a reţinut că potrivit clauzelor contractuale apelanţii-reclamanţi trebuie să plătească băncii, la termenul stabilit, toate sumele datorate în baza convenţiei, însă nu există nicio obligaţie ca valuta să fie achiziţionată de la un anumit operator economic care ar percepe anumite comisioane, împrumutatul având alegerea între diferitele mijloace licite de procurare a sumelor în valută necesare plăţii ratelor.

Prin urmare, apelanţii-reclamanţi nu sunt obligaţi să restituie ratele în franci elveţieni la cotaţiile băncii, nefiind vorba despre aceeaşi situaţie ca în cauza Kasler şi Rabai, C-26/13.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că prin clauza referitoare la riscul valutar nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor-reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional.

La dosar nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că, la momentul încheierii contractului de credit, banca ar fi avut posibilitatea să anticipeze/să cunoască variaţia cursului de schimb CHF - leu şi eventualul impact negativ pentru consumatori al contractării unui credit în CHF.

Deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian este un aspect extrinsec şi ulterior perfectării convenţiei de credit, asupra căruia banca nu a avut niciun control.

Simplul fapt că banca este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

Mai mult, nu a fost produsă nicio dovadă că ar fi fost previzibilă aprecierea francului elveţian în contextul în care, în perioada contractării creditului, cursul era unul stabil.

Evoluţia pieţei financiare este influenţată de numeroşi factori imprevizibili, neputând fi anticipată, în concret, valoarea cu care o monedă se va aprecia sau deprecia în raport de alta.

Prin urmare, apelanţii-reclamanţi nu au produs nicio dovadă concretă în sensul că banca a anticipat creşterea semnificativă a cursului valutar şi, cu rea-credinţă, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenţia de a procura câştiguri ilicite din diferenţele de curs valutar.

Nu a fost depusă nicio dovadă la dosar din care să rezulte că apelanţii-reclamanţi au fost influenţaţi/obligaţi să contracteze un credit în franci elveţieni.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a statuat în sensul că suportarea riscului valutar nu transformă contractul dintr-unul comutativ în unul aleatoriu.

Riscul valutar este suportat deopotrivă de ambele părţi, în funcţie de cum moneda naţională se apreciază sau se depreciază în raport de valuta contractată.

Pe de altă parte, conform art. 947 alin. (2) din C. civ. de la 1864, contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert.

Contractele de credit, indiferent de moneda în care sunt contractate, nu au caracter aleatoriu, ci comutativ, deoarece întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor a fost clar determinată.

Faptul că moneda creditului variază în raport de alte monede nu transformă un contract comutativ în unul aleatoriu, întrucât un astfel de fenomen se produce între orice două tipuri de monede aflate pe piaţă.

Dacă s-ar primi o astfel de concluzie, toate contractele ar avea caracter aleatoriu pentru motivul că preţul lor ar putea fi raportat la o altă monedă, iar cursul valutar întotdeauna va fluctua.

Or, calificarea unui contract ca fiind comutativ sau aleatoriu se face prin raportare la întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, astfel cum acestea se raportează la moneda convenită, iar nu la alte tipuri de valută.

Raportat la statuările C.J.U.E. din cauza Andriciuc C-186/16, instanţa de prim control judiciar a considerat că intimata-pârâtă nu a respectat obligaţia de informare, avându-se în vedere că:

- nu a făcut dovada că a informat apelanţii-reclamanţi că, prin încheierea unui contract de împrumut într o monedă străină, există posibilitatea să se expună unui risc de schimb valutar care ar putea fi dificil de suportat în cazul devalorizării monedei în care îşi primesc veniturile;

- nu a prezentat apelanţilor-reclamanţi posibile variaţii ale cursurilor de schimb valutar;

Această încălcare de către banca pârâtă a obligaţiei precontractuale de informare nu poate conduce la concluzia, raportat la circumstanţele speţei, că s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Curtea a subliniat că, în lipsa inserării în contractul de credit a clauzelor contestate referitoare la efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul, ar fi fost pe deplin aplicabil principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, care impunea restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă (suma numerică indiferent de variaţia monedei).

Este evident faptul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii/cunoaşterea greşită a legii, astfel că apelanţii-reclamanţi nu se pot prevala de împrejurarea că nu ar fi fost informaţi cu privire la existenţa şi conţinutul prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Nu există nicio dispoziţie legală sau vreo prevedere în cuprinsul Normei BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar.

Totodată, s-a reţinut că nici la momentul încheierii contractului şi nici în prezent, nu există niciun text de lege care să prevadă că nu se pot acorda credite în valută şi că plăţile asumate prin convenţii de credit nu pot fi executate în valută.

Dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. b) şi art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului permit expres acordarea de credite în valută şi efectuarea plăţilor asumate prin convenţii de credit în valută.

Totodată, în art. 4 alin. (1) lit. f), alin. (2) şi alin. (3), art. 44 din Regulamentul BNR nr. 3/2007, astfel cum a fost modificat şi completat, este indicat expres faptul că instituţiile de credit pot acorda credite şi în valută.

În ceea ce priveşte obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, Curtea de Apel Bucureşti a observat că Legea nr. 363/2007 este în vigoare începând cu data de 31 decembrie 2007, ulterior datei încheierii contractului (30.10.2007), astfel încât nu se aplică raporturilor contractuale dintre părţi.

Mai mult, s-a reţinut că la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că banca pârâtă ar fi utilizat astfel de practici comerciale înşelătoare.

Referitor la obligaţia de a nu pune în vânzare servicii financiare defectuoase (toxice), aceasta este prevăzută de art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 şi art. 3 lit. a), art. 7, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992.

Instanţa de apel a constatat că banca nu a încălcat această obligaţie, întrucât nici la momentul încheierii contractului şi nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elveţieni şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi considerată ilicită deţinerea în portofoliu de către bancă a unor astfel de credite.

Curtea a apreciat că nu este îndeplinită condiţia relei-credinţe a băncii.

Referitor la această condiţie, în cauza Constructora Principado S.A. (C-226/12) s-a reţinut că "pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale".

Întrucât creditul a fost contractat în CHF, este legitim să se presupună că banca se putea aştepta ca, în urma unei negocieri individuale, apelanţii-reclamanţi să accepte restituirea creditului tot în CHF.

Această concluzie este întărită de faptul că aceasta este regula în dreptul român, astfel că, în situaţia în care clauzele referitoare la riscul valutar nu ar fi fost inserate în contract, principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 impune restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă, indiferent de variaţia monedei.

Nu a fost reţinută susţinerea apelanţilor-reclamanţi, potrivit căreia banca a încălcat obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare/de a nu pune în vânzare servicii financiare defectuoase (toxice), nefiind justificată solicitarea de a fi înlocuit/refăcut produsul toxic livrat prin înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în RON, la cursul de la data contractării creditului.

Referitor la obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, Curtea a reiterat faptul că Legea nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înşelătoare este în vigoare începând cu data de 31 decembrie 2007, ulterior datei încheierii contractului (30.10.2007), astfel că nu se aplică raporturilor contractuale dintre părţi.

Au fost găsite neîntemeiate motivele de apel referitoare la stabilizarea cursului CHF-leu la momentul încheierii contractului de credit/denominarea creditului în RON/emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul leu-CHF de la data contractării.

Sub acest aspect, s-a reţinut că nu sunt abuzive clauzele contractuale referitoare la riscul valutar şi că pârâta a respectat obligaţiile de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase.

În al doilea rând, s-a arătat că şi în situaţia în care s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar, tot nu s-ar fi putut dispune restituirea creditului în RON, la cursul de la data încheierii contractului de credit.

Curtea a constatat că nu există o normă naţională care să permită înlocuirea clauzelor de risc valutar din contractul de credit cu o dispoziţie supletivă de drept naţional şi care să aibă conţinutul dorit de apelanţii-reclamanţi.

Singura dispoziţie legală aplicabilă în speţă ar fi tocmai art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit, care consacră principiul nominalismului monetar şi are un conţinut similar cu cel al clauzelor contestate.

Instanţa de prim control judiciar a mai constatat că nu pot fi reţinute motivele de apel referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii.

S-a arătat că în prezenta cauză este aplicabil C. civ. de la 1864, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011, raportat la data încheierii contractului de credit.

Deşi, vechiul C. civ. nu reglementa în mod expres teoria impreviziunii, aceasta a cunoscut o consacrare doctrinară şi jurisprudenţială, astfel încât nu poate fi exclusă, de plano, aplicabilitatea ei, pe temeiul lipsei de consacrare legală.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu sunt aplicabile în speţă efectele teoriei impreviziunii.

Sub un prim aspect, s-a arătat că principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât clauzele contractuale privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat/riscul valutar nu pot fi considerate ca afectând interesele economice legitime ale apelanţilor-reclamanţi.

În al doilea rând, nu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea reclamanţilor, acest aspect fiind argumentat în considerentele deciziei.

În niciun caz nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanţii-reclamanţi, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia.

Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora.

Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanţii-reclamanţi nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în defavoarea intimatei-pârâte.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva deciziei civile nr. 2241 din 14 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

S-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în situaţia în care se acordă un împrumut în monedă străină, banca trebuie să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, CJUE statuând că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit consumatorului să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia.

Or, în prezenta cauză, banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a reclamanţilor, iar faptul că aceştia s-au adresat băncii, exprimându-şi intenţia de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor de la acel moment, nu poate înseamna o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către bancă.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, atâta vreme cât banca nu dovedeşte că a îndeplinit obligaţia de informare a împrumutaţilor cu privire la riscul valutar, simplul fapt că aceştia ar fi putut să renunţe la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanţă.

Totodată, s-a arătat că oferta de creditare în franci elveţieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă pentru reclamanţi, oferta fiind inteligent cosmetizată prin instituirea unor costuri la o primă analiză mult diminuate faţă de alte produse existente pe piaţă la momentul respectiv.

Recurenţii consideră că prin neîndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la riscul valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională faţă de reclamanţi pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit reclamanţilor informaţii complete, corecte şi precise şi, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim.

S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opţiune prin care reclamanţii puteau obţine un credit bancar la acel moment pentru necesităţile lor.

În calitatea ei de profesionist, banca avea obligaţia să prezinte riscurile unui astfel de contract şi existenţa unui risc valutar, iar nu să îi inducă pe împrumutaţi în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

Cu privire la solicitarea de a se dispune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului.

Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu reclamanţii, astfel încât aceştia nu au avut posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea convenţiei cu privire la riscurile contractării împrumutului în CHF.

Obligaţia de informare este în acord cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Banca avea obligaţia de a explica consumatorului riscurile pe care le presupune un credit acordat în monedă străină şi de a furniza informaţii legate oportunitatea încheierii unui astfel de contract.

Referitor la capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii au susţinut faptul că se impune ca executarea obligaţiilor ce decurg din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar.

G. Apărările intimatei-pârâte

La data de 25 aprilie 2018 intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului, conform art. 489 din C. proc. civ., întrucât recurenţii-reclamanţi nu au expus critici care să se încadreze în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile şi apărările formulate, precum şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) este nefondat.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómezdel Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului (…)».

(...)

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13".

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă constată că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă, analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF -reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluţia fiind la adăpost de critică sub acest aspect.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2241 din 14 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.