Both cassation appeals struck as void; consumer credit ruling stands

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă, la 4 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună (i) anularea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit nr. x din 2 aprilie 2008, în actul adiţional nr. x din 27 august 2010, în actul adiţional nr. x din 26 aprilie 2011 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate nejustificat; (ii) îngheţarea cursului de schimb valutar CHF şi achitarea ratelor pentru acoperirea creditului în franci elveţieni la cursul de schimb de la data încheierii contractului de credit, respectiv 2 aprilie 2008; (iii) obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate nejustificat, cu dobânda legală calculată de la data încasării până la momentul plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 86 din 25 martie 2019, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.12 din contractul de credit încheiat între părţi, referitor la comisionul de procesare, obligând pârâta să restituie reclamanţilor suma încasată cu acest titlu, la care se adaugă dobânda legală din momentul perceperii şi până la restituirea efectivă; de asemenea, a respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 336 din 25 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a anulat ca tardiv apelul declarat de reclamanţii A. şi B. şi a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă C. S.A. Bucureşti.

A. şi B. şi C. S.A. au formulat recurs împotriva acestei decizii.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că, în mod greşit, instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia tardivităţii apelului pe care a analizat-o cu prioritate şi că nu a aplicat corect dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. deoarece a reţinut că data formulării căii de atac era 8 iulie 2019 (data la care cererea de apel a fost înregistrată la instanţă) în loc de 4 iulie 2019 (data care apare pe recipisa oficiului poştal).

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. S.A. Bucureşti a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea deciziei atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969 C. civ. din 1864 întrucât a calificat clauza contestată ca fiind abuzivă analizând numai una dintre condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ignorând caracterul cumulativ al acestora. Recurenta-pârâtă susţine că inserarea clauzelor în discuţie nu creează un dezechilibru şi că au fost respectate exigenţele bunei-credinţe.

Autoarea căii de atac consideră că instanţa de apel a interpretat greşit noţiunea de "negociere directă" din perspectiva dispoziţiilor art. 953 C. civ. din 1864 întrucât nu a avut în vedere faptul că reclamanţii au fost mulţumiţi de oferta băncii, nu au solicitat o negociere şi au semnat contractul de credit, ceea ce face dovada consimţământului lor. Partea face trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Se mai afirmă că din dispoziţiile art. 117 din O.U.G. nr. 99/2006, ale Legii nr. 193/2000 şi ale O.U.G. nr. 21/1992, în vigoare la 6 martie 2008, nu rezulta obligaţia băncii de a menţiona explicit şi în detaliu natura şi activităţile desfăşurate pentru fiecare tip de comision, această interpretare fiind confirmată şi de hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss.

Recurenta-pârâtă critică şi soluţia prin care instanţa de apel a dispus restituirea sumelor încasate în temeiul contractului de credit arătând că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde o astfel de sancţiune, consecinţa constatării caracterului abuziv al clauzelor şi a nulităţii acestora fiind lipsirea acestora de efecte. Invocând practica instanţei supreme, aceeaşi parte afirmă că nulitatea va avea efecte numai pentru viitor, astfel cum rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, şi că nu se poate vorbi de o restituire a sumelor.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, recurenta-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurenţii-reclamanţi pentru lipsa semnăturii părţilor sau a reprezentantului convenţional pe cererea de recurs.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul declarat de recurenţii-reclamanti este admisibil, sub rezerva soluţionării excepţiei nulităţii pentru lipsa semnăturii, iar recursul formulat de recurenta-pârâtă este nul.

Prin încheierea din 1 iulie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, arătând că apreciază recursul său ca fiind admisibil.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor faţă de lipsa semnăturii cererii de recurs depuse de recurenţii-reclamanţi şi inexistenţa motivelor de nelegalitate ale recursului formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în complet de filtru, reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut de art. 13 alin. (2), a avocatului său sau, după caz, a consilierului juridic." Alin. 2 al aceluiaşi text de lege dispune că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În cauza de faţă, instanţa supremă observă că recurenţii-reclamanţi au depus cererea de recurs aflată la dosar. Din conţinutul cererii rezultă că aceasta este redactată prin avocat, dar cererea nu poartă semnătura olografă părţilor sau a reprezentantului lor. Nici cererea transmisă prin poştă electronică aflată la dosar nu îndeplineşte exigenţele art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. deoarece semnătura este imprimată, iar la dosarul cauzei nu se regăseşte un exemplar original al memoriului de recurs, cu semnătura olografă a recurenţilor sau a mandatarului acestora.

Art. 148 alin. (1) teza I C. proc. civ. statuează că orice cerere adresată instanţelor de judecată trebuie să fie formulată în scris şi să cuprindă, între altele, şi semnătura, iar teza a II-a a aceluiaşi text de lege dispune că cererile adresate, personal sau prin reprezentat, instanţei judecătoreşti pot fi formulate şi prin înscris sub semnătură electronică, în condiţiile legii.

Rolul semnăturii este acela de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul înscrisului pe care l-a semnat, or din actele dosarului nu se deduce care este această voinţă deoarece înscrisurile care materializează cererile de recurs nu conţin nici semnătura olografă a recurenţilor şi nici nu îndeplinesc condiţiile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică pentru a fi calificate drept înscrisuri sub semnătură electronică.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că această parte a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă formulează critici referitoare la comisionul de procesare, presupusul dezechilibru, la buna-credinţă şi la negocierea clauzelor contractuale de către părţi, toate aceste aspecte necesitând reevaluarea situaţiei de fapt de la momentul încheierii contractului de credit, aspecte ce vizează netemeinicia şi nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părţii prin care este exprimată nemulţumirea faţă de soluţia adoptată în apel se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă nu şi-a respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, faţă de lipsa semnăturii recurenţilor-reclamanţi, respectiv faţă de inexistenţa motivelor de nelegalitate cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă, va da eficienţă prevederilor art. 486 alin. (1) şi (2), respectiv 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 336 din 25 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.