Exclusion of currency risk clauses from abusiveness review under Directive 93/13 due to reflection of domestic nominalism norm

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 31 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să dispună:

1. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/04.12.2007 şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia;

2. Recalcularea dobânzii aplicabile începând cu 25 august 2010, conform actului adiţional nr. x/25.08.2010 (marja fixă de 3,65 % + libor 3CHF);

3. Restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară, calculată de la momentul plăţii până la momentul restituirii efective în ambele convenţii de credit;

4. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanţii (în calitate de împrumutaţi) au încheiat cu pârâta C. S.A. convenţia de credit nr. x din 04.12.2007 având ca obiect un credit în valoare de 234.000 CHF. Creditul s-a acordat pentru o perioadă de 300 luni de la data încheierii convenţiei.

La data de 25 august 2010 s-a trimis către reclamanţi actul adiţional nr. x, prin care se aducea la cunoştinţă intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, care a stabilit că dobânda aplicabilă este formată din marja fixa + indicele de referinţă.

Ulterior, deşi, actul adiţional nu a fost semnat, reclamanţii au fost înştiinţaţi că acesta a fost considerat acceptat tacit.

Aşadar, începând cu data de 25 august 2010 dobânda aplicabilă era formată din marja de 3,65 % + indicele de referinţă libor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. din C. proc. civ., art. 480 şi art. 992 din C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

La data de 25 ianuarie 2016 reclamanţii au depus o cerere precizatoare, prin care au arătat că înţeleg să completeze capetele de cerere, acestea având următoarea formă:

1. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/04.12.2007 şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia, art. 3 lit. a) din actul adiţional nr. x/25.07.2011 referitor la dobândă, articolul referitor la dobândă din actul adiţional nr. x/03.10.2012;

2. Recalcularea dobânzii aplicabile începând cu 25 august 2010, conform actului adiţional nr. x/25.08.2010 (marja fixă de 3,65 % + Libor 3CHF);

3. Restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară, calculată de la momentul plăţii până la momentul restituirii efective în ambele convenţii de credit;

4. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia (art. 4.1);

5. Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

6. Denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

7. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

La data de 24 februarie 2016 pârâta D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, pârâta a invocat la termenul de judecată din 19 aprilie 2016 excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x din 04.12.2007, faţă de aspectele dezlegate, în mod irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 9888/19.11.2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. x/2010.

Prima instanţă a reţinut că prin încheierea nr. 3267/25.11.2015 Tribunalul Specializat Cluj a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor D. S.A. din data de 8 octombrie 2015 şi a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acţionarilor C. S.A. din data de 19 octombrie 2015, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorţie dintre D. S.A. şi C. S.A.

Ca atare, începând cu 31 decembrie 2015, C. S.A. şi D. S.A. au devenit, ca urmare a finalizării procesului de fuziune prin absorbţie o singură entitate, respectiv D. S.A.

Prin urmare, calitatea procesuală pe care o avea C. S.A. în dosarul de faţă a fost preluată de către D. S.A.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3166 din 24 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/04.12.2007, invocată de pârâtă; s-a respins capătul de cerere menţionat anterior pentru autoritate de lucru judecat; s-au respins restul pretenţiilor invocate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., astfel cum au fost precizate, ca neîntemeiate.

Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 9888/19.11.2012, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. x/2010 în cauza privind pe petentul Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Argeş şi pe intimaţii C. S.A., A. şi B., a fost deja analizată pretenţia reclamanţilor menţionaţi anterior, constatându-se caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/04.12.2007, pentru considerentele expuse în cuprinsul acelei hotărâri judecătoreşti.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel B. şi A., solicitând admiterea acestuia şi schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 162 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3166 din 24 mai 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A.

E. Considerentele instanţei de apel

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

S-a reţinut că între reclamanţi şi C. S.A. s-a încheiat convenţia de credit nr. x din 04.12/2007 având ca obiect un credit în valoare de 234.000 CHF. În cuprinsul contractului s-a stipulat o dobândă curentă de 4,25% p.a., iar DAE era de 6,82%.

Între cele două părţi au fost încheiate mai multe acte adiţionale.

Astfel, actul adiţional nr. x/24.10.2010 prevedea, în favoarea reclamanţilor, faptul că DAE avea valoarea de 5,01% p.a., reprezentând o micşorare reală a costurilor creditului, având în vedere că prin convenţia iniţială valoarea DAE era de 6,82% p.a.

Mai mult decât atât, potrivit acestei din urmă înţelegeri, părţile contractuale, prin semnarea actului adiţional nr. x la convenţia de credit, au înţeles să modifice dobânda, aceasta urmând a fi calculată în două moduri distincte:

- pentru o perioadă de 86 de luni dobânda urma să fie fixă cu o valoare de 3,75% p.a. (mai mică decât dobânda iniţială de 4,25% p.a.);

- ulterior, urma a se aplica o dobândă variabilă, calculată potrivit formulei legale LIBOR CHF la 3 luni + marja de 3,65 puncte procentuale p.a.;

Prin semnarea actului adiţional nr. x/25.07.2011 la convenţia de credit, părţile au înţeles să modifice din nou dobânda, aceasta urmând a fi calculată în două moduri distincte:

- pentru o perioadă de 78 de luni dobânda urma să fie fixă cu o valoare de 4,89% p.a.;

- ulterior, urma a se aplica o dobândă variabilă, calculată potrivit formulei legale LIBOR CHF la 3 luni + marja de 4,79 puncte procentuale p.a.;

Acest act adiţional a fost încheiat inclusiv ca urmare a solicitării exprese a reclamanţilor de restructurare a creditului, date fiind dificultăţile lor financiare, aspect reţinut chiar în cuprinsul actului adiţional nr. 3.

Prin actul adiţional nr. x/03.10.2012 la convenţia de credit, aceleaşi părţi au înţeles să modifice iar dobânda, aceasta urmând a fi calculată în două moduri distincte:

- până la data de 27 decembrie 2017 dobânda urma să fie fixă cu o valoare de 4,89% p.a.;

- ulterior, urma a se aplica o dobândă variabilă, calculată potrivit formulei legale LIBOR CHF la 3 luni + marja de 4,79 puncte procentuale p.a.;

Contractele încheiate sunt de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător.

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor preformulate, de adeziune, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada făcută de profesionist (banca) a caracterului negociat al contractului.

Potrivit art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, "Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale", adică acea persoană care achiziţionează un bun sau un serviciu în scopul unei utilizări neprofesionale pentru sine şi/sau pentru familia sa.

Pentru reclamanţi, creditul contractat era străin profesiei exercitate de aceştia având un caracter extraprofesional.

Oferta făcută de către bancă îndeplineşte condiţiile de validitate caracteristice acestei laturi a consimţământului contractual, respectiv:

- oferta băncii reprezintă o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată, cu intenţia de a se angaja din punct de vedere juridic;

- oferta făcută clientului este neechivocă;

- banca face clientului o ofertă precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea contractului.

În aceste condiţii, oferta creează în sarcina băncii obligaţia de a o păstra ca atare până ce clientul îşi va exprima poziţia, pentru un interval de timp rezonabil.

Apelanţii-reclamanţi au apreciat că oferta făcută de către bancă, în integralitatea sa, corespunde voinţei acestora şi au acceptat-o, exprimând, neîndoielnic, voinţa de a încheia respectivele acte juridice.

Referitor la actele adiţionale, s-a reţinut că acestea au fost încheiate ca urmare a solicitării exprese a apelanţilor-reclamanţi de restructurare a creditului, date fiind dificultăţile lor financiare.

Prin urmare, rezultă că semnarea fiecărui act adiţional, ultimele două fiind semnate la cererea expresă de restructurare a creditului a apelanţilor-reclamanţi, a reprezentat acordul expres de voinţă al părţilor, aşa cum, în mod întemeiat, a susţinut intimata-pârâtă în cuprinsul întâmpinării.

Prin încheierea acestor acte adiţionale apelanţilor-reclamanţi li s-au îmbunătăţit condiţiile contractuale prin micşorarea comisioanelor şi a Dobânzii Anuale Efective.

S-a arătat că modalitatea de calcul a dobânzii respectă dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma: marja fixă + LIBOR CHF.

Modalitatea de calcul indicată de apelanţii-reclamanţi nu poate constitui un temei legal pentru modificarea valorii dobânzii, întrucât reprezintă expresia voinţei reclamanţilor, de modificare unilaterală a prevederilor contractuale.

Susţinerile apelanţilor-reclamanţi în sensul că ar fi fost impuse aceste clauze contractuale nu sunt probate.

Curtea a reţinut că apelanţii-reclamanţi aveau posibilitatea de a refuza semnarea actelor adiţionale, însă aceştia au semnat actele adiţionale, deoarece reprezentau expresia acordului de voinţă al părţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului.

Or, în contract, s-a inserat un criteriu obiectiv, public şi verificabil încă de la încheierea actelor adiţionale în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor nefiind afectat.

Clauza care permite ca dobânda curentă să devină variabilă după un an de creditare, în primul an fiind fixă, nu este abuzivă, întrucât Curtea a reţinut că, în privinţa negocierii, reclamanţii au optat pentru un credit cu dobândă mixtă, fixă în primul an şi variabilă ulterior.

În acest sens, s-a menţionat faptul că banca a pus la dispoziţia reclamanţilor produsul bancar solicitat, iar dobânda de referinţă variabilă, în sine, nu este interzisă nici de prevederile legale aplicabile, nici nu este contrară principiului bunei-credinţe şi nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu condiţia prezentării mecanismului de calcul al costului de creditare.

Referitor la motivele de apel vizând executarea obligaţiilor reclamanţilor, afectată de variaţia cursului de schimb, aceasta îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-şi astfel aplicarea în speţă.

Cu privire la aplicarea teoriei impreviziunii la situaţia din speţă, Curtea a avut în vedere faptul că aceasta a primit reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., care nu este aplicabil în prezenta cauză.

Instanţa a apreciat că nu se poate da curs solicitării reclamanţilor de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, întrucât aceasta ar veni în contradicţie cu un principiu consacrat în mod legal, respectiv principiul nominalismului monetar, iar reclamanţii au fost pe deplin informaţi în legătură cu posibilitatea creşterii gradului de îndatorare în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieşind astfel că aceştia şi-au asumat, în mod liber şi conştient, acest risc.

De asemenea, s-a reţinut că în niciun caz nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamanţi, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora.

Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanţii nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi, nicio dispoziţie legală sau o clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Părţile sunt libere să stabilească clauze prin care să se ţină seama de fluctuaţia valorică în timp a bunurilor împrumutate, astfel că împrumutătorul va primi la scadenţă bunuri echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal.

Riscul valutar exprimă o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele de credit din cauza modificarii cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului şi scadenţa acestuia.

Instanţa de apel a conchis în sensul că nu sunt îndeplinite, în speţă, condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a băncii.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neaplicarea principiului nominalismului monetar, Curtea a arătat că în materia contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă din prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Toate afirmaţiile apelanţilor-reclamanţi în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar reprezintă critici împotriva textului de lege care consacră principiul nominalismului.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 nu permit analiza din perspectiva caracterului abuziv a clauzelor contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare.

În acelaşi sens, în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pus în discuţie chestiunea ridicată prin observaţiile scrise de guvernul român şi de bancă privind posibilitatea ca prevederea contractuală în discuţie în litigiul principal să nu facă altceva decât să reflecte principiul nominalismului monetar, consacrat la articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza menţionată nu ar intra în domeniul de aplicare al acesteia.

Cu privire la această problemă, Curtea a arătat (par. 28-31) că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. S-a avut în vedere art. 1 alin. (2) şi considerentul 13 din preambul, potrivit cărora Directiva nu se aplică la normele care, în conformitate cu legea internă, se aplică părţilor contractante, cu condiţia ca acestea să nu fi instituit alte acorduri.

De asemenea, în Hotărârea pronunţată în cauza C-280/1 Barclays Bank contra Sara Sanchez Garcia şi alţii, C.J.U.E. a interpretat directiva în sensul că sunt excluse din domeniul de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea, însă nu există o asemenea derogare în speţă.

În aceste condiţii, clauza în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel încât orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

Totodată, instanţa de apel a făcut referire la considerentele de la paragrafele 35-43 ale deciziei nr. 62 din 07.02.2017 a Curţii Constituţionale referitoare la incidenţa principiului nominalismului.

Din redactarea clauzelor declarate ca fiind abuzive de către apelanţi, rezultă că banca pârâtă a explicat, la încheierea contractului, că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat un credit în sumă de 234.000 CHF.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că un contract de adeziune nu este în mod automat unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiţii: existenţa negocierii şi dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Sub aspectul puterii de negociere a clauzelor contractului, Curtea a arătat că efectele nedorite ale riscului valutar pot fi contracarate de clienţii băncii sau, cel puţin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale precum alegerea valutei de contract.

O altă metodă prin care se pot evita astfel de efecte este reprezentată de reeşalonarea plăţilor ratelor de credit, astfel cum s-a şi propus de către bancă, ofertă ce a fost refuzată de apelanţi, întrucât nu a corespuns intereselor acestora.

În privinţa caracterului nenegociat al contractului de credit, Curtea a relevat că astfel de contracte sunt contractele de adeziune, care presupun redactarea unilaterală a contractului la care se adaugă, din partea clientului, adeziunea sau nu la propunerea făcută, fiind de esenţa contractului nemodificarea contractului de către potenţialul cocontractant.

Prin urmare, pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune trebuie să lipsească negocierea.

Clientul poate opta sau nu pentru încheierea acestuia, apelanţii neputând susţine şi nici dovedi că li s-a impus semnarea acestuia în condiţii de presiune.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speţă, riscul valutar, Curtea a reţinut că pentru a proteja consimţământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară şi comprehensibilă.

În speţă, nu se poate susţine că reclamanţi nu au putut să înţeleagă că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că li s-a acordat un credit în sumă de 234.000 CHF.

Nu există caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obligă împrumutaţii să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere.

Pe de altă parte, însăşi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie statuează că obligaţia de informare are nişte limite reprezentate de condiţiile unei bune funcţionări a pieţei. Cantitatea şi conţinutul informaţiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieţei.

Tot din perspectiva obligaţiei de informare, dar şi a puterii de negociere, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992 consumatorul a avut posibilitatea să alegă între oferte în raport de interesele sale şi de posibilitatea de a-şi asuma obligaţiile contractuale.

În ceea ce priveşte pretenţia apelanţilor-reclamanţi cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, Curtea a constatat că reclamanţii solicită instanţei să se substituie voinţei părţilor în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voinţă al părţilor, care reprezintă legea părţilor, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Părţile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale şi, în ipoteza în care voinţa reclamanţilor coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat.

Toate aspectele invocate de apelanţi în susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului, ceea ce nu este permis de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000.

Acest text trebuie interpretat în lumina Directivei 93/13/CEE, care prevede în mod expres, la art. 1 alin. (2) şi în considerentul 13 din preambul, că aceasta nu se aplică la normele care, în conformitate cu legea internă, se aplică părţilor contractante, cu condiţia ca acestea să nu fi instituit alte acorduri.

Susţinerea apelanţilor-reclamanţi în sensul că din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-26/13 Kasler/OTP s-ar desprinde concluzia că o clauză precum cea în speţă poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv este neîntemeiată.

Astfel, Curtea de Justiţie a avut în vedere următoarea ipoteză:

"…cazul unui împrumut exprimat într o monedă străină, dar deblocat în realitate în moneda naţională şi care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda naţională…".

Or, în cauza de faţă, atât obiectul contractului, cât şi executarea acestuia, restituirea şi plata dobânzii, sunt stabilite în aceeaşi monedă străină - francul elveţian.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva deciziei civile nr. 162 din 30 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

S-a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în situaţia în care se acordă un împrumut în monedă străină, banca trebuie să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, CJUE statuând că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit consumatorului să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia.

Or, în prezenta cauză, banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a reclamanţilor, iar faptul că aceştia s-au adresat băncii, exprimându-şi intenţia de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor de la acel moment, nu poate înseamna o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către bancă.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, atâta vreme cât banca nu dovedeşte că a îndeplinit obligaţia de informare a împrumutaţilor cu privire la riscul valutar, simplul fapt că aceştia ar fi putut să renunţe la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanţă.

Totodată, s-a arătat că oferta de creditare în franci elveţieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă pentru reclamanţi, oferta fiind inteligent cosmetizată prin instituirea unor costuri la o primă analiză mult diminuate faţă de alte produse existente pe piaţă la momentul respectiv.

Recurenţii consideră că prin neîndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la riscul valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională faţă de reclamanţi pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit reclamanţilor informaţii complete, corecte şi precise şi, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim.

S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opţiune prin care reclamanţii puteau obţine un credit bancar la acel moment pentru necesităţile lor.

În calitatea ei de profesionist, banca avea obligaţia să prezinte riscurile unui astfel de contract şi existenţa unui risc valutar, iar nu să îi inducă pe împrumutaţi în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

Cu privire la solicitarea de a se dispune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului.

Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu reclamanţii, astfel încât aceştia nu au avut posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea convenţiei cu privire la riscurile contractării împrumutului în CHF.

Obligaţia de informare este în acord cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Banca avea obligaţia de a explica consumatorului riscurile pe care le presupune un credit acordat în monedă străină şi de a furniza informaţii legate oportunitatea încheierii unui astfel de contract.

Referitor la capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii au susţinut faptul că se impune ca executarea obligaţiilor ce decurg din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar.

Relativ la dobândă recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, în sensul că trebuia să aibă în vedere faptul că în anul 2010 a intervenit obligaţia băncii de a se conforma prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Această ordonanţă de urgenţă a stabilit obligaţia ca dobânda să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

Prin urmare, la acel moment, s-a prevăzut obligaţia, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, ca în contracte să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile.

În speţă, banca pârâtă a înţeles să majoreze, în mod unilateral, dobânda aplicabilă creditului prin majorarea marjei băncii.

Or, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu permit majorarea dobânzii aplicabile şi nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile.

Concret, s-a arătat că potrivit acestei ordonanţe în contract trebuie să fie prevăzută compunerea dobânzii aplicabile, aşa cum a fost stabilită şi acceptată de părţi, raportat la indicele de referinţă şi o marjă a băncii, marjă care urmează să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

G. Apărările intimatei-pârâte

La data de 19 iunie 2018 intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului, conform art. 489 din C. proc. civ., întrucât recurenţii-reclamanţi nu au expus critici care să se încadreze în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

H. Considerentele instanţei de recurs

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile şi apărările formulate, precum şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Motivul de recurs care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) este nefondat.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómezdel Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului (…)».

(...)

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13".

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă constată că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă, analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF -reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluţia fiind la adăpost de critică sub acest aspect.

Criticile referitoare la dobândă sunt nefondate. Astfel, recurenţii-reclamanţi susţin că pârâta a înţeles să majoreze, în mod unilateral, dobânda aplicabilă creditului prin majorarea marjei băncii, marjă care trebuia să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

Înalta Curte constată că au fost respectate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, întrucât banca pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de informare a clienţilor cu privire la semnarea actelor adiţionale de aliniere la această ordonanţă.

Aşa cum a reţinut instanţa de prim control judiciar, reclamanţii din prezenta cauză au semnat cele patru acte adiţionale, prin care li s-au îmbunătăţit condiţiile de creditare, ultimele două fiind încheiate la solicitarea expresă a acestora de restructurare a creditului.

Prin urmare, modificările ratei dobânzii şi a formulei de calcul a acesteia este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 162 din 30 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2020.