Entitlement to victim compensation under Law 189/2000 for ethnic deportation to Transnistria and evidentiary sufficiency of proof
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appellant's appeal, quashed the first-instance judgment, and remanded the case to the Bucharest Court of Appeal for retrial, thereby reversing the lower court's dismissal of the administrative claim. The dispute concerned the refusal of the National Pension House to grant benefits under Law No. 189/2000, where the plaintiff claimed to have been ethnically deported to Transnistria in 1942. The lower court had rejected the claim, finding the witness testimony and a certificate from a German development agency insufficient to prove the date, origin, and ethnic motivation of the deportation. The Supreme Court held that the evidentiary record was incomplete and that further proof was required to establish the facts of the ethnic persecution and the precise period of deportation, necessitating a retrial to allow for the completion of the evidence.
Legislator headnote
AI generatedart. 84 C. proc. civ; Entitlement to victim compensation under Law 189/2000 for ethnic deportation to Transnistria and evidentiary sufficiency of proof: Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele dosarului și normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce urmează.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, la data de 28 aprilie 2004, T.L. a contestat hotărârea pârâtei Casa de Pensii a municipiului București, prin care aceasta i-a respins cererea privind acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivarea acțiunii a susținut că a fost deportată, împreună cu familia în Transnistria, în anul 1942, la ordinul mareșalului Antonescu și că, potrivit Legii nr. 189/2000 și a H.G. nr. 127/2002, faptul deportării se poate proba cu martori, iar pârâta Casa de Pensii a municipiului București a nedreptățit-o.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1460 din 10 iunie 2004, a respins ca nefondată, acțiunea, reținând în esență, că reclamanta nu a făcut dovada persecuției etnice, nefiind incidente prevederile Legii nr. 189/2000, actul administrativ contestat fiind legal.
După pronunțarea acestei hotărâri, reclamanta, la 28 iulie 2004, a înregistrat la Curtea de Apel București, o cerere prin care a solicitat să-i fie recunoscute drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în calitate de persoană deportată în Transnistria, în perioada 1942 - 1944.
Prin încheierea de la 21 septembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 2580/2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, în temeiul art. 84 C. proc. civ., a calificat cererea, drept recurs împotriva sentinței civile nr. 1460 din 10 iunie 2004 și a dispus scoaterea de pe rol, a cauzei și înaintarea dosarului, la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea recursului.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele dosarului și normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce urmează.
Prin hotărârea nr. 11289/4611 din 11 martie 2004, Casa de Pensii a municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a respins cererea formulată de T.L., apreciind că nu a dovedit persecuția etnică invocată și că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 189/2000.
În motivarea acestei hotărâri, pârâta a arătat că din declarațiile martorilor Ș.C. și T.F. rezultă că solicitanta a fost deportată în perioada 1942 - 1944, în comuna Ciortovaca, în prezent teritoriu al Republicii Moldova, fără să se precizeze localitatea din care aceasta a fost deportată și motivul deportării.
A mai arătat că martorii o cunosc pe reclamantă, de peste 50 de ani, adică au cunoscut-o după 10 ani de la deportare, neparticipând în mod direct la evenimentele relatate.
Într-adevăr, din declarațiile notariale ale numiților Ș.C. și T.F., nu rezultă data exactă a deportării, localitatea din care reclamanta ar fi fost strămutată și nici împrejurarea că martorii cunosc direct cele relatate.
În susținerea cererii sale, reclamanta a prezentat adeverința nr. 160 din 18 februarie 2003, eliberată de Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, din care reiese că aceasta a fost strămutată, figurând în bazele de date de care Guvernul german dispune, ca victimă a deportării romilor în Transnistria, motiv pentru care i s-a acordat sprijin financiar de 1000 mărci germane (511 Euro).
Dovezile menționate sunt, însă, insuficiente și nu au fost completate cu alte probe care să facă dovada certă a persecuției etnice, respectiv a deportării reclamantei, din motive etnice și nici perioada exactă a pretinsei deportări.
De aceea, se impune completarea probatoriului, cu acte și/sau martori, care să confirme susținerile reclamantei, atât în ce privește situația de deportată, cât și perioada deportării acesteia.
În consecință, pentru cele ce preced, recursul va fi admis, se va casa hotărârea atacată și se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta T.L. împotriva sentinței civile nr. 1460 din 10 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2004.