Indemnification of privatized entity for retroceded assets: accounting value basis, 50% cap inapplicability, and state guarantee under Law 88/1997

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 1 august 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) obligarea acesteia la repararea prejudiciului produs ca urmare a retrocedării imobilului situat în Băile Govora, judeţul Vâlcea, compus din B. şi teren în suprafaţă de 1.187,17 mp ("B."), imobil având valoarea de 492.973 RON, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -A.A.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vâlcea, excepţia netimbrării, excepţia prematurităţii, excepţia prescripţiei, excepţia inadmisibilităţii, pe fond solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului -A.A.A.S. a chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ("Statul Român") solicitând să fie obligat chematul în garanţie la plata către A.A.A.S. a sumei solicitate de A.

Chematul în garanţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în garanţie a Statului Român de către A.A.A.S., iar pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 538 din 3 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vâlcea şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015, iar prin sentinţa civilă nr. 3021 din 29 mai 2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Prin decizia nr. 1876 din 24 septembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă şi pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, iar prin încheierea nr. 64 din 20 noiembrie 2015, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale funcţionale a acestei secţii şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Tribunalului Vâlcea.

Dosarul fost înregistrat pe rolul secţiei I Civile a Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2015*.

Prin încheierea de şedinţă din 18 martie 2016, instanţa a încuviinţat cererea de chemare în garanţie şi, la acelaşi termen de judecată, a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâtă, respectiv excepţia netimbrării, excepţia prematurităţii, excepţia prescripţiei, excepţia inadmisibilităţii, respingând excepţia netimbrării ca rămasă fără obiect, excepţia prematurităţii, ca neîntemeiată, şi a unit cu fondul excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii.

Reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 1.248.500 RON (compusă din 1.077.600 RON valoare constructivă vilă şi 170.900 RON valoare teren).

Prin sentinţa civilă nr. 1529 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a respins excepţiile invocate de pârâta A.A.A.S., respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta A.A.A.S. să plătească reclamantei suma de 37.200 euro (echivalent în RON) despăgubiri pentru teren şi 239.300 euro (echivalent în RON) despăgubiri pentru construcţie şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.072 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost admisă cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat chematul în garanţie să plătească pârâtei A.A.A.S. suma de 276.500 euro (echivalent în RON), la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei, reprezentând contravaloare despăgubiri pentru teren şi construcţii, şi suma de 14.072 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A.A.A.S. şi Statul Român.

Prin decizia nr. 353/A-C din 13 iunie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de pârâta A.A.A.S.; a schimbat sentinţa în sensul că a dispus obligarea A.A.A.S. să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând valoarea contabilă a bunurilor (vilă plus teren), astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunurilor din patrimoniul societăţii, valoare ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii şi a dispus obligarea chematului în garanţie la plata sumei menţionate către A.A.A.S., menţinând în rest sentinţa; a respins apelul formulat de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea ("Statul Român") împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea căii de atac formulate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt, în esenţă, următoarele:

Partea arată că decizia atacată nu este motivată sau cuprinde motive contradictorii deoarece, pe de o parte, instanţa de apel a admis în parte apelul pârâtei A.A.A.S. numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor ce se cuvin recurentei-reclamante, iar pe de altă parte, nu au fost administrate probe din care să reiasă data şi punctul de plecare în calculul valorii contabile a imobilului vizat. Astfel, mai arată recurenta-reclamantă, soluţia instanţei se situează la nivel de principiu, astfel cum rezultă din interpretarea dată de instanţa de apel raportului de expertiză întocmit în cauză. Se mai afirmă că instanţa de apel ar fi trebuit să dispună completarea sau refacerea probatoriului pentru a pronunţa o hotărâre care să poată fi pusă în executare. Aceste critici sunt subsumate de parte motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că decizia atacată încalcă normele de drept material prevăzute de art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, în interpretarea dată de Decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În opinia aceleiaşi părţi, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa fără a aplica normele de drept incidente, fără a administra probe concludente şi utile şi fără a se pronunţa asupra fondului atunci când a reţinut expres că din actele şi lucrările dosarului nu rezultă care este valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii bunului din patrimoniul reclamantei. Autoarea căii de atac circumscrie aceste critici cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă A.A.A.S. a solicitat admiterea căii de atac declarate, invocând, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că soluţiile instanţelor de fond şi de apel de a respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune încalcă dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi ale Legii nr. 137/2002 republicată. Conform art. 39 din Legea nr. 137/2002, o cerere prin care se atacă un act sau o operaţiune prevăzută de această lege, de O.U.G. nr. 88/1997 sau de celelalte legi speciale din domeniul privatizării este de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actului atacat sau de la data naşterii dreptului. Faţă de aceste dispoziţii legale coroborate cu cele ale art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, recurenta-pârâtă apreciază că termenul de o lună a început să curgă de la momentul în care hotărârea judecătorească invocată de reclamantă a rămas irevocabilă şi că acţiunea este prescrisă.

Autoarea căii de atac susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată deoarece A.A.A.S. nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în discuţie şi nu a transmis cumpărătorilor, prin contractele de vânzare-cumpărare acţiuni, un drept de proprietate asupra activelor societăţii privatizate, ci numai asupra acţiunilor, iar recurenta-reclamantă nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare acţiuni. Se mai susţine că despăgubirile pot fi acordate numai dacă imobilele ce au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc şi în capitalul social.

Prin cererea de recurs se critică şi soluţia instanţei de apel de a admite în parte acţiunea formulată de recurenta-reclamantă şi de a obliga A.A.A.S. să plătească valoarea contabilă a bunurilor (vilă plus teren), astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunurilor din patrimoniul societăţii, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii. Recurenta-pârâtă arată că a vândut 80,23% din acţiunile societăţii privatizate şi că, în mod neechitabil, este obligată să plătească singură o despăgubire mai mare decât valoarea capitalului social deţinut de stat în cadrul societăţii privatizate. În opinia sa, valoarea prejudiciului ar trebui să se raporteze la proporţia valorii bunului restituit faţă de capitalul social la care se aplică procentul de acţiuni care a fost vândut şi la preţul încasat, fiind astfel reparabil numai prejudiciul direct. Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea cu care se reduce capitalul social ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv valoarea contabilă a acestuia din dosarul de privatizare, precum şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 (care a înlocuit art. 14 alin. (9) din O.U.G. nr. 88/1997) care limitează valoarea despăgubirilor acordate la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. Se invocă şi Decizia nr. 18/2011 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, a statuat că despăgubirile trebuie să se raporteze la valoarea contabilă a imobilului reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunurilor din patrimoniul societăţii, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, şi nu la valoarea de piaţă.

Recurenta-pârâtă apreciază ca fiind corecte soluţiile instanţelor de fond şi de apel de admitere a cererii de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul prevederilor art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, art. 223 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Statul Român este garantul îndeplinirii obligaţiilor asumate de către instituţiile publice, inclusiv a celor menţionate la art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin memoriul de recurs, recurentul-chemat în garanţie Statul Român a solicitat admiterea căii de atac formulate şi exonarea sa de la plata oricăror cheltuieli de judecată, invocând următoarele:

Recurentul-chemat în garanţie susţine că decizia atacată nu respectă prevederile legale în vigoare la momentul formulării cererii de recurs şi reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, ale Legii nr. 137/2002 şi ale O.U.G. nr. 221/2008. Se arată că această parte nu are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu se referă în mod expres la Statul Român prin Ministerul Finanţelor, entitatea implicată în privatizarea reclamantei Băile Govora S.A. fiind Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, succesoare a Fondului Proprietăţii Statului. Conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, entitatea implicată în privatizare este cea care răspunde şi pentru plata despăgubirilor, în opinia recurentului-chemat în garanţie.

Autorul căii de atac prezintă în continuare un punct de vedere referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru a întări susţinerile conform cărora calitatea de garant a Statului Român în respectarea obligaţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997 nu naşte o obligaţie de plată în sarcina acestuia.

Se mai afirmă că prin art. 7 din O.U.G. nr. 221/2008 pentru stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale se dispune înfiinţarea Ministerului Finanţelor Publice, temei legal care, în opinia recurentului, sprijină excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Într-o altă critică, se arată că instanţa de apel a încălcat Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deoarece a stabilit o despăgubire care nu respectă ideea de proporţionalitate dintre ponderea activului în discuţie în patrimoniul societăţii ale cărei acţiuni au fost vândute la momentul încheierii contractului de privatizare şi la momentul retrocedării bunului. Recurentul-chemat în garanţie apreciază că soluţia corectă era aceea de a acorda despăgubiri raportat la valoarea contabilă a imobilului, aşa cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective din patrimoniul societăţii, actualizate cu indicele de inflaţie, şi că nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.072 de RON, astfel cum a dispus instanţa de fond.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de A.A.A.S. şi de Statul Român ca nefondate.

Recurenta-pârâtă A.A.A.S. a depus întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de A. şi de Statul Român ca nefondate.

Recurenta-reclamantă şi recurenta-pârâtă au formulat răspunsuri la întâmpinările depuse de aceste părţi faţă de recursurile declarate.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsurilor la întâmpinări, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 27 mai 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurenta-pârâtă A.A.A.S. şi de recurentul-chemat în garanţie Statul Român împotriva deciziei nr. 353/A-C din 13 iunie 2019 şi s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 30 septembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 din acelaşi cod, recurenta-reclamantă afirmă că instanţa de apel s-a pronunţat prin dispozitiv doar asupra unei chestiuni de principiu, obligând recurenta-pârâtă la plata unei despăgubiri egale cu valoarea contabilă a imobilului, aşa cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective din patrimoniul societăţii privatizate, actualizate cu indicele de inflaţie, fără a administra probe care să stabilească în concret care este această valoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele redând obiectul cererii, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă, cu trimitere la probele administrate, analiza structurată a susţinerilor părţilor şi motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de apel nu a soluţionat cauza în sensul dorit de recurenta-reclamantă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, în interpretarea dată de Decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii şi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că acest motiv poate fi invocat atunci când decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept material.

Recurenta-reclamantă invocă cu titlu formal încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2011, dar nu dezvoltă critici concrete care să poată fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Partea arată că instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa fără a aplica normele de drept incidente, fără a administra probe concludente şi utile şi fără a se pronunţa asupra fondului atunci când a reţinut expres că din actele şi lucrările dosarului nu rezultă care este valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii bunului din patrimoniul reclamantei. Prin aceste afirmaţii, se readuc în discuţie aspecte de netemeinicie şi se exprimă de fapt nemulţumirea părţii faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză şi a analizat situaţia de fapt, aspecte care sunt incompatibile cu instituţia recursului.

Criticile referitoare la soluţia instanţei de apel de menţinere a obligaţiei recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată vor fi înlăturate întrucât din decizia recurată rezultă că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 451 şi 453 C. proc. civ., constatând că acţiunea a fost admisă în parte.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S., Înalta Curte constată că deşi această parte nu a indicat motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază cererea de recurs, criticile formulate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi va analiza susţinerile recurentei-pârâte din această perspectivă.

Această parte a criticat soluţia prin care instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii, excepţii care au fost unite cu fondul, soluţia prin care a fost obligată recurenta-pârâtă la plata despăgubirii la valoarea contabilă a imobilului astfel cum aceasta era reflectată în bilanţ la momentul ieşirii bunului din patrimoniul recurentei-reclamante, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu vor fi însuşite de Înalta Curte deoarece în mod corect a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002. Contractul de privatizare prin care antecesoarea recurentei-pârâte a vândut acţiunile pe care le deţinea la A. a fost încheiat în anul 1999 astfel că se aplică dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 în forma sa iniţială, înainte de modificarea prin Legea nr. 137/2002. Deoarece în speţă este incident termenul general de prescripţie de 3 ani şi acesta curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea imobilului în discuţie (27 noiembrie 2013), iar acţiunea a fost depusă la 1 august 2014, rezultă că această acţiune a fost formulată înăuntrul termenului prevăzut de lege şi că soluţia instanţei de apel prin care a fost menţinută sentinţa pe acest aspect este corectă.

Instanţa de recurs va înlătura şi criticile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii formulate de recurenta-reclamantă. Din interpretarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, rezultă că în cazul în care bunurile imobile din patrimoniul societăţilor privatizate au fost retrocedate foştilor proprietari, instituţia publică implicată în procesul de privatizare are obligaţia legală de a acoperi prejudiciile cauzate societăţilor privatizate prin hotărârile de retrocedare. Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă dacă instituţia publică implicată în procesul de privatizare, în speţă recurenta-pârâtă, a deţinut în mod direct dreptul de proprietate asupra B. şi nici faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nu au fost înstrăinate active ale societăţii privatizate. Obligaţia de despăgubire este o obligaţie care rezultă din lege şi soluţia instanţei de apel de a menţine dispoziţiile sentinţei prin care tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată este admisibilă este una corectă.

Recurenta-pârâtă critică decizia curţii de apel şi sub aspectul admiterii apelului formulat de această parte în ceea ce priveşte modul de stabilire a valorii despăgubirii datorate recurentei-reclamante. Nici aceste critici nu pot fi reţinute deoarece partea nu aduce argumente care să susţină nelegalitatea deciziei atacate, reluând susţinerile din apel prin care arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 care limitează valoarea despăgubirii la 50% din preţul încasat. Faţă de dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, în conformitate cu care în cazul contractului de privatizare în discuţie rămân în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, modificată, limita de 50% pe care o invocă recurenta-pârâtă nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă face referire la Decizia nr. 18/2011 pronunţată de această instanţă în soluţionarea unui recurs în interesul legii, decizie care a fost avută în vedere de curtea de apel atunci când a admis în parte apelul formulat de recurenta-pârâtă, dar nu rezultă din memoriul de recurs în ce mod a greşit instanţa de apel în aplicarea acestei decizii.

Analizând recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Statul Român, instanţa supremă reţine că deşi partea nu a indicat motivul de nelegalitate pe care îşi întemeiază cererea de recurs, aceste critici pot fi analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a recurentului-chemat în garanţie, se constată că normele legale în temeiul cărora instanţele devolutive au admis această cerere, respectiv art. 324 alin. (4) şi alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, au fost corect aplicate. Conform acestor dispoziţii legale, statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în art. 324, inclusiv a obligaţiilor de despăgubire a societăţilor privatizate (cum este şi cazul recurentei-reclamante) în situaţia în care acestea sunt deposedate de imobilele din patrimoniul prin efectul unor hotărâri de retrocedare definitive şi irevocabile.

Punctul de vedere referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu este relevant în cauză deoarece nu reprezintă o veritabilă critică a deciziei recurate şi reflectă un alt raport juridic decât cel care face obiectul cererii de chemare în judecată.

Criticile care se referă la modul în care s-a efectuat raportul de expertiză dispus în faza de fond reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu pot fi avute în vedere în stadiul procesual al recursului. Mai mult decât atât, din memoriul de recurs rezultă că recurentul-chemat în garanţie critică soluţia prin care valoarea despăgubirii a fost stabilită în funcţie de concluziile raportului de expertiză, care este soluţia pronunţată de tribunal şi nu de curtea de apel. Partea arată că soluţia corectă este cea prevăzută de Decizia nr. 18/2011, dar ignoră faptul că instanţa de apel s-a pronunţat tocmai în acest sens şi nu aduce critici concrete deciziei pronunţate de această din urmă instanţă.

Solicitarea recurentului-chemat în garanţie de a fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 14.072 RON nu poate face obiectul analizei în prezenta cale de atac deoarece partea a fost obligată la plata acestei sume prin sentinţă şi nu a invocat acest aspect în mod distinct în apel. Judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurenta-pârâtă A.A.A.S. şi de recurentul-chemat în garanţie Statul Român împotriva deciziei nr. 353/A-C din 13 iunie 2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurenta-pârâtă AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) şi de recurentul chemat în garanţie STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - legal reprezentat de D.G.R.F.P. CRAIOVA - A.J.F.P. VÂLCEA împotriva deciziei nr. 353/A-C din 13 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.